Zbor spre Canada

Avem avion spre Canada, spre Quebec, cu escală la Montreal. Am ajuns la aeroport destul de lesne, după vreo 40 de minute, deși în mod normal, n-ar trebui să depășească 20.

Normalitate? Asta ce soi de bîzdîganie o mai fi? Oare ce mai înseamnă normal pentru degenerescența generalizată în care ne bălăcim?

Și tot în acest soi de normal, coada la chek-in durează aproape o oră. De ce să deschizi mai mult de trei ghișee pentru vreo 200 de călători? Privilegiații au un ghișeu separat așa că, măcar oamenii fără pile nu se amestecă cu senioriile lor, mafioți sau politicieni, că tot îs aceeași apă și același pămînt.

Avionul a decolat la timp și zburăm fericiți. Noi numai cu gîndul, Robi la propriu, pentru că a sosit și această zi. A plecat cu cîteva zile înainte de 10 august, ziua în care se împlinește anul, de cînd diasporenii au fost brutalizați,  de danjarmeria lui drag-nea-carmen.

Robi este total apolitic și socotește Canada ca fiind țara sa, căminul său, neimaginîndu-și că s-ar mai putea întoarce vreodată, aici, LA VOI!

Dacă socotesc bine, nici NU mai are la ce să se întoarcă. Chiar, NU!!! Dacă n-aș fi fost ACOLO, să văd cu ochii mei, care îi este traiul, poate aș fi crezut că cine știe… Dar am fost și e limpede.

Le urez tuturor diasporenilor din lume un trai fericit, inclusiv acelora care mai au nostalgii după locurile natale.

Eu am rămas în sfîrșit, fără iluzii. În sfîrșit!

Read Full Post »

Bla bla bla de insomnie

Pe mine încă nu m-a prins somnul dar Tandemul a fost răpus 🙂

Cu grupul ne revedem mîine, la ora nouă, la recepție, pentru o nouă hoinăreală. Timpul fuge nemilos dar mai avem trei zile pline. Apoi, valea…

Am văzut că unii, după cină, s-au îndreptat către oraș. Bravo lor! Noi nu mai suntem în stare. Numai că ei, noii hoinărici, au cu peste două decenii mai puțin ca noi. Asta e…

Am fost puțin dezamăgit la Alcobaca, am fost uimit la Batalha, minunat de tocănița de pește și iar și iar, uluit de infrastructură.

Cînd o să avem și noi așa ceva? Vorba ceea din bătrîni: NIKAKDA! De ce? Pentru că România este sabotată sistematic de mai bine de un secol și jumătate. SIS-TE-MA-TIC. Nu este vorba că în funcțiile executive sunt incompetenți și hoți. Problema este că acești neica nimeni sunt păpușați de o ocultă autohtonă – NU internațională, care știe exact ce și de ce face, împiedicîndu-i pe cei care ar putea face cît de cît ceva, să facă ceva. Orice.

M-am referit la infrastructură. Știți cum arată harta autostrăzilor la noi? HAOS. Știți cum arată harta autostrăzilor în Ungaria, de exemplu? Un model de organizare gîndită pe termen lung! Toată țara este racordată la un centru, capitala, și toate extremitățile țării care au legătură cu vecinii sunt acoperite. Organizare savantă și bine  intenționată. Clar?

Sau. Așa-i  că nu știm mai nimic despre Portugalia? Așa-i. De ce? Simplu: Portugalia are o viață normală, fără huzur dar și fără drame sociale. Portugalia are după cum deja am spus, infrastructură excelentă, de aici și turismul prosper, turism bazat pentru consum, în special pe producția proprie, are o industrie capabilă oricînd să suplinească derapajele cauzate agriculturii de meteorologie, are o rețea de aprovizionare cu produse autohtone infailibilă, etc etc etc. Plus de asta, am mai spus, NU există conflicte politice majore, pentru că este de neconceput ca acolo un tîmpit oarecare să se creadă împăratul absolut peste tot ce mișcă în țară și NU există legi care să-i albească pe hoți. simplu? Pentru ei, DA!

Or fi și pe acolo zone întunecate, nu știu, nu le-am aflat daaar, dacă ar fi ceva-ceva, presa vîndută bandiților de pe la noi, n-ar fi scăpat prilejul de a le relata. Și atunci repet întrebarea: așa-i că nu știm nimic despre Portugalia, țară normală, neinteresantă pentru mafioții care-au acaparat mijloacele media din Ro? Așa-i.

Din romanica, singura veste bună care mi-a parvenit, este că Barna și cu Cioloș au ajuns la un pact politic benefic pentru votanții USR PLUS.

Noapte bună!

Read Full Post »

1o septembrie. Căutînd autogara

A trecut fix o lună de zile (acum sunt două…) de la reprimarea sălbatică a demonstraţiei paşnice a românilor din diaspora, la Bucureşti. Ca să îngreuneze ancheta, au secretizat informaţiile. Asta se întîmplă cînd vinovaţii sunt la butoane: ascund urmele, temporizează şi în final, muşamalizează. Apoi.

Cearta primăriţei ot bucale cu teleormăneanul cel viteaz a început să capete accente comico-tragice. Liste de susţinere a primăriţei din partea lipitorilor şi a linguşitorilor în frunte cu Arşinel, mînie proletară de înfierare a doamnei susţinută timid de cîteva organizaţii pesediste, balamuc.

Un lucru este limpede: această haită care a pus mîna pe ţară, se va da de ceasul morţii să nu fie decuplată de la ţîţa bugetului de stat. De plecat tot va pleca de la butoane clanul tăriceano-drăgnicesc; chestie de timp; dar înainte de plecare, vor face praf şi pulbere România, dacă restul haitei pesedo-aldistă le va permite cu inconştienţă, această ticăloşie. Sper să nu.

Revin la Montrealul nostru că-i mai sănătos. Caut pe tabletă o rută din Levis pînă la autogara din Quebec, găsesc mai multe variante, parcă ar fi două autogări, dar mai bine îl aştept pe Robi să ne descîlcească.

O să o iau uşurel la pas în josul străzii să văd ce indicaţii preţioase mi-a dat fierătania şi dacă nu mă descurc o să ţîp franţuzeşte: HELP 🙂

Abia acum descopăr că de fapt, Levis dispune de o reţea întreagă de autobuze, nu doar de bus 35 R. Mai ştiam că există bus 19 dar habar n-am unde merge, şi nici nu ne-a interesat pînă acum. Astăzi am căutat bus 35 E dar n-am fost în stare să-l găsesc pentru că una îmi arăta gps-ul de pe tabletă şi alta era situaţia la faţa locului. Teoretic, 35 E ne-ar fi dus fix la autogara de unde vom lua autocarul pentru Montreal. Cred că nu-i mare diferenţa dar dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Cred că  degeaba o să-l rog pe Robi să ne desluşească. El care nu s-a mai dezlipit de maşină de vreo şapte-opt ani, chiar n-are cum să ne ajute. Soluţia: taximetria locală. Bun şi aşa că doar nu vom rămîne neduşi la Montreal. Ce să o mai bîjbîim: va veni un taximetru în faţa casei la ora 7,40.

Avem de vizitat în principal două Catedrale, dintre care una este o copie la scară a Vaticanului, Catedrale Marie-Reine-du-Monde, iar cealaltă, Basilique Notre Dame a fost construită chiar lîngă Seminarul Sulpician, cea mai veche clădire din Montreal, în funcţiune de 333 ani, păcat numai că nu este deschis şi pentru public. Dar sunt extrem de curios să văd „oraşul de sub oraş”! Şi, funcţie de timp şi de cum ne orientăm, mai sunt şi alte obiective de văzut. Avem hotelul rezervat, bilete de întors, tot tot tot.

Am ajuns iar la complexul de magazine de lîngă oraş şi de data asta şoferul de pe 35 R ne-a taxat cu 3,5 dolari, nu cu 2 cum ne obişnuisem…

Aşa cum am promis, am luat ceva „provizii” pentru această mini excursie, poate că nu va fi nevoie de  ele dar, mai ştii? Am văzut la Niagara cît de bine ne-au prins. Nu mă pot obişnui cu faptul că la magazin preţul afişat nu conţine nu ştiu ce taxe şi una crezi că ai de plătit şi altă sumă trebuie să scoţi din portofel. Nu mi se pare corect. Dar. Trecem şi peste chestia asta.

Belea cu fumatul. A primit Robert reclamaţii de la colocatari că fumăm în casă şi nu este voie. – Adică dacă tembelii ăştia sunt abstinenţi, trebuie să o fac şi eu pe sfîntul? – Aşa e regula, a zis Robert. – Şi dacă nu ne conformăm?  – TICHET! Problema nu e de abţinut sau nu de la tutun sau că trebuie să ieşi în grădină la fumat cum ieşeam în curtea şcolii cînd eram liceeni. Mă deranjează că în casa omului, pot alţii să stabilească reguli şi iar nu mi se pare corect. Comunişti nesuferiţi 🙂 Glumim noi dar chestia asta este cumplit de serioasă. Peste tot, nu ştiu ce fel de forţe oculte, testează limitele de supuşenie pe care oamenii sunt de acord să le suporte. În caz contrar, ar fi chiar mai rău, pentru că aceste reguli ar fi dictate de tembeli decerebraţi.

Să fie oare la mijloc, şi aici, sinistra imbecilitate denumită pompos „politically correctness”? Foarte posibil.

Read Full Post »

În drum spre casă

04 octombrie 2018. Robert ne-a condus de acasă de la el, conducînd mașina pe niște străzi aproape pustii, temeinic spălate de o ploicică sîcîitoare, pînă aici, la aeroportul din Quebec, de unde vom merge cu avionul, acasă la noi. După formalități, am făcut cîteva poze dar, parcă ne-au intrat vorbele-n sac. Cu greu, cu noduri în suflet, îl îmbrățișăm pe Robi și dispărem în aeroport. Avem de așteptat dar, suntem deja obișnuiți cu tăcerile așteptărilor prelungi. Ce-ar mai fi de spus?

Avionul are întîrziere. Mai întîi mă neliniștesc dar apoi, îmi dau seama că întîrzierea, NU contează. Chiar, NU! DELOC! În sfîrșit, suntem la bord. Este un Bombardier Q 400, nu prea nou, dar gălăgios, 80 de locuri, plin. Zbor scurt, 40 de minute. Ne-au tratat cu bombonele și cu sucuri. 🙂

Iar suntem în Montreal dar, nu în oraș ci, în aeroport, așteptînd avionul către București. Cele șase săptămîni de aventură magică pe tărîmul canadian, s-au încheiat. Aici, mai avem iar de așteptat vreo două ore dar, deja, simțim că aproape am ajuns acasă, la romanica. De jur împrejur auzim fără de voie, discuții purtate aproape exclusiv în limba română. Pare-se că-s la fel ca noi, români care vin acasă după ce și-au vizitat copiii, în Canada. Dar. De ce-or fi vorbind oamenii atît de tare? Cine nu-i aude? Sau, de ce nu-i aude nimeni?

Mă gîndesc la vorbele pe care ar fi trebuit să i le spun lui Robert, înainte de a pleca. De ce n-am fost în stare să spun nimic? Cum de mi s-a pus acel nod dureros în gît? Nu știu. Atît de goală nu mi-a fost mintea, parcă, niciodată. Minte ușoară, suflet prea greu. Îndoieli? Nu știu. Neliniști? Nu știu.

Vom vorbi zilele următoare la telefon și pe Skype. Compensează? NU!

A început ambarcarea. Îmi aud numele strigat. Știu despre ce este vorba 🙂  Robert a cerut pentru noi, asistență, la fel ca pentru oamenii cu deficiențe motrice. Vă închipuiți uluirea personalului cînd vedea că de fapt, singura noastră deficiență, era precaritatea limbajului? 🙂  Cert este că am avut un avantaj incontestabil: am fost favorizați la ambarcarea în avion, pentru că eram printre primii care se urcau la bord.

Trecem de fetele de la ultima poartă unde ne-au fost verificate biletele și pașapoartele, dar ne iau în primire niște agenți de ordine destul de severi. Ne-au aliniat și ne-au cerut imperativ să punem bagajele de mînă, pe pămînt. ???

Misterul s-a rezolvat mintenaș 🙂 A apărut o fătucă în uniformă care ținea (cu greu)  în lesă, o cățelușă vioaie.  A mirosit cățelușa în viteză bagajele noastre și a stabilit că dacă nu avem droguri, putem pleca la romanica 🙂  Droguri? N-avem. Aveam în schimb vreo duzină (sau două) de conserve cu pate și cu pește bun, borcane cu sirop natural de arțar specific canadian, plus un borcan cu muștar autentic de Dijon, etc, de numa-numa. Dacă ar fi știut cățelușa ce să caute, rămîneam fără bunătățurile alea 🙂

Abia ajuns la bordul avionului îmi dau seama că dacă la venire, am căpătat ștampila de bun venit, la plecare, nu s-au mai obosit să ne ștampileze pașapoartele. Nici nu este nevoie, cred: computerele știu că ne-am urcat în avion deci, au scăpat canadezii de noi, măcar pentru o perioadă de timp 🙂

La bordul avionului, devine foarte limpede că am revenit în romanica: apare nerăbdarea, transformată rapid, în nervi. Adio Canada, adio civilizație. Abia la București am priceput că elementul perturbator, era un rus din Republika Moldova. Ghinionul său de neșansă a fost că NIMENI din preajma sa, nu l-a băgat în seamă. Scandalul său artificial a fost absorbit de tăcerea vag compătimitoare, a celor din jur.

Cu mai bine de jumătate de oră întîrziere, decolăm. He he. S-a terminat cu răsfățul de care am beneficiat la venire, cînd am stat la clasa întîi, dar nu de tot 🙂  : nu șervete calde, nu tacîmuri adevărate, nu față de masă, nu pahare de sticlă. Dar. Pentru că suntem pe scaune foarte aproape de clasa întîi, vom fi serviți înaintea celor din coada avionului.

Sincer, trebuie să remarc un lucru elementar: nu-mi pasă DELOC. Doar observ ce lucruri MINORE îi diferențiază pe oameni cînd orgoliul și vanitatea le dictează întregul comportament, prea adesea, irațional. Atît!

Au venit fetele cu gheridoanele, să ne ospăteze. Știm meniul principal: pui sau vițel. Scurtă digresiune. Capete dăștepte au gîndit cam așa: dacă evreii și musulmanii nu mănîncă porc, dar creștinii mănîncă și pui și vițel, de ce să nu le oferin la toți, meniul Kosher? Logic, așa e. Numai că ȘTIU că această decizie, n-are nimic de a face cu raționalul. Această decizie a fost luată NUMAI pentru ca modul de hrănire al creștinilor, să nu îi ofenseze pe practicanții celorlalte două mari monoteisme. Ofensă? Singurii care se simt ofensați, sunt musulmanii, dar, să trecem peste acest subiect, delicat.

Am luat pui. Foarte bun, cu garnitură și cu salată; foarte gustoase, toate. Am luat și vinul acela pe care deja îl știam de la venire; oricum, altul, n-au 🙂  Puiul a fost excelent gătit, nu exagerez deloc dacă spun că se topea pur și simplu, în gură. Mi-am amintit de Gordon, alt bucătar notat cu trei stele Michelin (maximul posibil), care a revoluționat atît masa servită la bordul avioanelor, cît și conservele cu alimente, trimise în spațiu, cosmonaților. Poveste prea lungă ca să o redau aici.

Revin la bordul avionului, același tip de Boeing 767 / 300. Am aflat și cum se petrec lucrurile la un zbor trans-oceanic, la clasa a doua, după ce primul nostru zbor de acest fel, a fost la clasa întîi.

Vezi tu dragăliță Doamne, se poate trăi foarte bine și la clasa a doua. Dar acest lucru, îl știam, deja. Ce nu am aflat încă, este dacă pentru vin, trebuie să plătim, dar, nu mai întreb cum am făcut la venire, cînd biata fată aproape a scăpat tava pe jos, auzind ce-mi trece prin cap. Dacă fătuca cere bani, îi dau, dar dacă nu cere bani, îi mai cer eu, vin 🙂  Și am cerut.

Precizez iar, că sticluța are numai 125 de grame; sau mililitri, dacă așa preferați. În final, mi-a adus și cea de a doua sticluță. După ce s-a scuzat, că a uitat. Diferența dintre clasa întîi și a doua, este că acolo, la clasa întîi, stevardița mă îmbia permanent și eu refuzam. Gata.

Pendulez între două ore de referință. Încă. La Robi, este trecut de miezul nopții. Aici, în avion, mă ghidez după ora Bucureștiului, unde este ora opt dimineață. Deci, este ora micului dejun. Mic? He he! 🙂  În acest avion, este minuscul 🙂 O felie incertă de cozonac? uleios? bine apărată cu dîrzenie de o folie aproape inexpugnabilă de celofan, plus un păhărel de plastic semiplin cu un lichid maroniu poreclit ceai, la care am refuzat laptele aferent; chiar dacă am cerut zahăr și l-am primit, gustul lichidului tot incert a rămas. Mă întreb amuzat: ce-or fi primit boierii de la clasa întîi, ca mic dejun? Contează? Pentru mine, NU!

Aici, unde stăm noi în avion, pe rîndul 23, peretele este orb, lipsit de ferestre, habar nu am de ce. Mai repet o dată, arhitectura cabinei pentru pasageri, a acestui tip de avion: patru rînduri de fotolii a cîte șase locuri, formează clasa întîi: două stînga, două dreapta, două la mijloc.

Mai departe, urmează încă vreo treizeci de rînduri de fotolii, a cîte șapte locuri: două la peretele stîng, două la peretele drept, trei pe centru. Capacitate totală, pînă la 270 de pasageri.

Așa. Teoretic, noi am avut locuri la fereastră 🙂 Dar cu peretele orb, nu pot face altceva, decît să trag cu ochiul fugitiv, la fereastra vecinei de pe fotoliile din față. Ce văd? Văd un soare strălucitor pe fundalul unui cer perfect azuriu și lipsit de nori. Puțin mai devreme, s-a desfășurat spectacolul impresionant al răsăritului de soare, din care am reușit să fur măcar vreo două-trei priviri, strecurate anevoie printre scaunele din față. Nu cîrtesc. Știu că spectacolul lumii, se descifrează prin ochii minții acelora care pot să înțeleagă, ce văd. Niciodată acest spectacol NU a fost oferit gratuit, nimănui; repet, niciodată. Dacă am reușit să-l admir, iar, mă simt norocos.

Lumea s-a mai înviorat și se pregătește de aterizare. Mult, nu mai e.

Apropo de microscopicul mic dejun: cine știe, cunoaște! Am văzut la vecinii noștri ruși, că aveau pregătite sandviciuri adevărate, cu unt, șuncă și alte alea; mă întreb numai cum le-au strecurat pe lîngă cerberii de la intrarea în aeroport? Că nu păreau a fi sandvișuri cumpărate pe plan local.

În fine. Data viitoare vom ști ce vom avea de făcut la un zbor de lungă durată. Dar. Va mai fi o dată viitoare? Aceasta-i întrebarea! Veniturile noastre ne-ar ajunge pentru traiul de zi cu zi în Canada dar, exclus să ajungă pentru altceva, cum ar fi haine, bere, sau țigări.

Grea viața pentru vicioși în frumoasa și civilizata Canadă. Cam știu canadezii de ce nu fumează și nici nu prea beau: toți pun ban peste ban ca să-și tragă vila din pădure, că autoturismul este de la sine înțeles.

La trebușoarele astea, vom cugeta acasă, pe îndelete, măcar vreo șase luni de zile. Asta dacă nu cumva în România, se va declanșa teroarea teleormăniceano/tăricenistă la care mă gîndesc aproape cu disperare. Nu atît pentru noi, dar chiar mi-este milă de poporul acesta năcăjit, ținut în ignoranță de o bandă de scelerați.

Bine v-am găsit!

Read Full Post »

Întîlnirea Trump-Putin

de la Helsinki a creat un uragan de reacții isterice, de tînguieli lugubre din partea presei occidentale și a stîngii americane. “Trădare”, au țipat democrații, “cel mai rușinos moment al istoriei americane”, a susținut într-un comunicat de presă John McCain (care în treacăt fie spus, nu a mai călcat în Congres de aproape un an și despre care nu știe nimeni dacă mai este în viață sau nu), “nu ne mai putem baza pe SUA,” s-a tînguit lugubru ministrul de externe al Germaniei, țara care deși zbiară împotriva agresiunilor Rusești și cere sancțiuni ferme împotriva Moscovei, se repede să semneze contracte de miliarde de euro cu aceeași țară.

În această cacofonie a ultragiului, nu a înțeles nimeni ce s-a discutat la Helsinki și dacă cei doi lideri au ajuns la vreun accord. Din puținele informații apărute, și din presa care nu s-a inflamat pe marginea subiectului “amestecului Rusiei în alegerile din 2016” a reieșit că Trump și Putin nu au căzut de acord asupra nici-unui subiect de importanță strategică. SUA nu a dat Rusiei mînă liberă în Europa de Est, așa cum se vehiculează în România, și nici nu a decis să se retragă din NATO, așa cum vor diverși comentatori să lase oamenii să înțeleagă. În spețele delicate Ucraina, Georgia și Siria, cele doua state au rămas pe aceleași poziții ca și înaintea summitului. Asta nu înseamnă că statele europene nu trebuie să-și mărească contribuția la bugetul NATO și să lase în continuare SUA să achite nota de plată în timp ce oficialii europeni care astăzi zbiară ca arși, cereau nu de mult înființarea unei armate europene care să rivalizeze NATO. Armata pentru care probabil tot SUA ar trebui să asigure fondurile pentru că este datoria SUA să apere democrația europeană.

Subiectul care a inflamat presa și stînga internațională a fost remarca lui Donald Trump privind amestecul și influența Rusiei în alegerile din 2016, spargerea serverelor DNC (Democrat National Committee) de către presupuși agenți ruși și publicarea emailurilor interne de către Wikileaks. Donald Trump are tot dreptul să fie sceptic în privința interferenței Moscovei în această afacere. În primul rînd, așa cum a spus președintele American, ca principal evident atacului informatic, serverul DNC, nu a fost nici-o dată examinat de către divizia specializată a FBI. Acesta este un adevăr care nu poate fi tăgăduit. A declarant acest lucru sub jurămînt James Comey, fostul director al FBI, în timpul audierilor din Congres din vara anului trecut. Întrebat în 20 iulie 2017 dacă FBI-ul a avut acces la respectivul server, James Comey a răspuns că nu, și a explicat că doar au primit informațiile venite din partea unei firme particulare angajate de către DNC, Crowdstrike. Aceasta este “dovada” intervenției rusești, a atacului cybernetic care a ‘săpat la temelia democrației” americane. Nici o altă agenție de informații americane nu a avut acces la această probă esențială, în primul rînd pentru că legea le interzice acest fapt. Vorbim apoi despre o organizatie, FBI, care are propriile probleme interne. Se știe că oamenii din subordinea lui James Comey, Andrew McCabe, Peter Strozock, și Linda Page iși trimiteau mesaje în care aranjau întîlniri în care să analizeze metode prin care să-l impiedice pe candidatul Trump să cîștige alegerile, cum urmau să discute în privat cu un judecator care a aprobat urmărirea informatică a aceluiași candidat. Se mai știe, dar asta nu s-a publicat niciodată în România, că Andrew McCabe, directorul adjunct al FBI, a mințit sub jurămînt atunci cînd nu a recunoscut în fața judecătorului că dosarul Moscovit (cel al prostituatelor și a urinei care s-a dovedit între timp a fi un fals) era opera unei firme de PR angajată de candidatul Hillary Clinton.

Aș putea continua pe această linie. Dar nu o voi face. Voi pune în schimb o întrebare celor care astăzi vorbesc despre “trădarea Americană”. Cum ar trebui să răspundă SUA acestor acuzații de interferență ale Moscovei? Vreau un răspuns concret, și le amintesc celor dornici să-și încerce talentul strategic, că administrația Trump a aprobat cele mai aspre sancțiuni economice împotriva aliaților lui Putin. Deci, ce ar trebui să facă Donald Trump?

Clemy Bebb

Read Full Post »

9 Iunie 2018

Miting pro dragnea și pro psd + alde.

https://recorder.ro/miting-psd/

esența acestui miting este CLAR exprimată începînd cu minutul 8,58: ”să nu mai iasă pentru justiție. justiția a făcut praf România. ai înțeles?”

 

Read Full Post »

Șocul Ierusalim

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și faptul ca guvernul României s-a opus condamnării acestui gest politic de către UE nu face decît să accentueze faptul că dpdv politic SUA și UE se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare zi ce trece. Dar ptr a întelege cauzele acestui schism trebuie să înțelegem rațiunile ptr care a fost fondată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este rodul ideilor politice post 1989, cînd odată cu prăbușirea URSS, în vestul Europei au început să devină evidente ideile care urmăreau crearea unor State Unite Europene, o entitate economică și politică care să poată concura de la egal la egal cu SUA. Firește, aceste idei nu au fost niciodată dezbătute în România. Și asta ptr că anii 90 puneau românii față în față cu alte probleme ca mineriadele, tranziția de la un sistem economic la altul, corupția, etc. România a avut de recuperat un decalaj de cel puțin 25 de ani în termen de gîndire politică, și astfel, România a aderat la UE nu ptr că înțelegea pe deplin proiectul UE ci ptr că oamenii au văzut în acest demers un pas înainte către normalitate economică, politică și judiciară.

Această schismă politică între UE și SUA s-a accentuat în ultimii 10-15 ani. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA nu a făcut decît să exacerbeze aceste tensiuni déjà vizibile. Firește, în România la fel ca acum 20 de ani, nimeni nu a observat schimbările politice din America și Europa, și aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că trăim o schimbare de paradigmă. Naționalismul reînvie iar instituțiile surpra-statale de genul UE și-au atins maximul de competență și de importanță.

Așa se face că mutarea ambasadei americane la Ierusalim a fost un șoc ptr toată lumea. Faptul că un președinte American a avut curajul să respecte promisiunea electorală făcută de cel puțin trei predecesori ai săi (Obama, Bush 43 și Clinton) a consternat aproape întreaga clasă politică europeană. În spatele acestei mișcări se ascunde însă o schimbare radicală a politicii americane în Orientul Mijlociu, care are ca bază coaliția dintre Arabia Saudita-Israel-Egipt. Și în timp ce liderii europeni iși arătau consternarea față de această mutare, în Orientul Mijlociu această mutare a fost privită cu relativă bunăvoință. Firește, în România, unde informația ajunge filtrată cu grijă, acest lucru nu a fost observat.

În concluzie, nu vorbim de o izolare a SUA ci de o schimbare de priorități în politica externă. Președenția Trump este prea puțin interesată de consensul politic cu aliații din UE și urmărește în primul rînd interesele politice americane chiar dacă aceasta îi supără pe liderii de la Berlin, Paris și Bruxelles. Iar această schismă se va adînci și România va avea la un moment dat de făcut o alegere grea: alături de cine iși va alinia politica externă: de SUA sau de UE.

Mulțumesc doamnei Clemy Bebb ptr acest articol lămuritor.

Read Full Post »

30 septembrie 2014

Telefon matinal de la Robert. Dragul de el 🙂 Înainte de a pleca, am stabilit cu rigurozitate diferenţele de fus orar, tocmai ca să ştie la ce oră să ne sune. N-a greşit decît cu 12 ore 🙂  În loc să ne sune d.a. ne-a sunat a.m. Tare ne-a bucurat telefonul său. Şi el e bine mersi şi ne duce dorul… Poate la anul, ne vom vedea. Poate…

Înainte de a pleca ne-am interesat de prognoza meteo. Pînă acum, vremea a fost impecabilă. Sper ca astăzi, meteorologii să o fi dat în bară, pentru că în prognoză spunea ceva de vreme rea cu ploaie, iar eu văd un soare generos şi cer senin. Dar cum ne-am obişnuit cu schimbările bruşte de vreme, nu se ştie… Măcar pînă acum, nu a plouat!

De ce insist aşa de mult pe meteo (nu pe MTO 🙂 )? Simplu: acest lucru este important pentru turişti: ploaia incomodează întotdeuna (am păţit-o de exemplu, la Catedrala Notre Dame de Paris); la fel şi vîntul. E foarte important să fie soare dacă vrei să faci plajă, dar nu la fel de binevenit este soarele dogoritor dacă ai de parcurs kilometri; în acest caz, un cer semiacoperit de nori, ar fi mai mult decît benefic. Şi mai amintesc numai de faptul că schiorii apreciază ninsoarea şi gata! 🙂  Gata şi nu prea pentru că de mîine, începe noiembrie  octombrie şi se cam apropie iarna.

Noiembrie  Octombrie (mulţumesc domnului GOE care mi-a atras atenţia) despre care Noica spunea: „tocmai mă gîndeam că noiembrie  octombrie e cea mai frumoasă lună a anului, e „timpul pur”, singurul pe care omul nu l-a poluat cu sărbătorile şi însemnele lui: e un timp suspendat între anotimpuri, cînd nu începe şi nu se afîrşeşte nimic, cînd nu e nici „sărbătoarea recoltei” nici început de an universitar, nici o mare sărbătoare sfîntă. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul care te cheamă să trăieşti în nedeterminat.”

Frumos spus, dar adevărat?

Iar s-a oprit curentul; se pare că pe la 7,30 dimineaţa, acesta este un soi de ritual al acestui hotel 🙂  altfel civilizat şi ospitalier.

Tocmai se anunţă că preşedinta Maltei, doamna Marie Louise Coleiro Preca, l-a invitat pe papa Francisc să efectueze o vizită oficială în aceste insule, ai căror locuitori au un cult deosebit pentru papa Pius al XI-lea şi bineînţeles, pentru papa Ioan Paul al II-lea. Acest lucru este foarte important pentru că se ştie puterea Vaticanului.

Între timp, am ajuns în portul Sliema

de unde cu nava Atlantis

vom face înconjurul insulei Malta. Pe drum am primit lămuriri strict necesare. Adică: pe navă vom primi explicaţii de la echipaj, ghidul nostru – Daniel, de data asta – neavînd autoritate. Vom vedea că va fi lăsat şi el să spună cîteva cuvinte la fiecare obiectiv întîlnit în calea noastră, explicaţii pe care le-am înregistrat pe camera de luat vederi transformată ad-hoc în reportofon deci vor fi o sumedenie de filmuleţe aşa că, cine vrea, poate să vadă Malta măcar aşa.

Masa de prînz va fi servită atunci cînd va hotărî căpitanul navei, funcţie de vreme, fie în plin marş (aşa se numeşte mersul unei nave) fie la ancoră, dar flămînzi, nu vom rămîne 🙂  Nava are două punţi, cea superioară  – în aer liber dar acoperită – numărînd 22 de rînduri a cîte 14 locuri iar cea de jos, perfect închisă, numărînd 22 de rînduri a cîte 10 locuri. Rai pentru vicioşi!  🙂  locuri amenajate pentru fumători!

Am pornit la drum cu circa 300 de locuri ocupate din cele peste 500. E soare, cald, cer senin şi o boare de vînt ne mîngîie cu delicateţe. La fel ca în GRECIA, primim explicaţii în (greacă) malteză, engleză, germană, franceză, italiană şi mai scurt dar la obiect în română, de la Daniel.

Tocmai am ieşit din portul Sliema la extremitatea căruia se află un dom, ultima construcţie ridicată de Cavaleri, construcţie folosită ca biserică. De cîte ori treceau pe lîngă acest dom, marinarii strigau : Sliema Maria! pentru că „sliema” în limba malteză înseamnă AVE!

Deşi am ieşit din port nu ne vom depărta prea mult de mal, pentru că altfel n-am vedea nimic. Facem ceea ce se numeşte „navigaţie costieră”.

Tangajul se simte deşi apele sunt calme, pentru că există un soi de valuri submarine, aşa zisă „hulă de fund”. Care huleşti? mă! 🙂 Mă uit împrejur şi nu văd semne de rău de mare. Deocamdată! 🙂

Sensul de mers este de la Sliema – în apropiere de Valetta -,către Delimara, adică spre est, unde este un far construit de britanici în 1855 şi ieşit din uz în 1990. Tocmai trecem prin dreptul localităţii Marsaxlokk unde pe 2 decembrie 1989, în largul mării, s-au întîlnit preşedintele Bush cu preşedintele Gorbaciov, ultimul preşedinte al defunctei URSS. Ce s-a întîmplat, se ştie: imperiul sovietic s-a destrămat, ţările din estul europei şi-au recîştigat libertatea şi demnitatea. Măcar unele dintre ele pentru că după 25 de ani, Rusia dă semne de nervozitate şi încearcă să-şi reimpună punctul de vedere. România unde e? şi ce vrea? Chiar dacă apartenenţa la NATO şi la UE ar putea constitui un mediu prielnic democraţiei, poporul nostalgic învinge la urne poporul care vrea altceva.

Dar noi ne continuăm netulburaţi viaţa, şi călătoria…

Read Full Post »

Bună dimineaţa, patria mea!

Am ajuns acasă aseară şi după ce ne-am desfăcut bagajele şi ne-am recuperat papucii şi alte comodităţi, am făcut un duş rapid şi cu o bere bună dinainte, am trecut în revistă fugitiv cîteva bloguri şi bineînţeles, FB. Jale: cînd am plecat eraţi dezbinaţi şi manipulaţi, acum sunteţi şi mai dezbinaţi şi mai… (ca să-l parafrazez pe marele Brîncuşi).

Ziua de ieri a fost plină de aşteptări: după trezire aşteptarea micului dejun, după micul dejun aşteptarea autocarului care ne va transporta la aeroport, după ajungerea la aeroport aşteptarea îmbarcării, după aterizare aşteptarea bagajelor, apoi aşteptarea autobuzului 783 (care ne scuteşte de umilinţa – şi pericolul – la care ne-am putea aştepta de la mafia taximetriştilor); abia urcaţi în autobuz ne-am dumirit că am ajuns în romanica: şoferul autobuzului a ţinut musai să ne certe că blocăm uşa din faţă deşi, autobuzul era full! 🙂 Gata cu apucăturile decadente din occident unde dacă greşeşti cumva eşti ajutat şi îndrumat, în nici-un caz admonestat aşa cum este normal într-o societate pontizat-abramburicat-iliescizată. Să trecem.

Am descărcat pozele şi clipurile; altă jale: poze neclare şi clipuri fără sonor. Ei şi? Amintirile noastre + cele cîteva note pe care le-am luat la faţa locului, mă vor ajuta să povestesc cîte ceva despre această fabuloasă experienţă: Malta! Sincer, locurile văzute şi poveştile auzite de la supercalificaţii ghizi ai agenţiei Malta Travel, ne-au întrecut toate – repet: toate – aşteptările! Un bob zăbavă şi încep. Mai întîi, aşa cum se cuvine, voi povesti cum am ajuns pe zbuciumatele meleaguri malteze.

Bine v-am găsit! 🙂

Read Full Post »

Pentru interesaţi Revista Presei alcătuită de Teofil.

Dacă vă interesează ce se mai întîmplă prin Europa, citiţi AICI.

Al doilea episod dedicat românofobiei este disponibil AICI. O zi bună tuturor!

Copacul din pădure

Jalnică este starea Justiției române dacă un președinte al unei Curți de Apel (și nu al unei obscure judecătorii uitate de Dumnezeu într-un târg din Bărăgan) își îndeamnă colegii la fals în acte publice și nu știe că o hotărâre a unei instanțe din care lipsesc motivele condamnării, iar în cazul nostru ale revocării din CSM a judecătoarei Alina Ghica, este nulă de drept.

Acesta este cazul lui Valentin Mitea, președintele Curții de Apel Cluj, cel care a lansat valul revocărilor în cazul Alinei Ghica. Cotidianul România Liberă a intrat în posesia unor scrisori electornice trimise de acesta colegilor săi de la celelalte curți de apel în care le sugera acestora ce anume să scrie în motivele recuzării. Cine a a avut curiozitatea să citească motivațiile scrise de diversele judecătorii în cazurile Alina Ghica și Cristi Danileț a putut constata că acestea păreau trase la xerox iar judecătorul Mitea nu…

Vezi articolul original 455 de cuvinte mai mult

Read Full Post »