Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘polirom’

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ …] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci […] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat

* * *

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999

Reclame

Read Full Post »

– fragment –

Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe data de 2 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.

Cu referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces suifletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului cum s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.

Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele, la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.

Precizez că în acest  Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întîmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atît în legătură cu actul conversiunii propriu-zise cît şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc cu caracter literar şi filosofic, care exprimă sentimente creştineşti ori gînduri şi idei care pot evoca sau întări gînduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creştinismul  aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor sentimente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.

Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întîmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după asociaţii de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evocarea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescînda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.

Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufletesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hîrtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat prin minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora, iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convingerilor mele, care nu s-ar fi împăcat niciodată cu acest lucru. […]

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez

14 decembrie 1972.

(ss. / Nicu Steinhardt)

Read Full Post »

(…) E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău  să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre educaţi. Dar evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit. Cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin  micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bin e.

Fragment din Junalul fericirii – pag. 515 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Read Full Post »

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray . Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, – nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

– text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

 

Read Full Post »

Unui scriitor de profesie nu i-ar fi permis; unui diletant însă nu-i este, cred, oprit a recurge – în sprijin venindu-i şi vîrsta – la această figură literară cu totul demodată, şovăitoare între ridicul şi duioşie: o încheiere, ceva aducînd cu ceea ce vechii autori numeau, întrebuinţînd un termen franţuzesc, envoi.

Să-i fie aşadar încuviinţat autorului să-şi rezume acum, la sfîrşit, concepţia despre artă: nim,ic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decît parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică din platitudine, banalitate, monotonie) de îndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvîntează.

Iar apa s-ar zice că atît aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!

N. Steinhard / Prin alţii către sine p. 172 / Polirom / 2012

Read Full Post »

M-au întrebat prietenii dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat* a pomenit numele meu în „Viaţa românească” nr. 11 / 1987 (Exerciţii de sinceritate) nu mi-a fost pricină de supărare sau jignire.

Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi duce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tarabă, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii.

Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cînva bune, zice, dar acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi, e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare după cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept?

Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţei culturale ca şi al pieţei alimentare cată să fie deplina libertate.

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie.

La intrarea amînduror pieţele se află cîte o poartă (dantescă, se înţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici.

Text aflat în volumul lui Nicu–Aureliu Steinhardt, Prin alţii către sine, Polirom, 2012.

*(1951-1987). Critic şi istoric literar, autor al Istoriei poeziei româneşti, vol. I-III, 1982-1986, vol. IV, 1990, ca şi al unor eseuri despre Miron Costin (1976), Ion Barbu (1981) şi George Bacovia (1987).

Read Full Post »

La sugestia unui foarte bun prieten (din) virtual, am citit o carte excepţională “Eros, Magie şi Asasinarea Profesorului Culianu” / Ted Anton / Polirom / 2005. Văzînd că încerc să deslusesc cîte ceva despre opera acestui savant, Teofil, căci despre dumnealui este vorba,  m-a îndrumat către această minunată carte. Am mai citit despre Culianu şi alt volum, “Ioan Petru Culianu – Omul şi Opera” / Polirom / 2003, o culegere de texte scrise de oameni care l-au cunoscut, oameni cu care a lucrat, rude şi prieteni, dar cartea lui Ted Anton este cu adevarăt necesară celui care vrea să pătrundă în intimitatea operei şi a personalităţii savantului Ioan Petru Culianu.

Profesor la Universitatea DePaul din Chicago (la data apariţiei cărţii) Ted Anton a întreprins pentru a scrie această carte, de-a lungul a cinci ani, călătorii în Statele Unite, România, Italia, Olanda sau Franţa, beneficiind în acest scop de o bursă Fullbright, iar apoi de alta, acordată de The Fund of Inverstigative Journalism. A adunat sute de mărturii de la cele mai diverse categorii de persoane, atît dintre admiratori ai lui I.P.Culianu, dar şi detractori (sunt şi dintre aceştia, destui).

Cu remarcabil talent, profesorul Ted Anton reface itinerarul biografic şi academic al profesorului Culianu de la naşterea sa într-o familie de vază a Iaşului, cu un arbore genealogic documentat pe sute de ani, trecînd prin etapele de copil, şcolar, student, bursier al statului italian, profesor, colaborator al lui Eliade şi pînă la asasinarea sa. Ca într-un veritabil roman politist, Ted Anton reface acest itinerar în cronologie inversă, începînd cu ziua crimei, 21 Mai 1991, încercînd ca un veritabil detectiv să treacă în revistă toate împrejurările care ar fi putut să se constituie în motive ale asasinatului. Încă de la începutul anchetei poliţieneşti, au apărut nenumărate semne de întrebare, poliţiştii au acţionat cam fără tragere de inimă, au avansat  inclusiv ipoteza absurdă a sinuciderii, campusul fiind străbătut de zvonistica atît de bine cunoscută pe meleagurile româneşti, deşi tragedia s-a petrecut la Chicago.

Intrînd în biografia propriu-zisă a lui Culianu, sunt evocate rădăcinile greceşti ale familiei acestuia, refugiul familiei sale din calea oprimării otomane în Moldova, faptul că bunicul său, Neculai Culianu, rector intre 1880 şi 1898 al Universităţii din Iasi, este unul dintre fondatorii Societăţii Junimea, faptul că familia acestuia se înrudea sau era în relaţii de prietenie cu personalităţi ca Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Mihail Sadoveanu. Autorul pune în evidenţă diferite aspecte ale istoriei României, pentru a familiariza cititorul cu evoluţia unor evenimente. De exemplu explică în ce circumstanţe a apărut la Iaşi, Garda de Fier, asasinarea lui Codreanu, rebeliunea legionară, politica lui Antonescu, abdicarea regelui Mihai, instalarea comunismului în România.

Născut în 5 ianuarie 1950, în plin regim bolşevic, Culianu avea să fie crescut de trei femei, mama sa, sora ei şi o dădacă, călugăriţă trăitoare în lume, “pentru că în lume este cel mai greu”. O admira pe sora sa mai mare, Tereza (Tess) care în prezent îngrijeşte colecţia Polirom dedicată lui Culianu. De mic a dat dovadă de dragoste pentru cărţi, iar dădaca sa îl învaţă cîte ceva despre religie, în plin deşert religios comunist. Este un elev eminent şi absolvă liceul ca şef de promoţie. Spunea “Intr-o bună zi, am să fiu un profesor celebru în Occident“.

În 1967 pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Este un tînar retras, dedicat cu totul studiului. De la cîţiva colegi îşi procură cîte ceva din literatura prohibită în acele vremuri : Ionesco, Cioran, dar în mod special, Eliade. Se hotărăşte să studieze istoria religiilor, interzisă în România. Studiază in particular sanscrita. Duce o viaţă de ascet hindus, hrănindu-se doar cu lapte şi miere. Este interesat de operele lui Marsilio Ficino şi Giordano Bruno.

Acum va pune bazele operei sale de mai tîrziu, “Eros şi Magie în Occident” , sub forma unei teze de licenţă. Ratează o bursă pentru studiul Cabalei în Israel. Îi scrie lui Eliade, şi culmea! primeşte răspuns! Sigur că nu putea sa scape tendinţelor de racolare. Ca să se sustragă insistenţelor securităţii, devine membru de partid. Primele şicane se ivesc la orizont. Pentru început, revista la care publica încă din 1967, îi respinge fără explicaţii articolele, editura Eminescu nu îi mai publică un volum de povestiri, deşi era deja cuprins în planul editorial, etc.

După absolvirea facultăţii cu media cea mai mare – 9,89 – se înscrie la o bursă acordată de guvernul italian. O obţine şi după nenumărate peripeţii, ajunge în Italia. Tocmai la timp, pentru că alternativa din ţară, ar fi fost să o facă pe profesoraşul, undeva într-un colţ obscur de provincie.

Continuare 2 . Continuare 3 . Continuare 4 . Toate postările dedicate lui Culianu se pot găsi în această pagină.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »