Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘politica’

– guest post –

Saptamana care s-a incheiat a stat sub semnul sportului: de la aristocraticul tenis la popularul fotbal, trecand prin inceputul Turului Frantei, week endul sportiv a avut ceva ptr fiecare amator de sport din Romania si din lume.

Ptr romani insa inclin sa cred ca tenisul a intrecut in ultimele luni in popularitate fotbalul prin prisma rezultatelor Simonei Halep. Cum este oare posibil asta?

Tenisul si fotbalul sunt doua sporturi cat se poate de diferite. Nu doar ca tenisul este un sport individual dar este si scump, este mostenitorul jocurilor regilor Frantei si Angliei, iar popularitatea lui in ultimii 150 de ani se datoreaza in buna parte lui Eduard al 7-lea, un entuziast al acestui joc. Fotbalul in schimb este sportul maselor largi populare, este sportul de echipa prin excelenta. Asta nu inseamna ca fotbalul nu a cunoscut personalitati individuale de exceptie. De la Pele, la Beckenbauer, la Maradona, Hagi si Beckham, sunt numerosi jucatorii care au intrat in legenda datorita calitatilor lor exceptionale. Dar acesti jucatori au reusit sa aiba un impact asupra jocului doar in masura in care au avut colegi de echipe aproape tot la fel de buni ca si ei. Un jucator de tenis, fie el Federer, Agassi, Nadal sau Becker nu are nevoie decat de propria persoana si performantele tin pana la urma de forma fizica si de circumstante.

Romania a urmarit cu sufletul la gura nu mondialul Brazilian ci turneul de la Wimblendon unde Simona Halep a reusit sa ajunga in semifinale. Intr-o tara in care mediocritatea este salutata si invarteala marunta este considerata normala, o tara in care guvernul se chinuie sa creasca numarul de studenti la facultatile private (adevarate fabrici de diplome) natiunea admira o fata care a reusit sa ajunga intre primele cinci jucatoare ale lumii sfidand normele nationale si apeland la munca si seriozitate. Simona Halep este imaginea pe care noi romanii dorim sa o proiectam despre noi insine si nu cea pe care o vedem in fiecare zi in oglinda personala si colectiva. Succesul ei este si succesul nostru, victoriile ei sunt un symbol al unei iertari mentale colective.

Nu a mirat pe nimeni faptul ca Romania nu s-a calificat la acest campionat mondial. Ptr ca echipa nationala sa fi jucat in Brazilia ar fi fost necesar un miracol de care nici toate moastele si icoanele facatoare de minuni din tara nu ar fi fost in stare sa il faca posibil. Putem deci sa ne intrebam cum se face ca o tara ca Costa Rica, sa ajunga in sferturi iar Romania sa chibiteze pe margini? Are Costa Rica o liga nationala mai puternica decat cea din Romania? Categoric nu. Dar federatia Costa Ricana pune pret pe cinste si munca, pe cand federatia Romana de fotbal prefera blatul si invarteala care umple buzunarele. Cu o astfel de reteta, cu un campionat mondial care se zbate in cea mai mocirloasa mediocritate, Romania va privi la televizor multe alte campionate mondiale si europene.

Sigur, sportul este si un vehicol politic. In Brazilia si Argentina de pilda, fotbalul nu este doar un sport, ci o cvasi religie, un mijloc de a tine in frau o populatie care se confrunta cu grave probleme economice. O populatie care isi tine rasuflarea in timpul unui meci, care e mai atenta la freza unui sportiv sau comenteaza ad nausem o faza de joc va da mai putina atentie activitatilor politice ale guvernantilor. Iar in Romania, in lipsa calificarii Nationalei de fotbal la campionatul mondial, guvernantii se agata de Simona Halep in speranta ca imaginea ei buna se va transforma si asupra lor. Cum poate fi altfel calificat gestul lui Victor Ponta care se si grabise sa-si reserve un bilet ptr finala feminina de la Wimblendon in speranta ca va fi prezentat sustinandu-si din tribune compatrioata.

Romania consuma o enorma energie in pasiunea sportiva nu ptr ca romanul ar fi mare amator de activitati fizice dar ptr ca este mai usor sa comentezi fotbal, tenis, gimnastica, etc, sa te implicit, sa ai o opinie, decat sa te implici direct in spatiul civic. Romanul sta lipit de ecranul televizorului cu o bere in fata uitandu-se la un meci dar nu se deranjeaza sa mearga la vot. A vota inseamna un efort de integritate civica, un efort pe care romanul de rand nu este inca gata sa il faca. Romanul admira curajul si tenacitatea unei sportive dar nu are puterea sa aplice aceleasi calitati in viata personala si cea colectiva.

Clemy

 

Read Full Post »

Născut în 1947 la San Sebastian, Fernando Savater a studiat filosofia la Universitatea Complutense din Madrid, unde şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre Nietzche şi unde este profesor. Este invitat să conferenţieze la numeroase centre universitare din întreaga lume. Este colaborator permanent al ziarului El Pais şi director al revistei Claves de razon practica. Este filosof, eseist, dramaturg şi romancier. Deţinător a numeroase premii pentru literatură şi jurnalism. Dintre volumele sale traduse în limba română, amintesc : Eseu despre Cioran – Humanitas, 1998; Etica pentru fiul meu Amador – Arc, 2004; Politica pentru fiul meu – Humanitas, 1999; Viaţa eternă – Polirom, 2008. Acest volum  este alcătuit dintr-un eseu despre raportul om/religie, structurat în opt capitole şi un epilog denumit sugestiv = Elogiul scepticilor, la care sunt anexate două conferinţe şi cîteva articole publicate în presă. Din acest ultim volum apărut în colecţia Plural,  voi reda prefaţa scrisă chiar de autor, în trei postări.

*

Pentru  a reflecta asupra planului acestei cărţi – căreia, pe atunci, nu-i găsisem decît un titlu şi abia o umbră de subiect, o forma vagă şi instabilă, platonic proiectată pe fundalul întunecat al peşterii dinăuntrul meu -, am mers în acea dimineaţă caldă de octombrie în locul meu favorit din Londra, grădina Red Lion Square, şi m-am aşezat pe banca aflată cel mai departe de intrare, alături de imaginea ocrotitoare a bustului lui Bertrand Russell. Întrezăream undeva, la dreapta mea, clădirea unde îşi are sediul un club de dezbateri sceptice şi raţionaliste, South Place Ethical Society. La un moment dat, au început să-şi facă apariţia zeci de porumbei, convinşi că, la acea oră şi în acel loc, un bătrînel amabil nu ar fi putut avea altă treabă decît să le arunce firimituri de pîine. Puterea speranţei, îndemnul credinţei! În acest caz, iluzia lor nu avea însă nici-un temei şi, de aceea, au plecat imediat în masă, zgomotoşi, către o doamnă care promitea mai mult şi care tocmai se aşezase pe o altă bancă. A apărut şi o veveriţă, dar ea nu aştepta nimic de la mine; ocupată şi sigură pe sine, îşi vedea de treburile ei mărunte sub piedestalul retras al filosofului. Îmi place mult acest bust al lui Russell, în care are un aer tineresc şi o înfăţişare de gnom pus pe şotii. Religion and Science a fost prima carte care mi-a formulat teoretic întrebările sceptice ale neîncrederii mele timpurii. O păstrez alături de Why I Am Not a Christian, de acelaşi autor… presupun că şi fără argumentele sale credinţa religioasă mi s-ar fi părut la fel de imposibilă. Poate că e o chestiune de caracter.

Mă întorc astfel la întrebarea iniţială care m-a făcut să mă avînt – mai mult sau mai puţin îndreptăţit – în periplul de idei din paginile care urmează. Ea mi-a venit pentru prima oară în minte cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, pe cînd aveam vreo paisprezece ani. Iar mai apoi, pe la şaisprezece sau şaptesprezece ani, îndemnat de lectura cărţilor lui Bertrand Russell. Reînvie în memoria mea acum, cînd dau timpul înapoi, în dimineaţa aceasta insolit primăvăratică de toamnă londoneză, în timp ce vecina mea de bancă hrăneşte cu mult profesionalism porumbeii insaţiabili. Cum e posibil oare să creadă cineva cu adevărat în Dumnezeu, în ceea ce se află dincolo, în tot circul cu supranaturalul ? Mă refer, desigur, la persoanele inteligente, sincere, a căror capacitate şi al căror curaj mental nu am niciun drept să le pun la îndoială. Vorbesc mai ales despre contemporanii mei, cei cu care împart realitatea tehnologică şi virtuală a secolului XXI. Au existat şi alţi oameni credincioşi, însă asta s-a întîmplat în trecut (anotimpul propice credinţei, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Borges) : Augustin de Hipona, Toma d’Aquino, Descartes, Isaac Newton, Kant… sunt gînditori cu un talent pe care nici nu visez să-l egalez vreodată şi care au crezut în lucruri imposibil de verificat. Poate că au fost influeenţaţi de climatul cultural copleşitor de religios în care au trăit (sau nu era chiar atît de religios în cazul ultimilor amintiţi ?). Poate că şi-au supus exprimarea intelectuală limbajului epocii respective, mai ales că nimeni, nici atunci şi nici acum, nu poate să ignore complet momentul istoric în care se află şi să facă un salt în necunoscut. Dar în secolul XX sau chiar în zorii secolului XXI, după Darwin, Nietzsche şi Freud, în urma spectaculoasei desfăşurări de forţe a ştiinţei şi tehnicii din ultimii o sută cincizeci de ani, mai există oare oameni care să creadă în Super-Tatăl justiţiar şi infinit, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică, amin? Aşa ni se spune, aşa pare să fie. În 1916, la începutul secolului celui mai bogat în descoperiri cunoscut pînă acum de omenire, s-a făcut un sondaj printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă din lume, pornind de la întrebarea : “Credeţi în Dumnezeu?”. Aproximativ 40 % au răspuns afirmativ. În 1996, doi profesori americani – istoricul Edward Larson, de la Universitatea din Georgia, şi Larry Williams, de la Universitatea din Maryland– au repetat sondajul, prelungindu-l pe durata unui an întreg. Rezultatul a fost acelaşi : 40 % credincioşi, 45 % atei şi 15 % agnostici, echivalentul celor care, în alte situaţii, răspund cu “nu ştiu”. S-a ajuns la sfîrşitul acestui secol, atît de important pentru ştiinţa contemporană, ca oamenii de ştiinţă să fie în continuare, mai mult sau mai puţin, la fel de “religioşi” ca acum optzeci de ani şi ca înaintea atîtor mii de descoperiri cruciale.

Şi nu e numai cazul oamenilor de ştiinţă, cu siguranţă. În arena tulburărilor politice, situaţia este cu mult mai alarmantă. Acum cincisprezece ani, Gilles Kepel a publicat La Revanche de Dieu, o carte polemică în acel moment şi considerată provocatoare, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa întoarcerii la extremismul religios, intrat în conflict cu transformările politice şi sociale din întreaga lume. În zilele noastre, cu apelurile la jihad din partea unor lideri musulmani, cu prosperitatea conservatorilor religioşi în administraţia americană, cu terorismul grupării Al-Qaeda, după războiul din Afganistan şi invazia din Iraq, după agravarea situaţiei conflictuale dintre religiile monoteiste din Orientul Mijlociu, după “renaşterea” ortodoxiei catolice datorită influenţei mediatice a papei Ioan Paul al II-lea, după manifestările dogmatice din Spania împotriva legii căsătoriei între homosexuali şi împotriva şcolii laice, după criza internaţională cauzată de caricaturile lui Mahomed apărute într-o revistă daneză etc., putem fi siguri că pronosticurile lui Kepel au triumfat pe toate planurile şi, în destule cazuri s-au dovedit a fi chiar prea cuminţi. Pentru a confirma acest lucru, e suficient să aruncăm o privire în numărul 16 al revistei Foreign Policy, ediţia spaniolă din august-septembrie 2006, ce are pe copertă titlul “Dumnezeu se întoarce în politică”, iar în paginile din interior un reportaj intitulat semnificativ “De ce Dumnezeu are tot mai multe voturi”. Poate că este exagerat să prevestim o asemenea victorie, dar cu siguranţă Dumnezeu – zeităţile şi, mai ales, credincioşii – continuă (El sau ei) să ocupe arena în faţa raţionalismului ilustrat sub toate formele şi sub toate aspectele. Religia continuă să fie prezentă, uneori în mod agresiv – poate nu mai mult ca în trecut, dar cu siguranţă nu mai puţin. Întrebarea este : de ce ? (va urma)

Read Full Post »

Român nume de ocară

Am mai cetit cate ceva din “cele sfinte” aduse de putoarea vântului.
Rar mi-a fost dat să-mi fie atat de ruşine.
Scârbă.
Greaţă.

Şi de ei.
Dar ceea ce e mai neplăcut e că mi-e scârba şi de mine că am ce am comun cu un asemenea animal primitiv. Şi mai ales cu Marea Neagră de limacşi băloşi pe undele căreia pluteşte exemplarul.
N-am nici o vină ca m-am născut în aceeaşi ţară cu jigodia şchioapă fizic ce mutilează psihic o naţie de momâi.
N-am vină că am aceeaşi naţionalitate, aceeaşi limbă de vorbit şi aceiaşi nefericiţi strămoşi cu flegmele aliniate ordonat în slujba unui asemenea exemplar mutant bun doar de muzeu.
Şi totuşi nu mă pot opri să-mi fie scârbă.
Pentru că e doar un sentiment, n-are legătură cu raţionalul. Î-mi vine să vărs şi gata.

Vouă nu vă e ruşine, românilor care sunteţi ?????

Vorbim de profesori şi performanţele învăţământului ????
De integrare europeană ?????
De etică şi morală profesonală în mass-media ?????
De performanţe economice, de intelectuali, de evoluţie socială, de civilizaţie….

Radu divinzează un demagog ce stă la coadă la pupat măciulia “sceptrului” mogul. Loda îşi pune speranţele într-o întreagă adunătură de sugaci ce i-au luat faţa lui Crin, rămas trist undeva la coadă. Iar Waszlaw văd că l-a luat pe Søren în braţe şi-o taie pe daneză. Probabil pentru ca e aproape de “Sorin”.
În vreme ce noi ăştia mai portocalii, lătrăm trist la un executiv ce se zbate ca musca în ţesătura păianjenilor mai sus menţionaţi şi ne legăm în disperare speranţele de un om care ar trebui să facă pasă-mi-te, minunea.

Oameni buni, suntem într-o realitate paralelă ???
Suntem în altă lume, trăim o ficţiune ?

În planul real, românesc, onestitatea pare o vorbă goală !
Imperiul lui Sorin Ovidiu Vântu pare realitatea fizică, nu bazaconiile din capul nostru cu conexiunile neuronale limitate de zidurile corectitudinii, echilibrului social, eticii, umanităţii.

Desigur, oriunde în lume sunt rebuturi sociale a căror nivel intelectual şi moral este de-a dreptul mizerabil. În România însă asemenea rebuturi sunt instalate în funcţii importante din administraţie, în mass-media, în justiţie, în politică. Si-s multe cat frunza si iarba !

Ceea ce poate declanşa cunoaşterea/constientizarea acestor realităţi este greu de evaluat acum.

Cu ani în urmă, am alergat cu Toto în braţe la veterinar. Kilometri.
Era otrăvit nefericitul, de chiftelele municipale.
Mâinile nu mă mai ascultau şi aproape îl târam în ultima parte. Dar nu mă puteam opri să mă odihnesc. Viteza cu care îi puteam adminisra antidotul era vitală. Fiecare secunda putea face diferenta dintre viata si moarte.

Acum am senzaţia că dacă unul din nemernicii ăştia ar vrea să ia o chiftea de acelaşi tip aş fi incapabil să-l avertizez. Cred că n-aş face nimic să-l opresc. Şi nici să-l ajut ulterior. Aş privi probabil cum s-ar zbate, stând complet imobil, trist şi vinovat că am o asemenea lipsă de reacţie.

Asemenea nivel de nemernicie josnică ca cel ce reiese din discuţiile jigodiei are darul de a distruge partea bună din orice om de bună credinţă.

Adăugând la asta şi lipsurile ce vor urma,şi iresponsabilitaea politică a opoziţiei, şi bâlbâielile economice ale portocaliilor, e greu sa evaluezi acum stadiul în care se găseşte societatea românească.
Pe o asemenea atmosfera, un descreierat ca Vadim ar fi foarte greu de învins electoral.

Ce şanse mai poate avea naţia română să se îndrepte către lumea civilizată ?

Greu de spus.
Pentru că şansele nu sunt date de Vântu.
Şansele sunt date în complex de comportamentul politicienilor, de cel al justiţiei, al oamenilor din media (în măsura în care acolo mai sunt şi oameni) si mai cu seama de capacitatea oamenilor obisnuiti de a intelege ce se intampla.

De buna seama ca vom afla cat de curand care e directia pe care merge poporul asta pedepsit de Dumnezeu parca cu prea mare duritate pentru gafele anterioare.

Varianta 1.
Vantu la puscarie, jigodiile platite de el sa prosteasca poporul – la canal, demagogii politruci platiti tot de el – la sapa….
sau
Varianta 2.
Basescu suspendat, guvernul reformist – demis, Nastase – presedinte, Vanghelie ministrul invatamantului, Vantu – Ministru de Interne si Norica la Justitie.

Vedem cat de curand.

Viq

Articol preluat de pe acest blog :  http://copaculdinpadure.wordpress.com/2010/10/20/roman-nume-de-ocara/

 

Read Full Post »