Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘porto’

Am debarcat aici ca să mergem la Sandeman, firma care domină producția și vînzarea vinului de Porto. Suntem întîmpinați de un ghid îmbrăcat cu o pelerină neagră și cu pălărie.

Turuie în portugheză date istorice, despre calitățile acestui vin, despre modul de producție, etc. Despre vunul de Porto AICI

Intrăm într-o suită de încăperi gen beci slab luminate, unde zeci de butoaie mici (100 litri) și budane uriașe (20. 786 litri bucata!) sunt peste tot. Atmosfera este saturată de vapori de alcool, practic te poți îmbăta numai respirînd. După cum arată și mai ales după gust, pare mai degrabă lichior. Am reținut că mustul este oprit din fermentație și amestecat cu alcool, produsul final avînd peste 20 de grade ca tărie, dar eu știu că vin este socotită licoarea care are în jur de 12 % alcool. Nu-i de mine, mulțumesc, cunosc licoarea aceasta și nu mă interesează. Prefer oricînd un roze sec sau măcar demisec, nici măcar demidulce. Și așa cum mă așteptam, traaaagem de timp 🙂 Ne-au îmbiat cu mostre de vin la pahar gratuite, și ne-au poftit să cumpărăm vin ambalat sau ciocolată? plus tirbușoane și alte moșmoane 🙂 Mulțumesc frumos dar mai bine ieșim afară, unde măcar este soare și aer curat. Într-un final apar și amatorii de pileală gratis și pornim către ceva terase că a venit și ora de prînz. Nimerim într-un soi de balamuc unde nimeni nu poate intra de capul său, patronul vrea să te așezi la masă numai după cum vrea mușchiulețul care-i ține loc de creier, la plată trebuie să pîndești o casieră că ospătarii n-au voie să pună mîna pe bani, hai siktir și plecăm la altă terasă unde după ce primim pileala, ne punem pe așteptat haleala. Robi lipsește din decor că el nici la degustare n-a venit, a plecat să-și mai cumpere cîte ceva. Silvia un soi de pește, eu alt soi de pește că dacă unul dintre noi se păcălește să împărțim frățește celălalt soi de pește 🙂

Deci. Amîndoi am avut cod. Silvia cu garnitură de rondele de cartofi prăjiți și cu sos roșu, eu cu garnitură de cartofi copți și cu salată. Amîndoi am primit și măsline încălzite, o bunătate! Porții ca de obicei uriașe, norocul nostru că a apărut și Robi și ne-a ajutat să golim farfuriile 🙂 Am avut și un delicat sos de ulei de măsline cu un ușor gust de usturoi, altă bunătate dar, esofagul meu protestează. 🙂 Pot mînca usturoi verde sau uscat nu însă și mujdei. De ce? Habar nu am!

În final aflăm că Porto a fost un oraș exclusiv comercial, adică aici NU există nici-un Palat Regal.

Așa și? Noi avem altă treabă acum: plecăm către Coimbra

Read Full Post »

Și aici suntem asistați de un ghid local, Isabella, care din cînd în cînd spune cîte ceva în engleză, iar Ioana traduce. Porto este un oraș foarte frumos în care vechiul se îmbină cu noul, destul de curat dar, multe clădiri au nevoie de renovare… Am văzut și destul de mulți oameni ai străzii. Au pături întinse pe trotuar și dorm netulburați de nimeni.Am mers cu vaporul mai întîi în amonte, apoi am făcut un rondou și am pornit către aval, aproape de locul de vărsare în Oceanul Atlantic. S-a făcut răcoare dar, mie nu-mi pasă. Trăiască geaca de fîș 🙂

Trecem rînd pe rînd pe sub cele trei poduri de peste rîul Douro. Respectiv ”Caminho de Ferro Dona Maria Pia, construit în conformitate cu tehnicile revoluționare de către Gustave Eiffel în 1877, o construcție metalică  modernă care constă într-un arc de 350 de metri, folosită de trenuri zi și noapte.

Podul de Dom Luis I, unește Porto de orașul Vila Nova de Gaia – unde sunt păstrate buroaiele cu vin de Porto, cu cele două străzi suprapuse . Desenat de un ucenic al lui Eiffel a fost inaugurat în 1886. Ultimul pod se numește Podul da Arrabida, cu un stil modern, construcția sa fiind finalizată în anul 1963, avînd o structură puternică ce traversează rîul cu un singur arc de beton pe 270 de metri. De pe acest pod se poate observa atît orașul cît și oceanul.”

În depărtare se vede un avion care vine la aterizare; sper să nu se izbească de una dintre nenumăratele zburătoare care brăzdează cerul azuriu.

Nenumărate vaporașe hălăduiesc pe apele fluviului Douro, purtînd zeci, sute, mii de turiști, oră de oră, zi de zi, săptămîni, luni, ani în șir. Repet, două milioane de turiști care pleacă din Porto anual, entuziasmați. Porto a deținut titlul de cea mai vizitată metropolă. Pe merit!

Trecem pe sub podul de beton, vîntul s-a cam întețit iar cei neprevăzători au început să se zgribulească. Am pățit-o și eu în Deltă așa că… 🙂

Foarte multe clădiri străjuiesc malurile înalte și fac pariu că prețul este piperat. Din difuzoare se revarsă explicații dar nimeni nu pare să asculte. Ne-am apropiat de punctul de vărsare în ocean, se simte deja hula de fund dar noi pînă aici am plătit, pînă aici mergem 🙂 Vaporul a cotit-o și ne îndreptăm spre debarcader. Vedeți ce repede au trecut 45 de minute?

Gata, vîntul s-a domolit dar decît să car geaca în brațe (mai am și o geantă în care car notesul, tableta și alte chestii necesare unui turist 🙂 ) mai bine o car în spinare. Incredibil ce puternic strălucește – și arde – soarele!

Mare noroc am cu șepcuța ot Ottawa 🙂 dăruită mie de Robi chiar la Ottawa!

Au coborît toți mai puțin grupul nostru. De ce? Noi acostăm pe malul opus, pentru degustarea promisă, remember?

Read Full Post »

Azi avem program de belfereală. Aseară ne-am adunat calabalîcul și acum,  după micul dejun ne urcăm în autocar pentru un tur al orașului, o plimbare cu vaporașul pe rîul Douro, o degustare de vin Porto apoi valea către Coimbra, vechea capitală a Portugaliei.

Orașul Porto este cel de-al doilea ca mărime după Lisabona și este unul dintre cele mai vechi orașe din Europa. ”Chiar din epoca romană se stabiliseră pe ambele maluri ale rîului Douro popoarele Portos și Cale, care cu timpul au format o regiune numită Portucale.”

Se mira suav Silvia, că mănînc portocale. Păi da, mănînc, că-s portocale adevărate nu bulgărași portocalii de naiba știe ce. Chiar am intoleranță la citrice, dar se pare treaba că am intoleranță la chimicalele cu care sunt tratate cele venite la romanica, pentru fraieri.

Ne-am învîrtit prin Porto pînă am amețit. Întins pe lungime nu și pe înățime, etalează case mai vechi sau mai noi, rareori blocuri de locuințe sau de birouri. Străbatem alene cea mai lungă stradă din Portugalia, 6 km, și ajungem la ocean lîngă un fort. În depărtare se văd suburbiile care înglobează portul. În zare se observă prin ceață, vapoare ancorate în larg.

Pe faleză se plimbă cete de amorezi sau de gură cască și avem zece minute pentru poze care se scurg în bătaia unui soare torid. Mi-este prea lene ca să ”make foto”. 🙂

Dar. Mie de ce mi-e frig? Mi-am pus geaca și tot rrrrrăcoare mi se pare a fi deși toți ceilalți sunt la mînecă scurtă. Oi fi degustat aseară ceva mai mult și m-a ajuns oboseala mai știi? 🙂 N-am chef să cobor.

Am pornit la drum, iar. Iată pe dreapta niște copaci aduși din noua Zeelandă care înfloresc de crăciun! Pe faleză sunt bănci de unde se poate admira apusul, pentru că de aici NU se poate vedea răsăritul. Frumos!

Pe stînga sunt case al căror preț se învîrte în jurul a 5000 de euro pe metrul pătrat. Apoi se văd căsuțe mici, tradițional pescărești, actual devenite sălașuri de mare lux vîndute cu prețuri astronomice, fotbaliștilor. Dacă-s la modă…

Mai mergem cît mai mergem pe lîngă rîu apoi o cotim la stînga și ne îndreptăm către centrul istoric. Porto are circa două milioane de turiști anual. E limpede, de ce!

Am debarcat și mergem agale către catedrală. Tragem cu ochiul care-ncotro șiiii tragem de timp. Coborîm către gara inaugurată în 1916, tragem cîteva poze șiiiii tragem de timp. Apoi coborîm pe străzile vechiului oraș șiiii tragem de timp. Am ajuns la Monumentul lui Infante do D. Henrique șiiii tragem de timp 🙂 De fapt, așteptăm ora potrivită ca să ne urcăm pe vaporul la care aveam programată plimbarea. Aici nu mai trebuie să tragem de timpul care curge inexorabil pe lîngă și cu noi trăgîndu-ne în caierul vremii…

Credeam că am o grămadă de poze dar am descoperit acasă că de fapt, am o grămadă de selfie, pe care oricum le urăsc de moarte. În fine, poate mai găsim cîteva în care mutra nu apare ostentativ 🙂

Nici nu m-am prins cînd nava s-a desprins de chei și am pornit-o alelei…

 

Read Full Post »

Nu-i departe deloc și mintenaș ajungem în localitatea Batalha unde vom vizita Mănăstirea Santa Maria da Vitoria, impresionantă construcție în stil gotic inițial, apoi în stil manuelin, pentru a comemora Victoria asupra spaniolilor de la Aljubarrota în urma căreia Portugalia a redevenit independentă timp de două sute de ani. Construcția a fost începută la trei ani de la victorie, adică în anul 1388 și s-a derulat pe parcursul a șapte domnitori pînă la D. Manuel I care a abandonat-o, preferînd construcția mănăstirei Dos Jeronimos pe care am vizitat-o chiar în debutul acestui periplu. Astfel aici a rămas neterminată o capelă denumită Capelas Imperfeitas în care este înmormîntat singurul reprezentant al unei dinastii care nu are un mormînt acoperit, regele D. Duarte I. Este o clădire cu adevărat impresionantă , formată din mai multe corpuri, adăugate de-a lungul vremii. Aici se află și mormintele a doi ostați necunoscuți din timpul WW I și de aceea aici este o garnizoană militară. Am avut norocul să vedem o scurtă și interesantă ceremonie a schimbului de gardă, am făcut și un clip dar nu-l pot încărca aici, doar pe fb. Am în schimb destul de multe poze care vor trebui să vorbească în locul meu, eu aici limitîndu-mă să cumpăr cartea amintită, carte din care mă inspir chiar acum, pentru cele scrise mai sus 🙂 

Pe drum către Porto aflăm ceva amănunte despre vinul de Porto, celebru în toată lumea. Care vin ajunge la 21-22 grade tărie, adică-i un fel de țuică; orice vin care-și merită numele are în jur de 12 grade tărie. Și degeaba citești pe etichetă vin sec, tot dulce este și pentru mine, nesuferit 🙂

Sunt vreo 50 de producători de vin de Porto, albe, roșii parcă și roze, unele dulci altele așa zis seci. Vinul este cupaj iar anul afișat pe etichetă este o medie (???) Rareori sunt vinuri care afișează anul de producție. În fine. Vom avea parte și de o degustare…

Am ajuns la hotel și mă abțin să fac altă remarcă în afară de  faptul că-i destul de modest. La recepție ne-au somat să plătim taxa de stațiune anticipat pentru două zile! La masă, așteptăm îndelung să ne servească cina. În sfîrșit au adus o supă-cremă leșinată și o chestie destul de incertă, cu bucățele de pește, cu fidea și cu salată verde. Desertul a fost comestibil: ceva în chip de prăjitură cu cacao și o felie foarte bună de portocală adevărată. De pîine nu s-a atins nimeni. Iar dacă vrei vin, 100 ml de vin alb sau roșu costă 4,5 euro. Mda. Gata și pentru azi.

Read Full Post »

Dacă la Sulina am vizitat cea mai estică biserică ortodoxă din România, aici vom vizita cel mai vestic punct al europei occidentale, Cabo de Roca. Pe drum pînă acolo, am aflat că vinurile portugheze, cu excepția vinului de Porto, nu-s cunoscute peste hotare pentru că podgoriile sunt micuțe și abia pot asigura consumul intern. Așa o fi dar, pentru mine chestia aia de Porto este orice, dar vin cu hotărîre, NU e!

Am ajuns. Se văd cîteva clădiri, monumentul, peisaj sălbatic, oceanul furios. Cît pe ce să fim pur și simplu luați pe sus de un vînt năpraznic. Nu este propriu zis frig dar nici prea plăcut nu este. Ok. Am venit, am văzut, vom merge mai departe. N-avea rost să zăbovim prea mult pe aici. Am făcut cîteva poze și am zbughit-o la adăpost către magazinul de fleacuri, pardon de suvenire 🙂 Ca peste tot, acest magazin oferă lucruri perfect inutile la prețuri nerușinate. Cele cîteva lucruri cu adevărat utile (pulovere de exemplu) la prețuri și mai nerușinate. Și iar mă încearcă bănuiala că aceste magazine sunt (peste tot) pur și simplu spălătorii de bani. Oare de ce-s amestecați cam peste tot, rușii în acest tip de afacere? HM???

Gata, la drum spre Boca del Inferno și Cascais, un fost sat pescăresc transformat într-un dinamic centru turistic. Am mai văzut astfel de transformări prin Turcia, Grecia și mai nou în Benidorm, Spania.

Mergem pe riviera portugheză și vedem cîteva restaurante, hoteluri și plaje cu acces strict limitat pentru notabilități, potentați, favorizați de soartă și bineînțeles, pentru mafioți. N-am făcut poze. La ce bun?

În fine. Nu tot locul este exclusivist. Iată că mai sunt și locuri unde este permis accesul și oamenilor măcar din categoria de mijloc, că sărăcanilor nu  le dă punga voie să vină 😦 Numeroase hoteluri și restaurante își așteaptă mușteriii, numai că plaje, mai va! Locul este stîncos și abrupt peste tot. Suntem la Boca del Inferno. Nu mai am chef de o porție de frig așa că rămîn în autocar (singur 🙂 ) O să-mi povestească Tandemul măcar cu parcimonie ce-a văzut (vezi să nu 🙂 )

Am ajuns la Cascais. Avem o oră pe cont propriu, unii merg la schopping, alții  merg să vadă celebra plajă Estoril, noi mergem la o crîșmă 🙂 Silvia vrea bere la pahar, pression, cum ar fi pe la noi bere la halbă, adică la butoi. Cam asta este ierarhia berii: la butoi, la sticlă și ferească-te sfîntul de berea la pet de plastic, bleah! Nici vinul la plastic nu-i recomandabil. În fine.

Eu vreau vin că nu mai pun bere pre limba mea alături de pește, în veci! Am greșit o dată, salut! Le spunem că avem timpul limitat, sunt obișnuiți, este ok. Pentru Tandem ospătarul a adus un castron plin cu un soi de sos roșu în care 4 scoici își etalau delicioasa lor mărgică de carne. Scoicile sunt înfipte într-un fel de orez special, iar în orez tot felul de drăcii denumite fructe de mare își duc ultimele clipe ale existenței. Nu le prea mai am eu cu engleza dar m-am prins la timp și i-am spus ritos ospătarului că eu vreau only fish. Aperitiv din partea casei (vorba vine 🙂 ) trei casolete mititele cu unt și o farfurioară cu măsline. Îmi aduce și mie farfuria cu pește, miroase bine, cer lămîie, pun o leacă de sare și combinația a devenit excelentă la gust. Ca garnitură doi cartofi natur, morcovi fierți și un soi de fasole verde atît de subțire, că am crezut că sunt alge.

Arăt către castronul Tandemului. – Paella? – Nu. Araz de marisco, adică orez cu fructe de mare. Ok prietene, tu ca portughez n-o să recunoști niciodată că asta tot paella este, pentru că așa o denumesc spaniolii 🙂

Ce fel de pește am păpat eu? Cică se numește ”stone bass” și pare a fi o fină specialitate. Ca preț dar și ca gust, cam așa a fost… În total, un sutar cu ciubuc cu tot. De euro. Să-mi fie rușine Estoril că nu mă interesează plaja ta! Îmi este? NU! 🙂 Fără poze? Fără. La drum.

Read Full Post »