Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘portretul lui dorian gray’

Habar nu am de ce această postare este printre cele mai căutate :

Portretul lui Dorian Grey

OSCAR WILDE

      “Artistul este creatorul de lucruri frumoase. Scopul artei este să reveleze arta şi să-l facă nevăzut pe artist. […] Nu există carţi morale sau imorale. Cărţile sunt fie bine scrise, fie prost scrise. Doar atît. […] Viciul şi virtutea sunt pentru artist material pentru o artă. […] Orice artă este în acelaşi timp aparenţă şi simbol“.

     Am selectat aceste cîteva gînduri ale lui Oscar Wilde, din prefaţa acestei cărţi, pentru că mi se pare că motivează destul de bine resorturile care l-au determinat să o scrie. “Portretul lui Dorian Gray a rămas cartea cult a generatiilor de ireverenţionişti, adevarata Biblie a celor certaţi cu decalogul corectitudinilor de orice fel. Fascinaţia dublului, seducţia cerebrală, luxul lascivităţii sau cultul artificialului sunt faliile mereu lunecoase pe care Wilde şi-a aşezat acest roman, carte folosită ca probă în teribilul proces care i-a grăbit sfîrşitul” – scrie Alina Purcaru pe pagina de garda.

     Cert lucru, această carte este densă şi foarte îndrăzneaţă pentru vremurile în care a fost scrisă. Avînd o construcţie relativ simplă, eşti sedus de la început de o amînare savant pusă în scenă, a unor lucruri pe care le tot aştepţi să se întîmple, iar cînd se întîmplă, eşti mereu surprins de deznodămîntul fiecărei întîmplări în parte.

     Doi prieteni, un pictor de talent, Basil, şi un ilustru reprezentant al clasei celor favorizaţi de soartă, a căror unică preocupare este să facă timpul să dispară în mod cît mai plăcut, lordul Henry, privesc un tablou în mărime naturală. Tabloul, neterminat încă, reprezintă un tînăr de o frumuseţe extraordinară, care pare să fie întruchiparea graţiei şi a bunului simţ. Dorian Gray, căci aşa se numeşte tînărul, este fructul de taină al unei iubiri vinovate. Crescut de un bunic autoritar, reuşeşte totuşi să-şi păstreze puritatea copilărească. În ultima şedinţă de pozat, tînărul este puternic impregnat de concepţia cinică despre viaţă a lordului Henry. O dată terminat, tabloul este apreciat ca fiind o capodoperă. Henry se oferă să-l cumpere cu orice preţ, dar Basil hotărăşte că tabloul aparţine de drept, lui Dorian Gray.

     Pe nesimţite, Dorian începe să se transforme. Dintr-un tînăr visator, vesel şi fără griji, devine cinic şi cît se poate  de pragmatic. Are un acces juvenil, se îndrăgosteşte de o tînără de 17 ani, actriţă în devenire, care îi împărtaşeşte iubirea. Pe punctul de a se căsători cu ea, îşi invită prietenii s-o vadă jucînd. Numai că tînăra actriţă, sub vraja iubirii, nu îşi mai joacă rolul cu dăruire. Crede că adevaratul rol al vieţii sale, este numai iubirea pe care o va împărtăşi cu Dorian. Dezamăgit, acesta rupe logodna şi pleacă. În mod absolut melodramatic, tînăra se sinucide. Acum se petrece o uluitoare transformare a lui Dorian Gray.

     La început, se lasă cuprins de remuşcări, însă în urma unei vizite a lordului Henry, devine insensibil. Din acest moment, pe seama lui Dorian, încep să circule tot felul de zvonuri. Nimeni nu ştie precis nimic, dar toată lumea bănuieşte că tănărul Gray devenise un individ imoral, corupt şi corupător. La un moment dat, Dorian priveşte tabloul. Cu stupoare, observă că dacă trăsăturile feţei sale rămăseseră la fel ca în momentul în care fusese imortalizat, tabloul se modifica pe măsură ce şi sufletul său trecea din infern în infern. Tabloul, în loc să mai oglindească puritatea tînărului de odinioară, reflecta acum întreaga statură căzută a unui individ decăzut, dedat la droguri, care frecventa incognito spelunci, şi cu porniri ambigui.

     Într-una dintre aceste escapade, este înşfăcat de fratele tinerei actriţe şi ameninţat cu moartea. 20 de ani îl pîndise fratele tinerei pentru a o răzbuna. Dorian, cu un remarcabil sînge rece, îl roagă pe acesta să-l privească la lumină. Înfăţişarea sa îl scapă : el încă avea trăsăturile din momentul în care fusese pictat. Îmbătrînirea în rele, era preluată integral de către tablou ! Îngrozit, Dorian începe să înţeleagă că este definitiv damnat. O întîmplare complet neprevazută, îl pune faţă în faţă cu pictorul. Acesta încearcă să-i explice în ce mod ajunsese sa-l idealizeze, dar în urma unei discuţii violente, Dorian îl ucide. Fără pic de remuşcare, după ce doarme netulburat, Dorian îl roagă pe un fost prieten să-l ajute să scape de cadavru. Apoi, îşi reia viaţa de huzur.

     Pînă cînd la un moment dat, în timpul unei vînători, încercînd să facă o faptă bună, îl roagă pe un vînător să cruţe viaţa unui iepuraş. Acesta refuză, trage, dar se descoperă că în loc să omoare iepurele, acesta ucisese un om. Hăitaş ? Nici pomeneală! Acesta era nimeni altul decît fratele actriţei, care înţelegînd că fusese tras pe sfoară, căuta alt prilej de răzbunare. De-abia acum înţelege Dorian Gray că viaţa sa nu mai poate continua decît dacă distruge acel tablou blestemat. Se întoarce acasă, înşfacă un cuţit şi se repede asupra tabloului. Numai că maleficul tablou are alte puteri, mai mari decît îşi inchipuie Dorian Gray. Cuţitul îndreptat spre inima tabloului, se îndreaptă de fapt direct către inima sa.

     “Cînd au pătruns înăuntru, au văzut pe perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră cu cîteva ore mai inainte, în toată minunăţia tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podea zăcea un mort îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit înfipt in inimă. Era încovoiat, plin de riduri şi cu o faţă respingatoare. Nu l-au recunoscut decît după inele”.

     De fapt, “Portretul lui Dorian Gray”, ascunde dureroasa nostalgie a lui Oscar Wilde, dupa propria sa puritate pierdută, sublimată magistral în propria sa arta.

     Cred că ar mai fi de spus ceva : în decembrie ’89 , noi, cu toţii, am pictat un portret al României care ar putea să renască. Să renască frumos. L-am pictat în imaginaţia noastră. Ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani, ştim cu toţii. Tabloul pictat de noi a devenit hidos, în timp ce speranţele noastre au rămas intacte : încă încercăm să credem că fiecare dintre noi, ar putea deveni un Dorian Gray, în stare să învingă tabloul devenit un coşmar. Măcar votînd, NU visînd! NU ?  Eu aşa cred.

 – – –

Voi, ştiţi de ce acest post are o căutare atît de mare ? Lămuriţi-mă, vă rooog!

Read Full Post »

Pe scurt, despre capitolul XI din „Portretul lui Dorian Gray” / Oscar Wilde

       ” – Îmi pare rău, (că am întîrziat) Henry, dar să ştii că este numai vina ta. Cartea pe care mi-ai trimis-o m-a fascinat atît de tare, încît am uitat cît este ceasul. – Mi-am închipuit că o să-ţi placă. – N-am spus că mi-a plăcut, Harry. Am spus că m-a fascinat. Există o mare diferenţă. – Dacă ai descoperit asta, atunci este foarte bine, murmură lordul Henry cu zîmbetul său curios. Este foarte tîrziu  şi mă tem că şampania va fi prea rece„.

       ŞAMPANIA VA FI PREA RECE.  Ăsta DA! dezastru. În schimb, este FOARTE BINE, că Dorian a descoperit diferenţa dintre fascinaţie şi plăcere. Foarte bine. Se ştie că răul are puterea de a fascina. De foarte multe ori, răul are şi însuşirea de a produce plăcere. Unor „aleşi”.

       De scurtăa vreme, Dorian tocmai se scuturase de remuşscarea produsăa de moartea actriţtei, sub înrîurirea aceluiaşi lord Harry. „Mulţi ani, Dorian Gray nu s-a putut elibera de amintirea acestei cărţi„. De fapt, nici nu încercase vreodată. „Întreaga carte îi părea a conţine istoria proprei sale vieţi scrisă înainte ca el s-o fi trăit „. Numai că spre deosebire de eroul acelei cărţi, el îşi va păstra înfăţişarea de tînăr frumos şi virtuos. Înfăţişare care descuraja întotdeuna bîrfele pe seama sa. Chiar adevărate, escapadele sale incognito în locurile de pierzanie erau bine mascate.

       Deseori, „el îşi deschidea minunata casă şi invita cei mai renumiţi muzicieni ai vremii, ca să-i încînte oaspeţii„. Seratele sale se desfăşurau sub auspiciile unui bun gust desăvîrşit. Dorian, îndrumat de lordul Henry se desăvîrşeste în ornamentarea mesei, a habitatului şi mai ales, a simţurilor. Devine adeptul unui „hedonism care să recreeze viaţa, să o salveze de puritanismul aspru şi hidos” care revine sîcîitor în societate. Despre el, zvonurile se înteţesc. Dar el, „nu a căzut în greşeala de a-şi bloca dezvoltarea intelectuală prin acceptarea formala a unui sistem„. El învaţă tot timpul lucruri noi. Şi plăcute. Arta parfumurilor exotice, muzica inedită produsă de instrumente insolite, arta bijutierilor, fascinaţia şi puterea pietrelor preţioase, toate îl atrag şi le experimentează. „Diamantul îl face pe om invizibil, agatul stimulează elocinţa, cornalina stîrneşte mînia, hiacintul provoacă somn, granatul ţine demonii la distanţă„. Etcetera. Fiecărei pietre preţioase, îi sunt ataşate poveşti cu oameni celebri din veacuri. „După aceea şi-a întors atenţia către broderiile şi tapiţeriile care ţineau loc de fresce”. Capătă „o pasiune specială pentru veşminte ecleziastice„. 

       Toate aceste lucruri, îl ţin departe de obsesia tabloului fer(m)ecat în camera sa de copil, „portret care îi arăta adevărata degradare a vieţii sale„. Şi totuşi, fascinaţia răului devenise prea puternică. Deseori „se furişa afară din casă pentru a se duce în locurile acelea mizerabile şi stătea acolo zile întregi pînă era izgonit„. Reîntors din acele escapade, priveşte tabloul. Tabloul acela care nu se revela în toată hidoşenia sa, decît ochilor săi.

       Zvonurile pe seama sa se înteţesc. Nu mai este primit în unele cluburi, sau atunci cînd intră într-o încăpere, unii dintre cei prezenţi o părăsesc ostentativ. „Lordul Henry era singurul care îi rămăsese loial„. Iar Dorian Gray înţelege pînă la urmă că moştenise „frumuseţea şi patima pentru frumuseţea altora„, de la mama sa – păcătoasa care-şi abandonase îndatoririle rangului, pentru a se refugia în braţele unei iubiri vinovate. Înţelege întregi capitole din acea carte şi chiar din istorie, par a fi capitole din viaţa sa. Înţelege că patima poate ucide şi istoria este plină de amanţi şi de amante ucise în numele iubirii. Dacă „Filippo, Duce al Milanului, şi-a asasinat soţia şi i-a pictat gura cu otravă roşie pentru ca iubitul ei să soarbă moartea de pe buzele ei îndrăgite. […] el, Dorian Gray fusese otrăvit printr-o carte. Erau momente în care el vedea răul doar ca un simplu mod prin care să poată realiza concepţia sa despre frumos”. 

Read Full Post »

OSCAR WILDE

      Artistul este creatorul de lucruri frumoase. Scopul artei este să reveleze arta şi să-l facă nevăzut pe artist. […] Nu există carţi morale sau imorale. Cărţile sunt fie bine scrise, fie prost scrise. Doar atît. […] Viciul şi virtutea sunt pentru artist material pentru o artă. […] Orice artă este în acelaşi timp aparenţă şi simbol„.

     Am selectat aceste cîteva gînduri ale lui Oscar Wilde, din prefaţa acestei cărţi, pentru că mi se pare că motivează destul de bine resorturile care l-au determinat să o scrie. „Portretul lui Dorian Gray a rămas cartea cult a generatiilor de ireverenţionişti, adevarata Biblie a celor certaţi cu decalogul corectitudinilor de orice fel. Fascinaţia dublului, seducţia cerebrală, luxul lascivităţii sau cultul artificialului sunt faliile mereu lunecoase pe care Wilde şi-a aşezat acest roman, carte folosită ca probă în teribilul proces care i-a grăbit sfîrşitul” – scrie Alina Purcaru pe pagina de garda.

     Cert lucru, această carte este densă şi foarte îndrăzneaţă pentru vremurile în care a fost scrisă. Avînd o construcţie relativ simplă, eşti sedus de la început de o amînare savant pusă în scenă, a unor lucruri pe care le tot aştepţi să se întîmple, iar cînd se întîmplă, eşti mereu surprins de deznodămîntul fiecărei întîmplări în parte.

     Doi prieteni, un pictor de talent, Basil, şi un ilustru reprezentant al clasei celor favorizaţi de soartă, a căror unică preocupare este să facă timpul să dispară în mod cît mai plăcut, lordul Henry, privesc un tablou în mărime naturală. Tabloul, neterminat încă, reprezintă un tînăr de o frumuseţe extraordinară, care pare să fie întruchiparea graţiei şi a bunului simţ. Dorian Gray, căci aşa se numeşte tînărul, este fructul de taină al unei iubiri vinovate. Crescut de un bunic autoritar, reuşeşte totuşi să-şi păstreze puritatea copilărească. În ultima şedinţă de pozat, tînărul este puternic impregnat de concepţia cinică despre viaţă a lordului Henry. O dată terminat, tabloul este apreciat ca fiind o capodoperă. Henry se oferă să-l cumpere cu orice preţ, dar Basil hotărăşte că tabloul aparţine de drept, lui Dorian Gray.

     Pe nesimţite, Dorian începe să se transforme. Dintr-un tînăr visator, vesel şi fără griji, devine cinic şi cît se poate  de pragmatic. Are un acces juvenil, se îndrăgosteşte de o tînără de 17 ani, actriţă în devenire, care îi împărtaşeşte iubirea. Pe punctul de a se căsători cu ea, îşi invită prietenii s-o vadă jucînd. Numai că tînăra actriţă, sub vraja iubirii, nu îşi mai joacă rolul cu dăruire. Crede că adevaratul rol al vieţii sale, este numai iubirea pe care o va împărtăşi cu Dorian. Dezamăgit, acesta rupe logodna şi pleacă. În mod absolut melodramatic, tînăra se sinucide. Acum se petrece o uluitoare transformare a lui Dorian Gray.

     La început, se lasă cuprins de remuşcări, însă în urma unei vizite a lordului Henry, devine insensibil. Din acest moment, pe seama lui Dorian, încep să circule tot felul de zvonuri. Nimeni nu ştie precis nimic, dar toată lumea bănuieşte că tănărul Gray devenise un individ imoral, corupt şi corupător. La un moment dat, Dorian priveşte tabloul. Cu stupoare, observă că dacă trăsăturile feţei sale rămăseseră la fel ca în momentul în care fusese imortalizat, tabloul se modifica pe măsură ce şi sufletul său trecea din infern în infern. Tabloul, în loc să mai oglindească puritatea tînărului de odinioară, reflecta acum întreaga statură căzută a unui individ decăzut, dedat la droguri, care frecventa incognito spelunci, şi cu porniri ambigui.

     Într-una dintre aceste escapade, este înşfăcat de fratele tinerei actriţe şi ameninţat cu moartea. 20 de ani îl pîndise fratele tinerei pentru a o răzbuna. Dorian, cu un remarcabil sînge rece, îl roagă pe acesta să-l privească la lumină. Înfăţişarea sa îl scapă : el încă avea trăsăturile din momentul în care fusese pictat. Îmbătrînirea în rele, era preluată integral de către tablou ! Îngrozit, Dorian începe să înţeleagă că este definitiv damnat. O întîmplare complet neprevazută, îl pune faţă în faţă cu pictorul. Acesta încearcă să-i explice în ce mod ajunsese sa-l idealizeze, dar în urma unei discuţii violente, Dorian îl ucide. Fără pic de remuşcare, după ce doarme netulburat, Dorian îl roagă pe un fost prieten să-l ajute să scape de cadavru. Apoi, îşi reia viaţa de huzur.

     Pînă cînd la un moment dat, în timpul unei vînători, încercînd să facă o faptă bună, îl roagă pe un vînător să cruţe viaţa unui iepuraş. Acesta refuză, trage, dar se descoperă că în loc să omoare iepurele, acesta ucisese un om. Hăitaş ? Nici pomeneală! Acesta era nimeni altul decît fratele actriţei, care înţelegînd că fusese tras pe sfoară, căuta alt prilej de răzbunare. De-abia acum înţelege Dorian Gray că viaţa sa nu mai poate continua decît dacă distruge acel tablou blestemat. Se întoarce acasă, înşfacă un cuţit şi se repede asupra tabloului. Numai că maleficul tablou are alte puteri, mai mari decît îşi inchipuie Dorian Gray. Cuţitul îndreptat spre inima tabloului, se îndreaptă de fapt direct către inima sa.

     “Cînd au pătruns înăuntru, au văzut pe perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră cu cîteva ore mai inainte, în toată minunăţia tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podea zăcea un mort îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit înfipt in inimă. Era încovoiat, plin de riduri şi cu o faţă respingatoare. Nu l-au recunoscut decît după inele”.

     De fapt, “Portretul lui Dorian Gray”, ascunde dureroasa nostalgie a lui Oscar Wilde, dupa propria sa puritate pierdută, sublimată magistral în propria sa arta.

     Cred că ar mai fi de spus ceva : în decembrie ’89 , noi, cu toţii, am pictat un portret al României care ar putea să renască. Să renască frumos. L-am pictat în imaginaţia noastră. Ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani, ştim cu toţii. Tabloul pictat de noi a devenit hidos, în timp ce speranţele noastre au rămas intacte : încă încercăm să credem că fiecare dintre noi, ar putea deveni un Dorian Gray, în stare să învingă tabloul devenit un coşmar. Măcar votînd, NU visînd! NU ?  Eu aşa cred.

Read Full Post »