Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘sibiu’

Dintotdeauna omul a privit scrutător, cerul. Cerul înalt, cerul misterios, cerul luminat de soare în timpul zilei şi dominat de lună, în timpul magicelor nopţi. Noaptea, cerul este cu adevărat spectaculos: miliarde de miliarde de luminiţe pîlpîie pe firmament izvodind vise şi visuri. Printre aceste visuri, cel mai vechi şi cel mai avîntat este bineînţeles, zborul. Din cele mai vechi timpuri, visul de a fi călător printre stele nu i-a dat omului pace. Primele sale zboruri au fost bineînţeles, pe aripile fanteziei. Mii şi mii de poveşti ne poartă pe tărîmuri fermecate cu armăsari înaripaţi, cu zmei şi chiar şi măturile au devenit uneori, vehicule zburătoare 🙂  Legenda lui Icar, misterioasele desene de la Nazca descrise de Erich von Daniken, Carul de foc al Sfîntului Ilie, multe alte poveşti – cine stie? poate adevărate – ne  poartă măcar cu ochii minţii, în văzduh.

Astăzi, zborul a devenit ceva cu totul şi cu totul banal. Sumedenie de aparate de zburat de la cele mai simple ca parapanta de exemplu, şi pînă la rachetele care propulsează oamenii pe staţia spaţială internaţională, brăzdează minut cu minut toate zările posibile. Nu voi face acum istoria aparatelor de zbor dar, voi aminti în treacăt cîteva nume celebre: Montgolfier, Mermoz, Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Fraţii Wright, iar mai aproape de zilele noastre Gagarin, Armstrong, Prunariu. Am o menţiune specială de făcut pentru un mare nedreptăţit: Dumitru Dediu. Acesta, împreună cu Dumitru Prunariu a parcurs toate etapele pregătirii pentru zborul în Cosmos. Cum a fost ales Prunariu, nu vom şti niciodată. Cert este că Prunariu s-a bucurat şi se mai bucură de onoruri (ca şi fiul său de altfel), în timp ce despre pensionarul Dediu n-a ştiut şi nu ştie nimeni, mai nimic.

Dacă revenim la rachete, cele mai avansate obiecte din punct de vedere tehnologic, obiecte ieşite din creierul şi din măiestria mîinilor umane, ne gîndim în special la Navetele spaţiale americane (recent ieşite din uz), la rachetele ruseşti de tip Soiuz aflate încă în serviciu, sau la programele spaţiale ale unui număr de ţări (vreo zece în total, dacă ştiu bine). Sau ne ducem cu gîndul la Wernher von Braun și la Hermann Oberth, ca fiind părinţii rachetelor germane V1 şi V2, rachete care au stat (după WW 2) la baza întregului program spaţial, atît american cît şi rusesc. Aşa şi este.

Dar. Că există şi un mare dar. Dacă n-aţi auzit încă, a venit vremea să auziţi despre un personaj prea puţin popularizat: Konraad Haas. Acesta este inventatorul rachetei moderne, rachetă cu trei trepte! prilej de mare uimire pentru acele vremuri. Iată o foarte scurtă istorie despre acest personaj şi despre invenţia sa:

S-a nascut in 1509 langa Viena. Provine din familia nobiliara Haasenhof. Studiaza in orasul amintit precum si in alte orase. S-a specializat in studiul si perfectarea armelor de foc, ajungand din aceasta postura mai intai Zeugwart” (guard imperial) sub Ferdinand I Habsburg.

Se va implica intens in războiul lui Ferdinand de Habsburg (fratele lui Carol Quintul, imparatul Romano – German) cu Janos Zapolya, razboi mai bine cunoscut drept razboiul pentru Transilvania. La varsta de 42 de ani, in 1551, va fi trimis la Sibiu pentru a se ocupa de arsenalul orasului ca si sef al arsenalului imperial.

Arsenalul din Sibiu a fost puternic inzestrat de armata habsburga. Arsenalul Sibiului, localizat si astazi in Cazarma Kempel din Piata Armelor (cladire ce a fost construita după indicatiile lui Haas), va fi unul dintre cele mai bine dotate si inaintate ca tehnologie militara din sud-estul Europei in acea perioada, sub administrarea lui Haas.

La Sibiu isi va continua studiile incepute in 1529 legate de tehnologia rachetelor, redactand in oras lucrarea sa despre rachetele in trepte. Aceasta lucrare este astazi considerata prima documentatie si tehnologizare a rachetelor, in Europa (manuscrisul a fost descoperit in 1961 in Arhivele Sibiului). El este astfel primul care enunta principiile si modalitatile de constructie ale rachetelor.”

Refuza sa predea arsenalul lui Zapolya si aliatilor sai. Va ramane la Sibiu si dupa retragerea armatelor imperiale. Va muri la Sibiu in 1576.” Sursa AICI.

Ce-ar mai fi de spus? Poate numai ce a spus Oriana Fallaci într-o carte celebră: Dacă soarele moare, omul va deveni pentru totdeauna, călător printre stele!

clubul psiîn primul rînd, psi

carmen pricop

SimonaR

Carmen DJ

tibi 2

anacondele

dor

scorpio La Fee Mitzabiciclista Cita Dia na incognito cammely .

Read Full Post »

             “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”. Acesta este mesajul scris de Maestrul Eliade, în paginile Jurnalului său imediat după finalizarea acestui roman de mici dimensiuni , dar de largă cuprindere şi de mare densitate tematică. Neavînd prea multe personaje dar cu o acţiune desfăşurată pe o perioadă de timp de circa patru decenii, romanul are o acţiune relativ simplă şi cu o uşoară tentă de roman poliţist, dar are implicaţii sociale, filosofice, teologice, mitologice şi chiar un substrat politic, motiv pentru care nici nu a putut fi publicat în România, înainte de 1990, prima ediţie văzînd lumina tiparului la noi, în 1991.

            Chiar de la început, respectiv de la primele secvenţe ale acestei cărţi, Maestrul Eliade strecoară în mintea cititorului cîteva confuzii, abil mascate în dualitatea povestaşului : la o lectură fugitivă, cititorul este tentat să creadă că povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade.

            Un moment vă rog : ultima mea propoziţie, este deja contaminată de scriitura Maestrului Eliade. Repet propoziţia : (povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade). Se vede limpede că această propoziţie poate fi interpretată în două moduri deferite. Respectiv : povestaşul este fie secretarul, fie scriitorul consacrat.

            În această cheie duală este scrisă întreaga carte şi, cititorului nu-i rămîne decît să oscileze între diversele posibilităţi de interpretare. De ce ? Pentru că în asta constă farmecul scriiturii eliadiene : incertitudinea. Incertitudine sub semnul căreia traim noi, toţi. Noi toţi, trăim într-o imensă incertitudine : dualitatea amnezie – anamneză atît la nivel individual, dar şi la nivel colectiv – general.

            Se spune că prima propoziţie sau frază a unei cărţi bune, indică foarte clar ce va cuprinde cartea respectivă. “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            De data asta nu mai este nici-un dubiu : Eusebiu Damian, secretarul scriitorului de mare succes Dumitru Anghel Pandele, relatează scena în care cei doi, alcătuiau programul următoarei întîlniri de lucru. Scenă la finele căreia, îşi face apariţia un tînăr timid, dar hotărît. Acesta, pretinde abrupt, că este fiul scriitorului. Se prezintă : Laurian Serdaru, 28 de ani, logodit cu Niculina Niculaie, la îndemnul căreia şi făcuse această tentativă de punere a lucrurilor pe un făgaş normal. Maestrul poate să fie liniştit : nu vor nimic de la el, în afară de consimţămîntul la căsătoria lor.

            Cea care intuise că Maestrul era tatăl lui Eusebiu, fusese ea, Niculina. Erau împreună la Predeal, repetînd pentru un spectacol, “Orfeu şi Euridice” cînd direcţiunea teatrului a hotărît schimbarea piesei cu alta “Steaua sus răsare”. Schimbarea de program, nu îi aminteşte Maestrului de nimic ? .- NU. – E drept, au trecut de atunci aproape 30 de ani … dar vă întreb : n-aţi scris dumneavoastră Orfeu şi Euridice ? Maestrul este uluit. Acea piesă nu fusese jucată niciodată, nu fusese nici măcar publicată şi era şi singura piesă de teatru pe care o scrisese vreodată. De unde ştia tînărul de piesă ? “ – Dar odată, continuă Serdaru, o singură dată, în Decembrie 1938, a fost pusă înrepetiţie, la Teatrul Naţional din Sibiu.” Aşa era.  Maestrul tocmai împlinise 33 de ani, şi venise la Sibiu pentru a asista la repetiţii. Coincidenţa făcea ca şi atunci şi acum, aceeaşi piesă să fie scoasă din program în ajunul Crăciunului. Coborîrea în Infern a lui Orfeu, fusese înlocuită cu un spectacol care evoca naşterea lui Iisus.

               Atunci i-am auzit pentru întîia oară glasul : “- Laurian, recunoaşte că n-ai reuşit! Uşa era deschisă şi în prag, cu o valiză în mînă, se afla o tînără curios, aş zice chiar provocator îmbrăcată … – Dar , după cum ştii, continuă, rareori anamneza reuşeşte de la prima încercare … – Eu sînt logodnica, Niculina Niculaie, şi vă cer iertare că am ascultat la uşă; dar era vorba de ceva foarte important pentru noi”. Şi Niculina întăreşte că de fapt, tot ce doreau ea şi tînărul, era să le permita o mică reprezentaţie chiar acolo, pe loc şi să le dea consimţămîntul pentru căsătorie. Care urma să se desfăşoare, chiar a doua zi.

            Abia se închisese uşa după plecarea celor doi tineri că, Maestrul şi secretarul s-au lansat într-o discuţie despre ce tocmai se întîmplase. Numai că : aceeaşi scenă trăită de mai mulţi subiecţi simultan va fi relatată în mod diferit, de fiecare subiect în parte. Fiecare dintre noi, are propria sa versiune a realităţii.

De citit şi

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/07/25/mircea-handoca-despre-o-carte-a-lui-mircea-eliade/

Read Full Post »

De cîte ori vreţi să plonjaţi în deliciile copilăriei, nu trebuie să recitiţi neapărat, poveştile lui Creangă, nemuritorul prieten al Luceafărului poeziei româneşti, Eminescu. Se poate face un benefic arc peste timp, citind cu încîntare, cartea doamnei Nora Damian, carte extrem de inspirat intitulată, “Duhuri blînde pe dealuri”, unde scenetele copilăriei oricăruia dintre noi, îşi găsesc o formidabilă re-reprezentare autentică. Am ezitat îndelung să scriu eu ceva, despre această carte frumoasă. Vorbele mele, ar fi şi bineînţeles sunt, prea palide perntru a reda  cu acurateţe farmecul acestei cărţi care cuprinde într-un registru sensibil, amintirile unei copilării marcate puternic de schimbările dramatice prin care au trecut părinţii şi bunicii noştri, noi, şi prin care trec şi copiii nostri, acum. Nora Damian este guvernată în forul său intim, de o imensă înţelegere a lumii, aşa cum este ea, această lume, şi nu oboseşte niciodată să creadă că în orice om, fie el oricît de umil sau supus netrebniciei, scînteia umanului nu dispare, pentru că întotdeauna orice om mai are o şansă, şansa de a-şi demonstra partea bună, latura care face lumea să meargă mai departe, latura în care bunul Dumnezeu, a insuflat omului, Divinitatea Sa.

 Copiii au propria lor lume, o lume bîntuită de fantasme, lumea în care imaginarul face casă bună cu realul, şi în care deseori entuziasmele se întrepătrund cu dezamăgirile, o lume în care adulţii greu mai pot pătrunde, pentru că ştie oricine că odată deveniţi adulţi, imensa majoritate a oamenilor uită pur şi simplu deliciile copilăriei, lumea în care totul este posibil, tărîmul magic, în care inocenţa este stăpîna acestei lumi ! Lumea pe care o descrie magistral, Nora Damian.

 Volumul acesta, este alcătuit din mai multe capitole; “Povestioare “ , “Maia şi Mimi” , “Sebi şi Serena” , “Duhuri blînde pe dealuri” şi “ Casa din deal”. Fiecare capitol al acestei cărţi, este o încîntare delicioasă, o veritabilă invitaţie la o introspectivă a fiecăruia dintre noi,  introspectiva  părţii celei mai nobile din noi, copilăria noastră, în care care credeam că totul este pur, posibil şi frumos, iar adulţii se înşeală, pentru că nu mai ştiu să fie copii. Nora  Damian, crede cu tărie că tărîmul basmelor şi trăirilor copilăriei noastre, este real, este universul de prietenie în care putem rămîne cu o singură condiţie : să nu ne întîlnim decît în poveşti; în umanitatea degajată de puritatea copilăriei noastre. Dar dincolo de bonomia care răzbate printre rîndurile cărţii sale, Nora Damian pune cu luciditate acută, întrebări grele, care răzbat ferm, şi irump cu obstinaţie : încotro ? Întrebări care încă işi mai aşteaptă un binemeritat răspuns.

Regret că nu am putu fi prezent la lansarea celei de a doua carţi a sa, “Martie în Israel”, lansare petrecută la finele anului trecut la Sibiu, mirificul loc în care trăieşte ea, draga nora, în apropiere de Păltiniş, locul în care a trăit şi a creat, marele Noica, pe care ştiu că îl iubeşte şi îl apreciază, enorm. Am să caut această carte din care puteţi găsi fragmente – consistente – în grădina de hîrtie, superbul său blog.

Read Full Post »

Născut la Sibiu în 1946, emigrează în Statele Unite în 1966, unde ajutat de Mircea Eliade, capătă un post de redactor la National Public Radio, comentariile sale fiind dintre cele mai apreciate de marele public. A fost Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Autor a multor volume de poezii şi a multor romane, unele traduse şi în româneşte, cum ar fi Contesa sîngeroasă, Casanova în Bohemia, sau Mesi@.

Tema acestei cărţi este tot una existenţialistă : „Wakefield, … duce o viaţă tihnită la New Orleans printre cărţi … cînd Diavolul – pradă depresiei din pricina birocraţiei şi a concurenţei dure de pe lumea cealaltăîi face o vizită şi îi acordă un an pentru a găsi un mod de viaţă autentic, altminteri urmînd să-i ia sufletul” – citesc pe pagina de gardă. WaW ! Pe toţi dracii ! Ăsta da, subiect ! Spre deosebire de Oaspete, (vezi Teorema şi Teorema 2. Pier Paolo Pasolini) care este un trimis ceresc şi care nu-şi trădează intenţiile, Diavolul spune cinstit, negustoreşte ce vrea.

Ce s-ar întîmpla dacă aţi fi protagonistul unei întîmplări de felul acesta ? „Într-o zi, se arată diavolul. – Am venit să te iau. – Nu sînt gata, zice Wakefield. – De ce nu ? N-ai nici-un motiv să trăieşti. Wakefield se scandalizează. – Eşti într-o dungă ? Cum poţi spune aşa ceva unui bărbat în floarea vîrstei ? – Eşti un ratat. E timpul să mori”.

Pe naiba, îmi vine mie să ricanez. Ştie domnu’ diavol că nu am eu motive să trăiesc ! Ete na ! Ba am un milion de motive să trăiesc şi pînă la urmă chiar aşa, cine are chef să se ducă la dracu’? Wakefield în nici-un caz. Bravos domnule Wakefield. Eşti un personaj de ispravă. Sătănicilă habar nu are de nimic. E doar un biet birocrat care are o norma de suflete de luat. Deşi nu are nici-o obligaţie legală de a se tîrgui cu domnul Wakefield , Întunecatul îi face un hatîr. Spre deosebire de ăia care nu cred în el şi pe care îi ia cu toptanul, cu ăsta care crede în el, poate să stea măcar o leacă de vorbă, mai ales că ştie că o să-i ofere un pahar de scotch fin.

Îl chestionează : la ce mai trăieşte ? Famile n-are, cu fie-sa vorbeşte numai din an în paşti, prieteni n-are, din casă nu prea iese, nu s-a săturat să citească toata ziulica tot felul de cărţi ? Şi pînă la urmă ce! n-a aflat din cărţi că poate să citească şi decorporalizat fiind ? Şi mai închide naibii celularul ăla că mă scoate din minţi ! – Păi închidel şi singur dacă te deranjează, că la tine sunt toate cele puteri.- Pe dracu’ la mine ! N-am nici-o putere asupra computerelor, celularelor, internetului, comunicaţiilor prin satelit şi a televiziunii prin cablu. Aici, alţi Tartori operează, unii de generaţie nouă, zice cu obidă Sarsailă. Hai, fie, îţi mai acord un an, da’ va trebui să te plimbi de colo-colo şi să-mi aduci cîte un cadou mai deosebit de peste tot. Şi mai toarnă naibii un pahar de scotch, că n-o să ajungi sărac din atîta lucru. Şi nu te mai lua după tîmpeniile din Faust sau din Maestrul şi Margareta. Alea sunt simple scorneli. Interesante, dar scorneli.

Ia uită-te pe fereastră. Vezi cîrdul acela de fete ? Stau la coadă să capete un rol într-un film. Eu sînt regizorul, şi rolul l-am atribuit de mult. Dar ce! crezi că numai de suflete are un Diavol nevoie ? Stai cu nasul prea mult în cărţi amice. He he heeee !

Read Full Post »