Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poezie’

Moment poetic

De  la Carmen Pricop

Fecioară despletită cu părul de argint
În valuri care-i curg pe umeri spre pământ
Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,
S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,
Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape
Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,
Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut
Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,
Şi frământat de doruri, şi închizând ispite
În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.
La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,
În aripă de înger, în lacrimă de nor
Şi s-a predat deplin în zarea unui vis
De care toată lumea ştia că-i interzis.
Şi când s-a prăvălit în vis a doua oară
Lumea se pregătea din neguri să răsară,
Căci visul cel închis între zăbrele reci
S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.
Având tumult de ape în suflet de pământ,
Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,
Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale
Şi viitorul curge mai bun pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,
Cu sete de înalt, la fel de nesătui,
Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie
Dar am avea din ea cu toţii o felie.

.

Voi aveţi ceva de spus?

 

Read Full Post »

Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă

pe-un raft, întâiul meu abecedar

şi că mă-nchin când mă aşez la masă,

cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina

curată cum în suflet mi-a pătruns,

din via dată-n pârg sau din grădina

în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

rotundă ca oţarăhora-n prag,

sau c-am primit colindători în tindă,

cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

cu tot belşugul, de la vin la grâu,

şi c-am chemat la praznic pe oricine,

cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrii, cerul stea cu stea

şi sfânta noastră pâine de la gură –

nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii

când am răcnit cu sufletul durut

că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

şi că urăsc hotarul de laPrut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,

l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,

şi câţi prin veacuri au venit să-l prade

îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,

împovărat de vina cea mai grea,

cu fruntea-n slavă gem din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu

Sunt mulţi cei care nu au ştiut despre A. Ciurunga decît că a fost un redutabil rebusist. Detalii biografice AICI.

Pentru amatorii de poezie un site AICI.

Read Full Post »

             Cîte persoane cunoaşteţi al căror nume şi prenume încep cu aceste iniţiale ? Rude, prieteni, colegi sau simpli cunoscuţi, este o problemă (ce pompos sună!) strict personală. Dar. Pe fundalul ultramediatizat al tragicei (sau  cum vrea fiecare să o denumească) dispariţii a Mădălinei Manole, a trecut ca un abur complet spulberat ştirea care ar fi trebuit să ne reţină atenţia măcar cîteva momente : s-a stins din viaţă Mircea  Micu. Cine a fost Mircea Micu se vor întreba foarte mulţi ? Ei, cine a fost!  Iată : “Poet, prozator şi dramaturg, născut la 31 ianuarie 1937, la Vărşand, Mircea Micu era autorul a peste 35 de volume de proza, versuri şi memorialistica, a fost laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale Academiei Române. El era şi preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai Eminescu”.

            35 de volume de proză, poezie şi memorialistică ? Ei şi ? Cine mai are timp de lectură ? Ne zgîim hipnotizaţi la televizor, doar-doar vom mai afla despre ceva crime, violuri, taifunuri ucigaşe, sau despre pregătirea a încă unei lovituri de stat, prin suspendarea preşedintelui Republicii Bananiere, Rrrrromâniaaaaa! 

            A fost Mircea Micu preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai eminescu” ? Ete, NA! Da Eminescu ăsta, cine o mai fi fost ? Ia mai slăbiţi-ne domnilor tovarăşi cu Arta, Cultura şi Morala Civică. Ce rating aduc aceste chestii plicticoase ?

            Fată dragă ohihneşte-te în pace dacă poţi, în vacarmul produs de mizerabilii vînători de rating de la televeceurile naţionale, ŞI pe seama ta.

            Probabil că sufletul lui Mircea Micu surîde împăcat de discreţia cu care moartea acestui literat a fost înconjurată … Dormi liniştit Maestre. Măcar unii dintre noi vor regreta dispariţia ta.

 Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniştea în doua se desparte.

Bate prelung şi dangătul îi sună
Ca şi cum cineva ar bate-n lună.

Eu îl ascult sunînd ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.

Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.

E ca suspinul duşilor ţărani
Care-l tot trag de doua mii de ani!

Nu pot să dorm şi-ascult tăcut şi pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal…

 Da Maestre Mircea Micu, aşa este : liniştea din Ardeal, din nou, în două se desparte. Ştie Tokeş de ce.

De re-citit   http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/mircea-micu-6zuoodh/

Read Full Post »

După ce Întunericilă a catadicsit să-i dea răgazul de un an, Wakefield a zbughit-o glonţ la barul unde îşi petrecea uneori serile, de obicei în compania unui arhitect rus transformat în taximetrist. Unde te poţi trezi – wake ? Într-un bar-loc field-cîmp unde lumea îşi cam bea minţile. Satan zîmbeşte mefistofelic. Nu precizase momentul în care anul de graţie avea să înceapă. Wakefield trebuie să înţeleagă dacă poate, cînd anume Satan va da startul în această cursă : redimensionarea unei vieţi anoste, în coordonatele unei vieţi reale, din care automatismele ar trebui să dispară. He he heee, amice Wakefield, nici nu ştii ce te aşteaptă. În aşteptarea momentului în care dreaqu va da startul, Wakefield îşi reia viaţa obişnuită : face turnee de conferinţe în beneficiul cohortelor de specialişti care invadaseră lumea. Aranjamentele cu transport, hotel, etc i le făcea agenta sa de turism, Zelda, cu care încercase să iniţieze o idilă; prea greu; Zelda este lesbiană şi nu vede în el o atracţie, nici măcar de moment. Diavolul îl urmăreşte prin internet. O să-mi spuni că Michiduţă spusese că nu are putere asupra internetului, etcetera. Ei şi ? minţise. Vă miraţi ? Ajuns la aeroport, în aşteptarea avionului său, caută din ochi o priză la care săşi poată conecta leptoapa. Ţi-ai găsit ! Toate sunt ocupate de noile generaţii de vampiri, care sug curentul din prize şi se afundă în virtualitatea lumii imaginate deeee, aţi ghiciiit : Necuratul în Peersoanăăă ! Amestecat printre turiştii de tot soiul, care proliferaseră îngrozitor de mult după W. W. 2, Wakefield ajunge la destinaţie : un orăşel care adăpostea sediul central al COMPANIEI de SOFTWARE. La aeroport, îl asteap Maggie, ghida sa pe durata conferinţei. Aceasta îi explică pe scurt istoria orăşelului, îi spune programul, îl conduce la hotel, îi arată casa unde locuieşte ea cu fiica sa şi cu o mătuşă, sporovaie plăcut şi odihnitor. Wakefield se întreabă : cum ar fi viaţa alături de femeia asta ? Diavolul surîde iar! mefistofelic. Asta-i viaţă autentică ? Neeeee ! Se poate evada dintr-o viaţă banală prin artă ? printr-o viaţă de boem ? Maggie îl duce mai întîi la o petrecere. O căsătorie. Gay. Cel care oficiază încheie cu formula consacrată : – să o faceţi pe rînd, ca să fiţi mulţumiţi amîndoi ! Wakefield îşi aduce aminte de călătoria sa prin Europa unde o cunoscuse pe viitoarea sa soţie, Mariana, cu care făcuse şi un copil şi care mai apoi … – Presupun că acea căsătorie a fost o formă de artă, îi spune Wakefield lui Maggie. – Nicidecum, a fost o căsătorie reală, amîndoi sunt prietenii mei şi am muncit enorm să le organizez petrecerea aia. A doua zi, Maggie vine să-l ia de la hotel şi să-l ducă la un prînz de acomodare cu auditoriul său. Toţi sunt nişte bogătani. Face vreunul dintre ei opere de caritate ? se interesează Wakefield. Hait ! îşi spune îngrijorat Ucigă-l-Toaca, dacă este interesat să devină o Maica Tereza cu pantaloni, pierd la scor rămăşagul; mie îmi plac numai filantropii care prosperă, numai aceştia îmi sunt mie utili. Să arunc acum semnalul ? Neee, Wakefield tocmai îi pipăie lui Maggie o coapsă, şi se ştie că Erosul conduce către suferinţă. Încă nu este momentul. Discursul. – Merele cad tot timpul din pomi, dar numai Newton a priceput de ce … bla,bla,bla … Banii sunt o nouă formă de poezie … bla,bla,bla … Plictisul cuprinde auditoriul. Aghiuţă le pătrunde oamenilor în tărtăcuţe. Una spune Wakefield, alta pricep ei. Fiecare dintre ei, este prăbuşit în propria sa viaţă, plină de iluzii deşarte şi gînduri de nemărturisit. Publicul începe să se foiască. Wakefield tocmai spune : – „prietenul meu rusul, spune că limbajul este un extraterestru superb, eşuat pe planeta noastră, care a fost capturat de maimuţe şi hăcuit; engleza este o bucaţică din gît”. Diavolul este perplex ! Cum dracu a ghicit rusul acest lucru ? Dar. Revenim la bani. Compania a devenit mai mare decît Biserica Catolică, iar Mesia cînd va re-veni pe Pămînt, aici va veni, nu la Ierusalim. Vrea cineva să devină mai mare decît Dumnezeu ? – CE DRACU’ VORBEŞTI ACOLO ?, se aude o voce. Diavolul rîde bine-dispus. Wakefield încă nu a aflat că Dumnezeu nu mai are timp pentru oameni, iar Mesia este un Concept Inventat ? Wakefield vorbeşte netulburat înainte. Ce-i place să se asculte vorbind !!! – MONEDA VIITORULUI E POEZIA ! – Traiască proza! ţipă proiecţionistul (Diavolul în persoană). Dar Wakefiel este dezlănţuit. Vorbeşte şi vorbeşte, nu i-ar păsa nici măcar dacă Diavolul însuşi ar fi prezent în sală. – Aşa ? zice iritat Belzebutul . Ia să dăm noi semnalul. Hmmmm. Mai bine NU. Mai aştept. Sfîrşitul conferinţei. Wakefield surîde satisfăcut. A fost cea mai reuşită vorbărie pe care o produsese vreodată. Întrebări ? – Unde este portofelul meu ?( Întunericitul îi buzunărise pe toţi). – Încerci să ne faci să credem că trăim într-o lume a visurilor ? – DA ! Cînd visezi, nu ştii că visezi. Eu am făcut un tîrg cu Diavolul şi aştept un semnal de la el. Hmmmm mormăie acesta indispus, individul este pe fază, mai bine plec la alte distracţii. Flutură o copită şi ca prin farmec, toţi îşi recapătă lucrurile înapoi. – Ce-a fost nebunia asta ? întreabă Maggie. – Să fiu al dracului dacă ştiu ! zice Wakefield care o simte pe Maggie excitată. (Sexul este adevărata valută forte a lumii, cu promisiunea-idilă şi cu împlinirea sa ca formă a dominării. Iubirea este totuşi altceva !) – Vorbind ca adulţii, crezi că ar fi cazul săăă … După, unii adorm. Alţii, fac destăinuiri unul celuilalt. Fiecare îşi exhibă ce crede el a fi mai interesant : iubiri trecute, nostalgii, regrete, iluzii pierdute, neîmpliniri, aşteptări înşelate şi orice a mai spus oricare dintre dumneavoastră dacă a spus aşa ceva, în loc să adormiţi satisfăcuţi. Wakefield povesteşte despre căsătoria sa cu românca Mariana. Despărţirea. Partajul. Maggie are un secret teribil : nu are nici-un secret. Şi un viciu : să trăiască făcînd cît mai puţin rău cu putinţă. – Hait ! spune Maggie, am uitat ! Trebuie să mergem la un prînz, apoi să vizităm CASA VIITORULUI, care face totul pe placul şi la comanda celui care are destui bani ca să o poată cumpăra. – Sigur că trebuie să o vizităm, spune Wakefield, în cund vom fi cu toţii teribil de bogaţi ! Vizita lui Wakefield s-a încheiat. Se întreabă zîmbind : – Oare Aghiuţă, o fi tras semnalul şi eu nu l-am auzit ? N-o să mai fac turnee de conferinţe. – De ce fugi tu Wakefield ? – De ce crezi tu că fug ? – Ştii bine că fugi de Daimonul tău pe care îl confunzi cu un Demon, iar asta este o crimă foarte gravă !

Aici, o recenzie excelentă a unei alte cărţi a lui A.C. http://amanda13sworld.wordpress.com/

Read Full Post »