Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘teorema’

„Dumnezeu destabilizează. Iar Mesia, dacă ar coborî astăzi în lume, ar face acelaşi lucru. Personajul meu nu este Isus plasat într-un context modern, nici Eros identificat cu Isus, ci mesagerul unui Dumnezeu mînios, Dumnezeul Vechiului Testament, care se foloseşte de o prezenţă misterioasă pentru a le alunga muritorilor sentimentul de falsă siguranţă de sine, amorţeala conştiinţei care le permite oamenilor de bine, burghezilor, să vegheze liniştiţi, legănîndu-se cu iluzia că duc o viaţă autentică„. – spune Pier Paolo Pasolini despre cartea sa. Aşa să fie oare ?

După plecarea Oaspetelui, fiecare dintre membrii familiei rămîne pe gînduri. Existenţa lor fusese spartă în ţăndări iar fiecare dintre ei, încearcă săşi recompună viaţa.

Emilia îşi strînge toate lucruşoarele într-o valiză sărăcăciosă şi părăseşte casa pe furiş. Ajunsă la o răspîntie ezită. Încotro ? Amestecată printre anonimi ca şi ea, aşteaptă; soseşte un autobuz hodorogit, cu care se reîntoarce la matca, la locul în care a copilărit, se reîntoarce acasă. Intră în curtea în care doi copii se joacă, iar cîinele o adulmecă. Aşezată pe o băncuţă, priveşte spre casa de unde pe fereastră o privesc un bătrîn, o batrînă, o tînără soţie şi un bărbat. Nu vrea să intre în casă. Refuză hrana copioasă oferită şi se mulţumeşte numai cu ciorbă de urzici. Capătă faima de sfîntă. Face minuni. În sfîrşit, îşi împlineşte vocaţia sa bisericească, adînc îngropată printre îndatoririle sale de servitoare . Cînd vine vremea să moară, găseşte o groapă imensă pe care se străduia un excavator să o astupe, se ascunde pe fundul şi este acoperită de pămînt. La suprafaţă, urcă un firicel de apă care se transformă într-un izvoraş tămăduitor : sunt lacrimile Emiliei. Noua servitoare din casa de unde plecase, se numeşte bineînţeles, tot Emilia.

Odette. Retrăieşte iar şi iar, scena petrecută între tatăl său pe cînd era suferind, Oaspete şi ea. Retrăieşte scena de iubire dintre Oaspete şi ea. În sfîrşit, înţelege că EA ar fi trebuit săşi îngrijească tatăl cu devoţiune mergînd pînă la a lua suferinţa acestuia asupra sa. Nu asta îi învăţau cei de la Institutul Surorilor Marceline ? Sub o puternică autosugestie, Odette cade la pat şi este transportată la spital.

Pietro. Redeschide la nesfîrşit albumul de picturi pe care îl privea cu Oaspetele. Începe să picteze. Pleacă de acasă, îşi deschide un atelier de pictură şi pictează cu furie, pe carton, pe sticlă, pe lemne, pe orice. De fapt, ca orice tînăr, recrează lumea, asta este vocaţia sa.

Lucia. Zilnic rătăceşte pe străzi cu automobilul în căutare de aventuri cu tineri. La sfîrşitul fiecărei aventuri, intră într-o capela şi se roagă îndelung.

Paolo. Este cuprins de remuşcări că atît de mulţi oameni mai ales tineri sunt atît de săraci. Se hotăraşte săşi doneze fabrica muncitorilor. ( Din cîte ştiu, autorul se înspiră aici dintr-un fapt real – Frost). Este lesne de observat că de fapt apropierea Oaspetelui de fiecare dintre aceste personaje, a descătuşat dorinţele sau chiar vocaţia lor, reprimate prin convenienţele sociale făcîndu-i să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc. E bine ? E rău ? Rămîne de văzut.

De ce sunt scandalizaţi criticii lui Pasolini de arta sa ? Pentru că într-un capitol, descrie o posibilitate halucinantă ( care se pare că se întîmplă în unele familii), ca în această familie burgheză, după plecarea Oaspetelui, lucrurile să scape de sub orice control. Dacă Lucia tot aprecia amorul cu cei mai tineri, de ce nu ar fi unul dintre ei chiar propriul său fiu ? Sau dacă Odette tot s-a dăruit Oaspetelui pentru că i-a salvat tatăl, de ce nu s-ar da direct tatălui şi în acest fel vindecîndu-l ?

Mai departe poate săşi imagineze fiecarece doreşte. Pier Paolo Pasolini arată cu rigoare şi exactitate ca într-o teoremă matematică : racilele omenirii sunt aceleaşi, indiferent dacă Mesia a venit sub chipul lui Cristos, cum cred unii, sau se mai lasă încă aşteptat, aşa după cum cred alţii. Dar nu pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Iar poştasul de la începutul povestirii, Angelino, este chiar mesagerul Său.

Read Full Post »

Pier Paolo Pasolini ( 1922-1975). Scriitor, cineast şi eseist. A studiat literatura şi artele la Universitatea din Bologna. Activitatea sa artistică eseistică şi politică au avut ca dominantă o îndrăzneală şi o originalitate ieşite din comun.

 „În sînul unei familii înstărite din Milano, îşi face apariţia un tînăr misterios şi foarte atrăgător, care îi seduce fizic şi psihic pe toţi membrii acesteia : tatăl, mama, fiul, fiica şi servitoarea. Apoi dispare la fel de misterios cum apăruse, lăsîndu-i pe toţi pradă unui vis existenţial care ia locul vieţii conformiste în care se complăcuseră pînă atunci” – Bogdan-Alexandru Stănescu. Teorema, este un roman conceput în paralel cu turnarea controversatului film cu acelaşi nume, în 1968. Apărut la Polirom în 2007. 

Pe porţile unei uzine cenuşii, printre cohortele de muncitori mohorîţi, se scurge un Mecedes în care instalat comod la volan, proprietarul merge spre casă. Este tatăl. Pietro, fiul său dintîi, iese pe poarta liceului şi se îndreaptă spre casă, curtînd amuzat o colegă. Odette, sora sa, elevă la Institutul Surorilor Marceline, o fată inteligentă pînă la înţelepciune, se îndreaptă curtată de un coleg, spre casă. Acasă, Lucia, mamă şi soţie, sedentară, îşi alungă plictisul prin lecturi. Emilia, o servitoare cam bigotă de 38 de ani, serveşte prînzul familiei reunite, în grădină, tihna lor fiind întreruptă de poştaşul Angelino, care aduce o telegramă. Tatăl o deschide şi citeşte ; „Mîine voi fi la voi”, acoperind cu un deget, numele expeditorului.

 La vremea ceaiului, printre colegii lui Pietro şi ai Odettei, apare EL, tînărul Oaspete. De o frumuseţe scandalizantă, cu un aer de perfectă inocenţă, misterios. Nimeni nu ştie cine e.

După plecarea musafirilor, tînărul aşezat în grădină pe un fotoliu de răchită, citeşte. Este observat cu atenţie de Emilia, care coseşte iarba. Simţindu-se biruită de un sentiment nelămurit, fuge în cămăruţa sa şi se roagă îndelung; degeaba; ispita este mai puternică decît ea; încearcă să curme răul de la rădăcină cu un gest disperat : fuge la bucătărie şi încearcă să inhaleze gaze; dar Oaspetele, este deja lîngă ea, o ridică pe braţe şi o depune protector pe patul din cămăruţa ei, plină de icoane. Ea îl priveşte cu sfială. El o mîngîie cu un gest aproape matern, pe păr. „Dar nimic nu stă în calea iubirii lor, iar tînărul se lungeşte peste corpul femeii, oferindu-se dorinţei sale de a fi posedată de el.

 Sosesc alţi musafiri; casa devine neîncăpătoare, iar Oaspetele este cazat în camera lui Pietro. Cînd merg la culcare, fiecare în patul său, tînărul Oaspete se dezbracă firesc, rămîne gol şi se culcă, dar Pietro este încercat de un sentiment nelămurit de pudoare; în timp ce Oaspetele adoarme liniştit, Pietro se apropie de patul acestuia privindu-l fascinat şi printr-un gest necontrolat, trage pătura de pe trupul adormit, după care fuge în patul său şi se acoperă cu pătura sa pîna peste cap, ascunzîndu-şi jarul ruşinii care îi ardea în obraji. Oaspetele se trezeşte, se aşează pe marginea patului lui Pietro şi îi mîngîie părul, protector.

A doua zi, Oaspetele se joacă pe jumătate dezgolit în grădină cu un cîine vesel care latră fără griji. Lucia îl priveşte fascinată, apoi întră în micuţa cabană, unde pe pat se odihneau hainele băiatului care ar fi putut să îi fie fiu. Ca în transă, se urcă pe terasa cabanei şi se dezbracă privindu-l intens pe baiat; apoi aruncă la picioarele sale hainele care nu îi mai acopereau nurii, parcă strigînd sfidătoare : „Sînt aici !” Tînărul urcă pe terasă, o priveşte înţelegător şi o mîngîie protector, pe păr.

Este rîndul tatălui. Simte o „prezenţă ce nu are nici o semnificaţie şi care este totuşi o revelaţie”. O lumină care vine parcă din altă lume, îi învăluie pe tînărul Oaspete şi pe fiul său, care dorm îmbrăţişaţi în acelaşi pat. Înfiorat, aleargă în camera soţiei sale şi aproape o violează căutînd acolo, lumina de care fusese învăluit şi el. După zbuciumul nopţii, cade vlăguit la pat. Medicul pleacă neputincios ridicînd din umeri, dar rămîn de veghe la căpătîiul sau, Ospetele şi Odette. Privirile tatălui se îndreaptă rugătoare către tînărul Oaspete. Acesta îl îngrijeşte cu devoţiune şi în scurtă vreme, tatăl se simte iar în puteri.

Odette îl ia pe tînăr de mînă şi îl obligă să o urmeze în camera ei. Aici, alt Paradis vă gasi Odette decît cel învăţat de la Surorile Marceline.

 A doua zi, tatăl (Paolo) şi tînărul tac stînjeni în Mercedesul care îi ducea în afara localităţii, dar „înainte să fi luat hotărîrea, Paolo îl mîngîie pe tînăr. Maşina se opreşte la marginea rîului Po, iar pe iarba dintre copacii sîngerii, Paolo se apropie de tînăr cu un abandon cotropitor şi incert”. Simplu erotism decadent ? Nici vorbă. Vom vedea!

Read Full Post »