Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘premiul nobel’

            RAGA este de fapt denumirea insulei Pentecote, în limba apma, limba vorbită în centrul insulei. Despre actualitatea acestei insule este vorba mai departe, în această splendidă carte; autorul a devenit reporter. Şi povesteste cu uneltele eseistului despre viaţa locuitorilor din această insulă, unde “timpul pare să se fi oprit în primul capitol al ocupării omeneşti. Nu există culturi … cîmpii de trestie de zahăr, de ceai, de ghimbir … În afară de mănăstirea surorilor din Melsissi şi jeepul Toyota … care m-a adus de la aeroport – nici o urmă a lumii moderne”.

            Ghid, îi este Charlotte Wei Matansue – militanta pentru  drepturile femeilor din Melsissi. Aceasta, sătulă de certurile şi bătăile încasate fără motiv de la soţ, a hotărît să plece de acasă împreună cu fetele sale, lucru de neimaginat aici, unde bărbatul plăteşte pentru femeie şi există un contract. Charlotte a reuşit să înfrunte lumea şi să capete pînă la urmă măcar un respct formal. Respect concretizat inclusiv în faptul că rogojinile produse de femeile de pe insulă după metode tradiţionale, au devenit monedă de schimb forte, garantîndu-le acestora o binemeritată independenţă economică. Pare vetust în vremea banilor virtuali ? În 2008 ? Pare, dar nu este decît expresia unei adaptări la o viaţă dură.

            În continuare, Le Clezio se ocupă destul de amănunţit de ravagiile făcute de “omul alb” atoate cuceritor : boli, mizerie, sclavie, decimare, jaf. Oferind la schimb, lupta dintre creştini pentru a-şi impune fiecare, propria doctrină în credinţa neştirbită în Dumnezeu. Revoltele erau reprimate cu brutalitate, iar vinovaţii erau cu regularitate scoşi basma curată de “civilizatori”. Cunoaştem scenariul, aşa că nu am să insist.

            “Matantare, Tabitan, Matansese, Matanwip, după ce au navigat săptămîni întregi pe piroga lor cu balansier, au ajuns în cele din urmă pe ţărm. Plecasera ca să nu se mai întoarcă niciodată. Acolo, în pămînturile întinse de pe care fugiseră, războiul distrusese totul … Mureau atît de mulţi, încît nici nu-şi mai dădeau silinţa să îi îngroape. Cadavrele le erau devorate de cîini şi de porcii sălbatici. Oasele le erau albite de furnici”. Odată ajunşi aici, călătorii noştri încep să se instaleze. Şi-au construit colibe din ramuri cu acoperişuri din frunze. Au căutat ogoare pe care să le desţelenească. Au pescuit. Dar mai întii de toate şi-au amintit de strămoşi, “că acest pămînt le-a fost dat de spiritele morţilor pentru ca ei să le continue istoria”. Locul musteşte de legendele pe care Le Clezio le aude de la un şef local, Willie. Charlotte însăşi, este urmaşa lui Tabiri, o figură legendară, un simbol al luptei împotriva colonizatorilor. Multe legende au surprinzătoare puncte comune cu Creaţia descrisă în Vechiul Testament, dar băştinaşii nu pomenesc nimic  despre alungarea din Rai. Pragmatism ? Un fapt destul de straniu, face ca foarte multe scroafe să nască purceluşi androgini, alt prilej de legendă : porcul a fost născut din om. În lumea aşa zis civilizată, este invers, desigur !

            Multă lume îşi îchipuie că băştinaşii unor unor insule exotice sunt complet sălbatici. Nu este abolut deloc aşa. Există diferenţe culturale majore desigur, inclusiv modul de interpretare a moralităţii sau a ceea ce înseamnă a fi pudic. Dar dincolo de evoluţia inegală din  punct de vedere filosofic sau tehnic, oamenii sunt oameni peste tot, fiecare cultură avînd exponatele sale de ingeniozitate. O legendă spune că o fată frumoasă, sătulă de insistenţele unui amorez nesuferit, ca să scape de el, s-a urcat într-un copac. Insistentul, a urmărit-o. Fata şi-a legat gleznele cu o legătură făcută din liane şi a sărit în GOL. Amorezul, văzînd că fata nu a păţit nimic, a sărit şi el. Numai că el nu avea gleznele legate cu liane. Recunoaşteţi sportul extrem, foarte răspîndit astăzi ? Bungee-Jumping parcă se numeşte, nu e aşa ?

            “Anii au trecut, marea pirogă a călătoriei a putrezit pe plaja din Melsissi. Copiii o folosesc pentru a se juca, şi călăresc chila ( o piesă de rezistenţă a oricărui tip de ambarcaţiune) ca pe un rechin-balenă. Se numesc acum Matanwul, Matanulum, Tabisohak, Tabibogon … “

            Sigur că viaţa îşi urmează cursul, ca peste tot în lume.  Le Clesio se adapă lacom pe acest tărîm de poveste, cu tot ceea ce localnicii catadicsesc să îi spună, pentru că sunt desigur şi multe lucruri TABU, despre care nimeni nu mai suflă o vorbă. Apoi, ne relatează cu talent, cu dăruire şi cu bucurie, extraordinara sa experienţă petrecută pe acele meleaguri de basm. De ce sunt cîmpurile acum lăsate în paragină ? Pentru că atunci cînd au fost obligaţi să plece de pe aceste meleaguri, albii i-au obligat pe băştinaşi să cultive mătrăgună şi buruieni !!! Iar globalizarea îşi urmează nestingherită cursul, aplatizînd şi combinînd în mod accelerat cutume vechi, cu noi moduri de viaţă. Părăsind insula RAGA, Le Clesio scrie lucid : “Pentru unele insule, independenţa rămîne un ideal dificil de realizat. Nostalgia unui trecut idilic nu este o opţiune. Atunci cînd, pe imensitatea oceanului, va fi restaurată libertatea … atunci acel străvechi continent va începe să existe din nou – continent invizibil doar pentru că noi eram orbi. Dar aceasta  este, probabil, o cu totul altă poveste”.

            Şi adaug eu un mic amănunt : la mănăstirea din Melsissi, călugăriţele sunt toate, băştinaşe … Şi un îndemn : nu rataţi această carte. Cu preţul a două cutii de bere, veţi obţine o sumedenie de cunoştinte ştiute sau nu, o delectare intelectuală de prim rang şi nu în ultimul rînd, posibilitatea de a zbura cu aripile imaginaţiei, pînă la marginea lumii.

Read Full Post »

            Despre scriitorii distinşi cu Premiul Nobel, părerile sunt foarte împărţite, mergînd de la entuziasm la negarea vehementă a valorii acestora, în special pentru că grila de selecţie nu mai este de mult pur literară ci, a fost din păcate, serios politizată. Nu insist pe această temă care poate să suscite discuţii interminabile. Nu am neapărat prejudecăţi în abordarea scriiturii acestor literaţi, nu am nici entuziasm dar nici nu le neg valoarea. O sănătoasă curiozitate mă face să citesc măcar cîte una din cărţile acestora. Nu a tuturor, desigur.

             La Bookfest 2010 am poposit şi la standul editurii Art, o editură valoroasă, care promovează o literatură de bună calitate, într-o prezentare grafică de excepţie. Am ales de aici două cărţi, dintre care una este aceasta pe care o semnalez acum. Le Clezio, născut în aprilie 1940, scriitor precoce, a început să scrie încă de la vîrsta de şapte ani. A scris peste 40 de lucrări, de la povestire, nuvelă sau eseu, pînă la roman. La doar 23 de ani a primit Premiul Renaudot, pentru romanul său de debut, Procesul Verbal. A studiat la Bristol University, University of London şi Institut d’Etudes Litteraire din Nisa. A predat la universităţi din Mexic, Thailanda, SUA. Din 1969 pînă în 1973, Le Clezio a trăit cu indienii Embera în Panama. A călătorit mult, din Nigeria şi pînă în Japonia, trăind succesiv în Mauritius, SUA şi Franţa..În momentul publicării acestei cărţi la ART, îşi împărţea existenţa între Mexic şi Franţa. A publicat traduceri ale textelor sacre mayaşe.

            Pe scurt, omul acesta a avut o viaţă fabuloasă despre care Nicolas Sarkozy avea să afirme : “ Jean Marie Gustave Le Clezio, este un cetăţean al lumii, fiul tuturor continentelor şi al tuturor culturilor”. Academia Suedeză l-a caracterizat pe Le Clezio ca fiind : “autorul noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante”.

            RAGA este o povestire. O povestire despre viaţa oamenilor care trăiesc pe o insulă din Oceania,  continentul invizibil, după cum îl caracterizează Le Clezio. “Invizibil, deoarece călătorii care s-au aventurat prima dată, nu au perceput-o şi deoarece şi astăzi ea ramîne un loc lipsit de recunoaştere internaţională, (rămîne) un loc de trecere, cumva o absenţă”. Frumos spus. Frumos, dar dureros. N-am să relatez istoria descoperitorilor noilor pămînturi, de la Balboa la Bougainville, Magellan, sau Cook, reamintită pe scurt, la începutul cărţii, de autor. Mai importante mi se par miturile despre polinezieni.”Pentru Dumont d’Urbeville, polinezienii ar fi supravieţuitorii unui continent înghiţit de ape – o variaţie asupra vechiului mit al Atlantidei”. Celebrul navigator Thor Heyerdhal, “a încercat să demonstreze că popularea Oceaniei s-a făcut de la est la vest, plecînd de pe coastele peruane”. Căpitanul Heyen afirmă : “ raspindirea culturii polineziene în Pacific a fost rezultatul unui efort deliberat, şi nu al unor călătorii întîmplătoare”. Cine va putea să spună vreodată, că deţine adevărul absolut ? Poate că miturile sunt mai valoroase decît orice demonstraţie ştiinţifică riguroasă, dar RECE. Viaţa este mult mai mult decît o istorie matriţată limitativ, în tiparele rigide ale iubitorilor de exactitate mecanică. Asta nu înseamnă că scormonitorii după adevăr, nu-şi au însemnătatea lor. Dimpotrivă !

            Cert este că această povestire începe cu o strămutare a unor băştinaşi de pe o insulă pe alta. Numai că în loc de o călătorie scurtă cu piroga lor încăpătoare, marea se impotriveşte şi ameninţă sa-i înnece. Aşa că drumul se prelungeşte dramatic. În lupta lor disperată cu vîntul şi cu valurile, oamenii nu au decît un singur sprijin : marea pasăre Manu, o constelaţie după care se ghidează, constelaţie botezată astfel după o pasăre care evocă mitul lui TANE, zeul polinezian al luminii, simbolizat de rîndunica albă de mare. Bărbaţii vîslesc la prova şi la pupa ajutaţi de o velă, iar femeile se adăpostesc cum pot, la mijlocul pirogii, păzindu-şi copiii şi proviziile destul de puţine şi de sărăcăcioase. Trec zile întregi. Norocul lor ca marea şi-a mai domolit furia şi pot să se mai odihnescă puţin.

         Tabitan, priveşte la bărbaţii care croiesc planuri rîzînd; cum vor duce lupte victorioase; cum vor dobîndi soţii frumoase; cum vor vîna din belşug. Nu îl lasă inima să le spună că deocamdată, încă plutesc pe mare şi încă nu se ştie cînd vor ajunge.

         Soţia sa, Matantare, visează la viitor, strîngînd cu duioşie la piept un prunc nou născut : o fetiţă de vreo şase luni, Matankabis, care îi caută lacomă sfîrcul.

        “Pămîntul e aproape. Tabitan a gustat din  apă şi spune că în două zile, poate şi mai devreme, vor ajunge în RAGA … Într-o dimineaţă, în zori, Matantare se ridică. Toţi dorm pe fundul pirogii, pînza fîlfîie dezumflată … şi acolo în zare, limpede şi neagră în lumina soarelui răsărind, ea zăreşte o insulă, apoi o alta, vîrfurile munţilor ce par să se înalţe din ocean …Se ridică în picioare şi ţipă cu o voce ascuţită, ca o chemare în pădure : aiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”.

        Sosiseră în locul visat. “Acolo nu se vor teme nici de război, nici de foame. Vor gusta apă neîncepută, băută direct din rîul care se rostogoleşte din înaltul muntelui. Pe plaja de pietriş vor construi prima casă, din crengi şi frunze de palmier … Locul în care vor opri, poartă deja un nume lăsat de legendă … Acest nume este Melsissi”. (va urma)

Read Full Post »

Vestea că o scriitoare originară din România a fost propusă – este drept, din partea Germaniei – la Premiul Nobel şi culmea, l-a şi cîştigat, a luat prin surprindere multă lume. În România, părerile au oscilat după cum era de aşteptat de la entuziasme pînă la negări vehemente. Brusc, volumele sale au căpătat o dată cu notorietatea autoarei şi o căutare mult mai accentuată. Mărturisesc faptul că nu citesc foarte multă literatură contemporană. Nu am prejudecăţi, dar timpul îmi limiteaza drastic opţiunile. Nu prea am timp de experimente. Am citit cîteva cronici despre Herta Muller atît înainte cît şi după episodul premierii. Nu m-am lăsat convins.

La ultima ediţie a tîrgului de carte Gaudeamus, printre alte cărţi, am luat şi volumul “Regele se-nclină şi ucide”. Cartea, este evident străbătută masiv de elemente autobiografice. În definitiv şi doamna Herta Muller a fost hărţuită de către fosta poliţie a gîndirii ca şi mulţi alţi intelectuali. A fost interzisă, anchetată, a trecut prin tot coşmarul la care au fost supuşi cei mai recalcitranţi dintre oamenii care chiar nu au abdicat de la condiţia umană şi nu au făcut pact cu potentaţii zilei, politrucii pcr şi braţul lor înarmat, securitatea ceauşistă.

Herta Muller scrie bine, imagistica sa îşi găseşte o frumoasă expresivitate în înlănţuirea propoziţiilor în fraze şi în înlănţuirea frazelor în jurul ideilor. Sensibilitatea sa se exprimă în două registre aparent contrare, de fapt conciliate cu tact şi cu graţie feminină : registrul limbii materne – germana şi registrul limbii în care s-a format – limba română. Herta Muller compară permanent diferenţele de semantică existente între aceste două limbi şi redă de multe ori aceeaşi expresie în ambele limbi, subliniind atît diferenţele cît şi eventualele asemănări. Amintirile sale de copilă se întretaie cu amintirile de adolescentă şi cu cele de femeie matură, personajele care i-au hrănit atît viaţa cît şi imaginaţia, găsindu-şi un loc predilect în descrierile sale.

Născută în 1953, a studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, iar primul roman – cenzurat – îi apare în 1982, respectiv “Ţinuturile Joase”. Acest roman avea să fie publicat în varianta integrală de-abia în 1984 în Germania. Motiv pentru care din 1985, lucrările Martei au fost interzise în România. După îndelungi presiuni, şi ameninţări inclusiv cu moartea, în 1987 reuşeşte să plece în Germania şi de atunci trăieşte în Berlin. Cărţile i-au fost traduse în 24 de limbi. Opera sa cuprinde mai multe lucrări printre care voi enumera, Călători pe un picior, Încă de pe atunci vulpea era vînătorul, Animalul inimii, Mai bine nu mi-aş fi ieşit astăzi în cale, Foame şi mătase.

Personal, am un singur regret, cel pe care îl mărturiseşte chiar Herta Muller : “În cărţile mele nu am scris nici măcar o singură propoziţie pe româneşte”. Totuşi, timpul nu pare a fi trecut, pentru că tot Herta Muller continuă mărturisirea  : “…bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”. După o astfel de mărturisire, o carte scrisă în româneşte ar fi mai mult decît necesară din partea domniei sale. Herta Muller este o autoare de citit neapărat.

Read Full Post »

PAR LAGERKVIST

Se spune că suferinţa şi moartea Sa sunt cele mai importante evenimente care s-au petrecut vreodată în lume şi cele mai semnificative. Poate; se poate să fie şi aşa. Dar cîţi nu suferiseră fără ca suferinţa lor să aibă vreo semnificaţie ?”

Grea întrebare! La care se pot oferi o multitudine de răspunsuri. Toate adevătate sau toate false. Sau măcar incomplete. Şi fără putinţa de a ajunge la un ADEVĂR universal ! La această foarte grea întrebare, încearcă să răspundă şi laureatul Pemiului Nobel Pentru Literatura din 1951, ( pentru romanul Barabbas – roman care a fost ecranizat în 1962 cu Anthony Quinn în rolul principal),  suedezul Par Lagerkvist, într-o carte mai degrabă modestă, „Moartea lui Ahasverus” / Colecţiile Cotidianul / Editura Univers.

Moartea lui Ahasverus” e un roman in care intrebarile despre bine si rau isi gasesc raspuns in gesturile mici pe care un strain – Ahasverus – le citeste in comportamentul unor pelerini aflati in drum spre Tara Sfinta. Un han, un strain si credinciosii (crestini) de toate culorile devin in romanul suedezului filtre pentru analiza subtila in drumul spre Tara Sfinta a indemnurilor legiuite se Scriptura” – scrie Alina Purcaru.

Hanul, devenit punct de convergenta al pelerinilor , inainte de imbarcarea finala in drumul spre Tara Sfinta, este populat si de diversi aventurieri, hoti la drumul mare, prostituate, oameni cu destine sfarimate, care-si cauta in diverse moduri, izbavirea. Salvarea.

Strainul, – Ahasverus – sosit la han pe o noapte vifioroasa, devine receptorul unei stranii povesti de dragoste impletita cu ura, dintre un fost soldat si o femeie a padurii, o solitara care-si cauta linistea departe de ororile razboiului. Credinciosii, mai saraci sau mai bogati, sunt un personaj colectiv, subtil evidentiat in diversitatea sa de bogatul care in drumul sau spre izbavire nu poate renunta la multimea de slugi care ii fac viata mai usoara, de saracii care indura privatiunile cu care sunt prea bine obisnuiti, de o tinara care-si vinde cui o vrea, inocenta pentru a-si aduna banii pentru calatoria la capatul careia spera sa-si obtina iertarea pacatelor, etcetera.

Hangita, o femeie care mai intii a slujit aici ca servitoare, ajunge in final la batrinete sa fie stapina locului si pazitoarea linistii pelerinilor macar aici, in ultima halta inainte de imbarcare. Pentru ca odata iesiti din adapostul hanului, toti sunt supusi primejdiilor. Bogatul va fi tilharit si ucis, padureanca va plati cu viata incercarea de a-l proteja pe fostul sau iubit –  soldatul, chiar si Ahasverus isi va gasi moartea. In singuratate. Gasind un raspuns personal la intrebarile pe care si le pune despre destin : izbavirea nu poate veni decit prin moarte, asa cum izbavirea de suferinte a lui Hristos, a venit odata cu moartea Sa, pe cruce.

Atit de multi fusesera crucificati pe acea Golgota, acel mic deal catre care toti mergeau in pelerinaj. Da, pe aceeasi cruce la fel ca pe El … multi altii fusesera torturati … Dar doar El a ajuns sa conteze; restul nu insemnau nimic… Toti suferisera la fel ca El, dar suferinta lor nu avusese nici-un scop, asa ca a fost uitata. Numai suferinta Lui avusese un inteles„.

Read Full Post »