Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘tobit’

Iarăşi plouă ţirîit şi agasant, vrăbiuţele mele se ascund cine ştie pe unde iar acum, citind mai pe îndelete “Tache de catifea”, descopăr un scriitor valoros în persoana domnului Ştefan Agopian; nu prea înţeleg eu de ce nu am priceput “Tobit”. Poate că am avut aşa, o aşteptare, şi am dat peste altceva. Cred că citind mai mult “literatură grea”, m-am dezobişnuit de “literatura literară”. Recunosc faptul că am citit Tobit mai mult pe diagonală; poate că m-a enervat la început scena aceea cu ochiul scos; nu-mi plac scenele cu violenţă; nici cele de la tele, nici cele descrise prin cărţi; mă oripilează. Iar după ce voi încheia daraverile cum ‘dom Tache” , o să stau o vreme departe de scriitura domnului Agopian. O fi dumnealui scriitor valoros, dar nu e chiar visul imaginarului meu de lectură. Personajele mi se par un pic ireale, nu le pot vedea aievea vieţuind, par cumva forţate să încerce să şocheze cititorul şi să-l poarte alandala de colo, colo, aparent fără scop ca şi viaţa însăşi. Cred că Agopian a fost fascinat de Marquez cu “veacul său de singurătate”. Greu gen literar a profesat Marchez. Dens. Copleşitor. Greu de imitat sau de egalat. Unic şi perfect distinct. Cartea asta cu ‘dom Tache’ îmi pare cumva inegală. Cu accente de ficţion la început, în care mortul se substituie autorului deşi recunoaşte că totuşi voinţa autorului e suverană, cu un arbore genealogic al lui ‘dom Tache’ mai mult decît generos dar din care nu ramîi cu mare lucru, cu istorisile succesive ale înaintaşilor lui boier Tache, care nici nu ştie de ce este denumit “de catifea”, cartea plonjează cam abrupt zic eu, în perioada inter-revoluţionară ‘821 – ‘848. Aici, personajele par mai reale, cumva mai bine ancorate în concret deşi, parcă nu întotdeauna motivaţia lor este suficientă. Dom Tache pare a-şi pierde treptat autoritatea în faţa slugilor domniei sale, popa îl sfidează pe faţă, numai frumoasa Flora pare să-i mai confere acestuia, o oază de confort.

 Venira Viorel şi Nicusor să ia cîte ceva din depozit.

– Nu te plictiseşti măi moşule, aicea, singur singurel ? rîde Viorel la mine.

– Nu ma plictisesc Viorele! Cita vreme am ce citi, e bine; zic eu zimbind.

Viorel este fratele lui ‘dom patron’. Spirit de aventurier. A batut Europa in cautarea fericirii, ani buni la rind. N-a gasit-o. A venit acasa, si-a cumparat apartament, s-a insurat, a facut copii, s-a angajat la firma domnului Stoica, apoi s-a suparat pe lume, a vindut tot ce avea in Bucuresti si s-a mutat la tara. Apoi s-a razgindit iar, si acum face naveta. Mare figura. Nicusor. Alt baiat fain. Poti sa-i incredintezi linistit orice. Ce-i dai, aia gasesti. Nici mai mult, ( dar ) nici mai putin! Cinstea intruchipata, asezonata cu un bun simt exemplar. Trasaturi de caracter native.

– Sa traiesti nea Tibi !

– Sa traiesti Nicusoare ! Merge treaba ?

– Hmm… asa si asa.

Mai la urma, se iteste Costica. Tot ferit asa, ca poate scapa de hamalic. Se fofileste ce se fofileste pina-l nimereste Viorel.

– Ma, da’ tu n-auzi ? Treci mai incoa’ s-apuca-te de lada asta. Si ia-o asa, cu fata inainte, ca venim si noi dupa tine… Si ride.

– ‘Traiesti nea Tibi !

– ‘Traiesti Costele !

Mare pisicher. Cind vrea el sa te incurce, incurcatura-ti face. Orice i-ai explica, el tot pe dos se face ca-ntelege. Mucalit. Casatorit cu o fosta cintareata de muzica populara. Doi flacai dintre care unul este la noi, in firma.

‘Baietii iau ce au de luat, si pleaca.

– Salut dom Tibi !

– Salut baieti !

 He, heee ! Vrabiutele au revenit. Si gurese, se cearta pe firimituri. Tare hoate mai sunt!

Read Full Post »