Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘socrate’

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Reclame

Read Full Post »

În volumul Seminţe apărut la Humanitas în 2008, filosoful Alexandru Dragomir spune:

– La noi, dialogul rareori depăşeşte faza “cine are dreptate”, respectiv “care pe care”. Şi cum ar putea-o depăşi? În dialog, fiecare se consideră egal cu interlocutorul, altfel ar fi vorba despre un proces de învăţare. Iar ce spune fiecare (“părerea lui”) este ce a gîndit, gîndirea lui. Dacă iese că nu are dreptate, resimte nu numai că nu e aşa cum a gîndit el, ci şi, în primul rînd, că a greşit în gîndirea lui, că a gîndit greşit. Şi cum omul este, cică, raţional, resimte asta ca pe ceva grav, ba poate ca pe cel mai grav lucru. Deci rezultatul dialogului este resimţit de fiecare personal, şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei. Rezultatul dialogului se mută de pe obiect pe persoană, în speţă pe “X e mai deştept”, respectiv “Y e mai prost”, în care – şi asta e important -, X ori Y pot fi EU.

De aici se vede înţelepciunea lui Socrate atunci cînd declară, de la bun început, “că nu ştie”. Înţelepciunea lui Socrate înseamnă că el stă pe post de prost.

De asta discuţiile de pe la noi alunecă foarte repede în : “stai să-ţi spun eu”, “ascultă-mă pe mine”, “nu ştii (nu eşti expert, specialist, informat etc), eu ştiu mai bine” – şi toate numai pentru a aluneca de la situaţia de dialog la situaţia de învăţare, în care, fireşte, Eu este învăţătorul. Cumpăna dialogului (doi interlocutori egali) se pierde în felul acesta – ceea ce nu înseamnă că avem nevoie de un nou Socrate. După 2500 de ani, nu putem să o luăm aşa. Nevoia pe care o avem azi e de deprindere, de o disciplină pe care de acum o ştim, dar pe care incultura noastră ne împiedică să o realizăm.

#

Ce părere aveţi ? Greşeşte A. Dragomir? E simplist? Are dreptate?

Read Full Post »

“Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, ich gehe hin und her , merg cînd ‘hăis’ cînd ‘cea’. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebui să fac în aşa fel încît acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie ? Înseamnă, în primul rînd, o viaţă fără compromisuri. Acum, cînd fac un compromis ? Cînd ceva de interes vital pentru mine este ameninţat; căci viaţa este bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Compromisul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el, nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi ?

Dacă Socrate are dreptate, atunci toate ne sunt străine, în afară de viaţa noastră. Dacă el are dreptate, noi nu trăim în adevăr şi nu suntem, ca el, paradigmatici. Dacă el are dreptate, atunci, cum îi spune Callicles în Gorgias, “viaţa noastră e întoarsă pe dos”. Dacă Socrate are dreptate şi ceea ce este cu adevărat esential este să te preocupi de viaţa ta, atunci fiecare ar trebui să încerce să afle ce e cu el, chiar dacă acest lucru nu are mari şanse de reuşită. Numai că mesajul lui Socrate nu este pentru toata lumea, aşa cum este cel al lui Iisus. Socrate avea dreptate atunci, şi are şi astăzi. Nimic nu s-a schimbat în ce priveşte ta megista, lucrurile cele mai de seamă. La fel le mînuim şi azi, aşa cum le mînuiam şi pe vremea lui. Iată, 2 400 de ani în care am stat pe loc în ce priveşte lucrurile cele mai însemnate. Care cetate ar recunoaşte azi acest lucru ? “

Am propus acest fragment, pentru că este de mare actualitate : pîna la ce punct trebuie făcut compromisul în politică ? Pînă unde un alegător oarecare ar trebui să fie de acord cu compromisurile făcute de partidul pe care îl votează ? În viaţa de zi cu zi, facem compromisurile la care suntem dispuşi să închidem ochii, dacă acestea sunt făcute de politicieni ?

Read Full Post »

Prima zi a lunii februarie.

 O măzăriche matinală s-a transformat cam pe furiş, în valuri de ninsoare care cad necontenit, unind văzduhul cu pămîntul, cu albul cel mai diafan.

Incipit 4. Italo Calvino.

– Acela este un fals, spune indignat profesorul Uzzi-Tuzii. Material de propagandă anticimeriană, răspîndite de cimbri. – Acest text a fost dovedit a fi autentic, spuse profesorul Gulligani. – Mistificare grosolană, tună Uzzi-Tuzii. – Colega, hai să nu coborîm nivelul discuţiei. Îngîndurată, Ludmila se gîndea la spusele Lotariei. Ar fi interesant ca această carte să aibă o urmare, scrisă indiferent în ce limbă. Lotaria tocmai organizase un seminar dedicat scriitorului Vorts Viljandi şi mulţumeşte profesorului Gulligani pentru că le-a pus la dispoziţie un exemplar rar din cartea acestuia, Fără a se teme de vînt şi ameţeală. Cititorul şi Ludmila, îşi aruncă priviri cu subînţeles. Cartea asta nu pare să aibă ceva în comun cu cealaltă. Dar, „oricum ar fi, e un roman în care odată intraţi, aţi vrea să mergeţi înainte fără a vă opri” – spune Italo Calvino. Adevăratul crez al Cititoruluioricare ar fi acela – adaug fără sfială, eu. Ia să vedem ce vrea să spună şi cartea aceasta. Eu sînt curios. Dumneavoastră, NU ? Poi zice cam aşa. Două puncte şi.

O localitate oarecare, aflată la numai 12 kilometri de locul unde frontul se prăbuşise, îşi începe o nouă zi de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa prăvăliilor cu alimente se formează cozile. Tavernele deschise toată noaptea se debarasează cu greu de ultimii cheflii, care pleacă spre casele lor însoţiţi de unii dintre instrumentişti şi de femei care sunt prea obosite ca să-şi mai controleze ţinuta. Îşi tîrîie poalele rochiilor lungi prin noroaie, chicotind. Săracii oraşului cerşesc, fiecare pe unde apucă, pentru că biserica fusese transformată în spital pentru bolnavii de holeră. O bătrînă apucă să-i blesteme pe cei trei trecători, doi bărbaţi şi o femeie, dar încremeneşte cînd vede că unul dintre ei are pe sub palton o uniforma militară. Aceştia n-au timp de bătrînă. Se îndreaptă spre Comisariatul Industriei Grele, pentru că situaţia devenise foarte grea. Diversele mişcări sindicale nu cădeau la acelasi numitor : trebuia sau nu declanşată greva la fabrica de muniţie Kauderer ? Trebuia sustinută înarmarea populară împotriva armatelor contrarevoluţionare ? Cei doi bărbaţi, erau prieteni, unul era artilerist şi celălalt lucra la Comisariat. Artileristul, Alex, o cunoscuse pe Irina pe Podul Căruţelor cu o zi înainte. O sprijinise cînd aceasta, în urma unei ameţeli trecătoare, în ziua aceea vîntoasă, risca să cadă în mijlocul podului şi să fie călcată de mulţime în picioare. – Am să mă revanşez promisese Irina. In vocea sa tremura o urmă de resentiment. Alex încă nu ştia că Irina este colegă la comisariat cu prietenul său, Valeriano. Era o militantă feministă feroce şi tocmai căuta să afle cine era trădătorul din interiorul Comisariatului. În viaţa civilă, era desenatoare. Zicea Irina : – Noi femeile trebuie să vă luăm locul vostru al bărbaţilor. Noi deasupra şi voi dedesupt. Ca să ştiţi şi voi ce simţi cînd eşti femeie. Irina se juca cu un revolver pe care îl îndrepta ca din joacă, spre Alex. – Irina nu glumeşte niciodată, îl avertizase Valeriano. Deci biletul pe care îl găsise nu era o glumă sinistră. Acolo scria că este condamnat la moarte ca trădător. Mimase Irina, acea clipă de ameţeală ?

 În acest moment liniştea seminarului este spartă de voci aprinse, discutînd în contradictoriu. Nu se poate ajunge la un rezultat : este sau nu este aceeaşi carte ? Ludmila îi spune Cititorului – Trebui să mergi la Editură şi să te interesezi. Eu am să aştept să-mi povesteşti ce ai aflat. La Editură, Cititorul este îndreptat către doctorul Cavedagna. Numai că va trebui să aştepte. Mai au şi alţii destule nelămuriri. În plus de competenţele sale literare, doctorul Cavedagna se ocupă şi de alte lucruri. Este un soi de factotum al locului. După ce îl felicită pe Cititor, că este ceea ce este , adică un adevărat Cititor, începe să-l lămurească. Sigur, da, ştie de disputa dintre profesorul Uzzi-Tuzii şi profesorul Gulligani. Chestiunea este simpla. După razboi, unde era Cimeria acum este Cimbria, iar cimbrii şi-au însuşit literatura cimeriană ca pradă de razboi. În plus de asta, traducătorul, un oarecare Marana, habar nu avea de limba cimbrică. Unde nu înţelegea, inventa. Şi pînă la urmă,ce importanţă are numele unui autor ? În urma lui Socrate care nu a scris nimic a ramas o operă, iar o groază de lucrări au fost atribuite unui misterios Homer. Doctorul Cavedagna ezită, dar pentru că are în faţa sa un adevarat Cititor, îl lasă să consulte un manuscris foarte important, cu un nume incitant : Priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc.

Pare absurd subiectul de mai sus. Cumva suprarealist. Nu este chiar deloc aşa. Realitatea este din păcate chiar mai dură decît pot scriitorii să-şi imagineze. Aproape întotdeauna te loveşte cel mai tare exact cel pe care fie l-ai ajutat, fie măcar l-ai iertat dacă ţi-a greşit. Cărţile, ah cărţile ! Sigur că uneori seamănă între ele, sigur că de multe ori au subiecte asemănătoare, dar fiecare carte are savoarea şi parfumul ei absolut inconfundabile. Există din păcate şi multă maculatură, ca de exemplu cartea asta viitoare – a mea. Dar vanitatea de a lăsa o urmă în trecerea ta pe acest pămînt, este totuşi prea mare. Şi care din proprie iniţiativă, care îndemnat de prieteni – fereşte-mă Doamne de prieteni – se apucă de scris. Deja cred că numărul celor care scriu este muuult mai mare decît al celor care citesc. Bine, nu punem la socoteală Analfabeţii şi Necititorii Culţi. Nici Suficienţii care ştiu tot, tot, tot. Nu punem la socoteală nici Imbecilii. Ne referim numai la oamenii inteligenţi. Mîzgăleală, boală grea. Sigur că în tinereţe am mîzgălit şi eu ca orice acneic care se respectă, caiete întregi cu tot felul de bazaconii. Unele în proză căznită, altele în versuri albe, cîteva chiar şi dădeau din coadă a sunet de rimă şchioapă. Norocul dumneavoastra este că într-o clipă de mare luciditate le-am pus aşa după cum se şi cuvenea, pe foc.  

Read Full Post »

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.

In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi.

Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »