Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘sorin antohi’

Frumos spune Sorin Antohi despre Tg. Neamţ, locul de baştină al lui Moshe Idel , cum că ar fi Jerusalimul Romaniei! Iar M. Idel recunoaşte că a avut un mare privilegiu şi anume că şi-a început studiile, exact în locul unde studiase şi Ion Creangă. p 25. “Si noi copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o multime de lucruri despre Creanga, era si virsta potrivita. Si toti stiam ca la Humulesti, foarte aproape, era casa lui Creanga. Treaba asta cu Ion Creanga, plutea in aer! Era si virsta potrivita”. Iar pe deasupra, p 26. “…”vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Ii vedeam din clasa, pentru ca vizavi de scoala mea primara, era scoala secundara, iar linga ea se afla casa Veronicai Micle, cu faimosii sai plopi”.

Frumos rememorează Moshe Idel anii copilăriei sale; se vede că s-a lăsat impregnat de spiritul celor doi mari prieteni din cultura română. p 41. (Sorin Antohi) : – …“profunzimile noastre sufleteşti se adîncesc şi se umbresc pe măsură ce înaintăm în virstă. (eu cred că ne dumirim, ne luminăm odată ce înaintăm în vîrstă, ne înţelepţim – nm, to). De aceea, trebuie sa re-parcurgem periodic, la fiecare etapa din viata, marea literatura si textele sacre, filosofie morala […] artele vizuale si muzica – pentru a ne pune in rezonanta cu profunzimile lor, ininteligibile inainte sa atingem dezvoltarea sufleteasca potrivita”. De acord, dar repet, eu cred că profunzimile noastre sufleteşti se înseninează odată cu înaintarea în vîrstă, nu se umbresc. Cine vrea să moară posac ? Eu, NU !

La acest pasaj, Moshe Idel nu comentează. Hm! Tare aş fi vrut să-i văd expresia chipului în acel moment. Radioul iar porneşte din senin şi îmi reaminteşte că este vremea gustării frugale pe post de prînz. Nu ştiu cine a potrivit radioul astfel dar, nici pe altcineva nu simt nevoia să întreb. Nu este recomandabil întotdeauna să ştim chiar tot. Cum este vorba aceea ? ‘Nu căuta să afli ceea ce probabil nu ţi-ar plăcea să ştii ?’ Cred că şi curiozitatea omenească ar trebui să aibă uneori, limite. Multe rele a mai produs pe lumea asta curiozitatea neîngrădită. Dar poţi oare să îngrădeşti aşa ceva ? Peste poate.

În cartea sa, “Dacă soarele moare” Oriana Fallaci relatează un episod semnificativ :” – De ce te duci copile pe pajistea aceea ? – Pentru ca exista!” Copilul acela de trei, patru ani, nu avea de unde să ştie că aşa a răspuns şi Edmund Hilary cînd a fost întrebat de ce a dorit să escaladeze Everestul, împreună cu şerpaşul Tensing. (Nici acum nu este clar cine a fost totusi primul acolo, pe cea mai înaltă culme din lume. E cineva curios ?)

p 60. …”Conditia de a fi primit in grupul de studiu ( al Talmudului) era sa porti tot timpul Iarmulka, nu numai cind mergeai la sinagoga”. Interesant! p 63. “Mi-a spus o data fostul rabin-sef al Romaniei, Alexandru Safran, ca tatal lui – […] – venea la Tg.Neamt sa studieze Talmudul de la Jerusalim. […] dar Talmudul de la Jerusalim este lucrul cel mai greu care exista in cultura ebraica. Mult mai greu decit Talmudul babilonian iar pe acesta nu-l pot studia decit geniile.

Dacă (tatăl lui E. Safran) venea la Tg. Neamt să studieze o carte pe care cei mai mulţi – savanţi, nu oameni simpli – nici n-o deschid vreodată, […] atunci îţi dai seama ce carte ştia omul acela (bibliotecarul) din micul oraş! ?! […]

Alt exemplu.  Prin 1996 – 1997, imi telefoneaza fratele meu si-mi spune “ – Omule, am auzit de un profesor de filosofie ebraica din Tg. Neamt. – Nu exista asa ceva, eu ii cunosc pe toti! raspund eu. Imi telefoneaza din nou, imi da numele : un om pe care il stiam de 20 de ani. Am fost sigur, ca este o greseala. Il sun eu pe tip. – Unde te-ai nascut ? – In Tg. Neamt. – Nu se poate!

 Ba, uite că se poate. Tg. Neamţ este Jerusalimul României. Să recapitulăm foarte pe scurt : tatăl fostului rabin-şef A. Safran vine la Tg. Neamţ să studieze cea mai dificilă carte a culturii iudaice, cu un localnic. Cel mai bun profesor de filosofie iudaica s-a năcut la Tg. Neamt. Moshe Idel este originar tot de aici, unde a călcat pe  urmele lui Creangă, Eminescu şi Veronica Micle. Şi cîţi alţii nu se vor fi născut la Tg. Neamţ, Jerusalimul României. Învaţă puii de român aşa ceva la şcoală ? Ei, Aş!  La ce le-ar folosi ?

 Pe deasupra, Moshe Idel află cu această ocazie, că se născuse în casa în care trăise rabinul Roller, mare savant, cabalist! Se spune că nimic nu este întîmplător pe lumea asta, dar, cine ştie dacă aşa este sau altcumva?. p 67. “Din pacate, si aici, la Tg. Neamt in 15 ani, lumea evreiasca traditionala […] a pierit aproape fara urme”. Deci, încă o victorie a comunismului.

 Repostare. Deliberări pentru stabilirea unei zile pentru repostări la psipsina.

Read Full Post »

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

Am fost întrebat de mai multe ori dacă am citit această carte a lui Ioan Petru Culianu. Da, am citit-o, dar nu am competenţa necesară pentru a o comenta sau recenza. De altfel, este atît de densă şi de plină de termeni foarte puţin cunoscuţi cititorului obişnuit, încît puţini sunt acei care  au înţeles tot ce spune profesorul Culianu, despre.

Cartea, a apărut la Polirom, în traducerea Gabrielei şi a lui Andrei Oişteanu, cu un cuvînt înainte de Lawrence E. Sullivan, în traducerea lui Sorin Antohi; eu deţin ediţia a treia, din 2007, din care voi reda concluziile de la final :

             Această carte este concepută ca o trecere în revistă pe criterii spaţio-temporale a călătoriilor în alte lumi şi de aceea ea nu ajunge la vreo concluzie anume. Cu toate  acestea, în ciuda varietăţii lor, majoritatea dacă nu toate tradiţiile studiate aici prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. În primul rînd, este credinţa într-un “suflet liber”, care supravieţuieşte după moarte, ca o fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, acest suflet se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Unele dintre situaţiile în care se poate produce separarea sunt leşinul, visul, experienţele la limita morţii, stările de alterare a constiinţei prin intermediul halucinogenelor şi prin deprivare senzorială sau, dimpotrivă, prin bombardament senzorial.

            Şamanul este un specialist în separarea sufletului de trup şi, ca atare, poate funcţiona şi ca invocator de suflete.  Invocarea sufletelor este una dintre activităţile pe care le-am întîlnit, aproape constant,  în toate vechile tradiţii ale omenirii. Datorită vizitelor sale repetate în lăcaşurile fantomelor, şamanul cunoaşte cu exactitate geografia tărîmului morţilor; el poate să-l descrie şi adesea “pune în scenă” întîlniri cu morţii. Între descrierea Infernului de către un medium invocînd un suflet la Singapore, pe de o parte, şi aceeaşi descriere din Divina Comedie a lui Dante, pe de altă parte, este doar o diferenţă de discurs şi de teologie; ambele împărtăşesc ideea pedepsei infernale şi schema narativă a conversaţiei cu fantome familiare.

            Înseamnă oare aceasta că originea călătoriilor în lumea de dincolo trebuie căutată în şamanism ? Este mai rezonabil să credem că ea precedă cristalizarea complexului şamanic ca atare. De fapt, ar putea să aibă rădăcini paleolitice.

            Cum putem explica această continuitate, din toate timpurile străvechi şi pînă în zilele noastre ? Eeste inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuziune istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecînd de la premise analoage. Rezultatul este o uimitoare unitate în diversitate.

            Diversitatea constă în numărul mare de tipuri de tărîmuri ale spiritului şi în genurile, adesea deconcertante, de delicte etice care sunt pedepsite sau de merite care sunt răsplătite în lumile morţilor. Însă ideea existenţei unor astfel de lumi, precum şi a pedepsei sau recompensei, este foarte larg răspîndită.

            Cu cît o religie este mai complexă, cu atît mai complexă devine lumea morţilor. În unele cazuri, noţiunea de “lume de dincolo” face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate. În budismul tibetan, de exemplu, viaţa postumă, în ciuda faptului că apare drept concretă, este doar o altă creaţie a minţii. Cunoaşterea acestui lucru poate permite evitarea capacanelor din viaţa postumă şi părăsirea lumii. Într-un anume sens, avem aici de-a face cu noţiunea larg răspîndită de “a doua moarte”, care în budism reprezintă un scop important de atins, în timp ce în alte religii este considerată o soartă oribilă, împărtăşită de unii morţi fără noroc.

            Analizînd serii mai complexe ale călătoriilor în alte lumi aparţinînd aceleiaşi tradiţii, se pot trage concluzii tipologice. Astfel, de exemplu, rezultă că tradiţia evreiască prezintă un număr de trăsături constante, una dintre cele mai importante fiind aceea că personajul căruia i se arată alte lumi nu recurge la droguri şi nici la alte mijloace pentru a-şi provoca o viziune. Pur şi simplu, el zace adormit pe un pat, de regulă într-o stare de depresiune. (Luria de ex. n.m, tibi). Pe de altă parte, în tradiţia greacă vizitele în alte lumi  survin în stări la limita morţii sau ca urmare a incubaţiei, iar în tradiţia iraniană consumul de halucinogene face parte din scenariu. Apocalipsele paleocreştine nu sunt decît o continuare a modelului evreiesc, în timp ce, în Evul Mediu tîrziu, viziunile altor lumi sunt mult mai adesea provocate de experienţe la limita morţii, trăsătură care a devenit caracteristica exemplară a apocalipselor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea.   (mîine, partea a doua)

Read Full Post »