Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘scoala de la paltinis’

Răspund provocării lansate de psi  pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.

Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.

Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.

Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp,  operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă,  din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.

Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.

Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.

– – –

pe această generoasă temă, au mai scris : vero  redsky  abisuri  marina virusache cristiangheorghe diana Scorpio72 Cita Rokssana  d\’agatha  carmen

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »