Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘toronto’

Citez

„Poate că Toronto a smuls sceptrul de cel mai mare oraş al Canadei din Mîinile Montrealului, dar Montrealul a rămas cea mai variată şi mai fascinantă metropolă, o extraordinară fuziune între bogata tradiţie europeană şi modernitatea nord-americană. Montrealul se află pe o insulă, cea mai mare dintr-un arhipelag situat în aval de locul de confluenţă al Fluviului Ottawa cu Saint Lawrence.

(…) Apa înspumată de cataracte bloca şi odinioară pătrunderea vaselor oceanice pe cursul rîului în sus, făcînd necesare descărcarea şi reîncărcarea lor, depozitarea şi supervizarea mărfurilor transportate spre şi din interiorul continentului. Astfel, tabăra misionară de la Ville-Marie, întemeiată în 1642 de către Paul de Chomedy Maisonneuve (1612 – 1676), s-a dezvoltat rapid într-o bază pentru exploratori, pentru acei coureurs de bois şi pentru călătorii care se ocupau de negoţul cu blănuri.

Deşi Ville-Marie a fost curînd redenumit Montreal, puterea Bisericii Catolice a rămas dominantă. Misionarii aveau cartierele generale aici, iar Ordinul Sulpician, care-l finanţase pe Maisonneuve, a rămas autoritatea oraşului mai bine de 200 de ani. Seminarul lor, construit în 1685, se ridică lîngă glorioasa lor basilică, Notre-Dame, în inima Montrealului vechi.

Odinioară apărat de o linie dublă de ziduri de piatră, Vieux-Montreal deţine cea mai mare colecţie de clădiri din secolul al XIX-lea din America de Nord. (…) … extinderea oraşului a fost influenţată şi de construirea căilor ferate, inclusiv Canadian Pacific, care-şi are cartierul general aici. Noi imigranţi au sosit aici din Anglia şi din Irlanda şi, pentru cîteva decade, oraşul a avut o majoritate anglofonă. Balanţa s-a schimbat odată cu înmugurirea industriei care a absorbit o importantă mînă de lucru francofonă din provincie. Vorbitorii de franceză locuiau la est de Bulevardul St. Lawrence, iar vorbitorii de engleză, la vest, unde cei mai înstăriţi dintre ei au construit marele complex de reşedinţe din Golden Square Mile, la picioarele împăduritului Mont-Royal, marele simbol al oraşului. (…)

Din ultimii ani ai deceniului 1950, Montrealul a fost focarul aşa numitei Revoluţii Liniştite a provinciei Quebec, proces care a coincis cu transformarea fizică a înfăţişării oraşului. Turnul în formă de cruce din Place Ville-Marie a fost printre primele dintr-o pădure de zgîrie-nori, unele de o mare frumuseţe arhitecturală. Pe sub străzi a început să prindă contur Underground City unind magazinele, staţiile, locurile de divertisment, şi noul metrou scînteietor. A luat fiinţă o întreagă lume subterană autonomă, ferită de rigorile iernei Montrealului. (…) … supăraţi de promovarea francezilor în viaţa publică, începînd de la jumătatea deceniului 1970 încolo, vorbitorii de engleză au început să părăsească oraşul în numar mare (plecînd înspre Toronto – n. m. tibi).

Montrealul nu are şapte coline precum are Roma dar este domiciliul a 200.000 de italieni, cea mai mare dintre comunităţile de imigranţi atrase aici din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Diversitatea etnică a imigranţilor (…) nu doar că a diluat intensitatea polarităţii franco-engleze, odinioară dominantă, dar a adăugat nespus de multe valori la bogăţia scenei culturale a oraşului. Montrealul este în prezent la numai un pas în urma New Yorkului, dar candidat serios la titlul de capitală a gastronomiei în America de Nord.”

Read Full Post »

Mai înainte de orice, cîteva cuvinte din cartea deja menţionată, c a n a d a apărută în anul 2010 în Biblioteca ziarului Adevărul sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler ”Cînd a venit momentul de a alege o capitală pentru noua Provincie Unită a Canadei, atît Toronto cît şi Quebec City s-au arătat nemulţumite de încăpăţînata dorinţă a reginei Victoria de a alege Ottawa. Retrospectiv, totuşi, s-ar putea zice că arătătorul împărătesei a nimerit locul potrivit pe hartă, la adăpost atît de incursiunile americane, la graniţa dintre Ontario şi Quebec, cît şi de excesul de rivalitate anglo-francez.”

S-au trezit boierii 🙂 Breakfast după metoda – poftim la masă dacă ţi-ai adus de-acasă. 🙂 Noi ne-am adus. Din belşug, prin grija lui Robi şi ce bine ne prind acum conservele de pate, ton, hering, cutiuţele cu unt (cele contaminate de la Niagara 🙂 🙂 🙂 ), roşii chery, brînză topită, fructe. Poftă avem, la atac! Salivează cineva? Să-i fie de bine! 🙂

Cînd va fi să mai mergem vreodată în vreo excursie, jur că ne vom aproviziona şi noi cu un minim de conserve.

Mergem la Parlament? Mergem. Şi am ajuns la un splendid ansamblu de trei castele cocoţate pe un deal, cu vedere la Fluviul Ottawa, ansamblu probabil unic în lume. Cred că se cuvine ca mai înainte de a purcede la drum să mai dăm un citat din cartea c a n a d a: ”Westminster în sălbăticie sau Washingtonul Nordului, ambele epitete i-au fost aplicate capitalei Canadei, cel dintîi amintind destul de exact de originile capitalei Canadei, iar cel de-al doilea fiind mai mult un ţel la care a aspirat, adesea cu rezultate impresionante. În perioada de un secol şi jumătate care a trecut de cînd a fost declarată capitală a Canadei  unite, Ottawa s-a schimbat de la un oraş gălăgios de tăietori de lemne la un oraş rafinat, cu o serie întreagă de instituţii naţionale care includ nu doar faimoasele clădiri de pe Parliament Hill, dar şi numeroase muzee de calitate.”

Înainte de a ajunge la Parlament am fotografiat cîteva clădiri splendide, nu mi-am notat numele şi rău am făcut; poate le identific după ce descarc acasă pozele din care oricum, public cîteva.

Robert ni le-a indicat dar eu, neatent, n-am fost pe fază. Am aflat totuşi că am trecut pe lîngă Château Laurier Hotel, denumit astfel după prima persoană care a semnat în Cartea de Onoare şi care a locuit aici – Sir Wilfred Laurier. Se spunea că în acest hotel se făcea politică la fel de mult ca în Parlament, în acest hotel locuind foarte mulţi politicieni.

Dar mai întîi, cînd am plecat de la hotel, am trecut pe lîngă Restaurantul Italian unde cinasem în prima seară.

Am trecut pe lîngă First Baptist Church. Închisă; deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am trecut pe lîngă Knox Presbyterian Church. Închisă. Deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am zăbovit puţin lîngă National War Memorial, “Un arc de granit de 21 de metri înălţime, în vîrful căruia sunt statuile din Bronz ale Păcii şi Libertăţii” monument în faţa căruia se află Mormîntul Eroului Necunoscut. De gardă, acum, doi ostaşi scoţieni, uşor recognoscibili după kiltul (fusta) tradiţional. Ansamblul este păzit şi de poliţişti, unul civil şi unul militar.

Am ajuns la Parlament; un splendid ansamblu de trei castele, cel central pe care flutură drapelul Canadei fiind Parlamentul cu cele două camere şi Biblioteca, iar în celelalte două castele, la fel de maiestuoase care-l încadrează, fiind birourile funcţionarilor şi ale parlamentarilor.

Citez iar din cartea mai sus menţionată: “ Malul abrupt de calcar care se ridică deasupra marii întinderi a fluviului Ottawa este încununat de un grup de clădiri neogotice, o expresie în piatră a aspiraţiilor Canadei de a fi o naţiune. Aproape fiecare vizitator al capitalei ţării urcă panta uşoară pînă în vîrful lui The Hill (dealul), care oferă vederii nu doar interiorul bogat decorat al clădirilor Parlamentului, dar şi o serie de statui şi, vara, spectacolul plin de culoare al paradei poliţiştilor călare şi ceremonia schimbării gărzii.”

N-am văzut spectacolul schimbării gărzii dar am mers roată în jurul clădirii Parlamentului (pe unde s-a putut fiind lucrări de restaurare) am fotografiat mare parte dintre acele statui – foste personalităţi care au jucat roluri importante în destinele ţării,

am fotografiat extaziat Fluviul Ottawa în zeci de variante şi de unghiuri, şi nu exagerez cu nimic afirmînd că frumuseţea locurilor este inegalabilă. Nu cred să mai existe ceva asemănător în vre-un colţ al lumii: trei mîndre palate administrative în care se află creierul politic al ţării, faţă în faţă cu clădiri civile în care viaţa îşi urmează cursul firesc. Tabloul este completat cu o panoramă de vis către Fluviul Ottawa iar privirea lacomă descoperă frumuseţi neasemuite şi peisaje de vis care ar putea inspira orice pictor genial dacă ar vrea să surprindă imaginea mundană a raiului. Din nou, sînt mîndru să pot afirma: AM FOST ACOLO! Las imaginile să vorbească

Sunt şi grupuri organizate dar majoritatea turiştilor sunt pe cont propriu. Ghizi şi ghide peste tot. Robert o întreabă pe o fată zîmbitoare cu părul ascuns într-o basma neagră, probabil o musulmană, el ştie ce. Apoi, edificat,  se duce să cumpere tichetele de intrare, tichete care sunt de două feluri, turiştii fiind arondaţi fie unui ghid vorbitor de franceză fie unuia care vorbeşte engleza. Apropos de TICHET. Văd un sărăcuţ, îl întreb pe Robi dacă e boschetar, e, îl fotografiez şi Robert sare-n sus. – Tata, nu e posibil să-l pozezi fără să-l întrebi. Dacă postezi poza asta pe internet şi se recunoaşte (indiferent după cît timp) te dă în judecată şi cu un avocat isteţ te face pe tine boschetar în locul lui pentru că te lasă fără nimic nimic nimic. Ok, ca să-l liniştesc îi arăt cum şterg, cu regret, poza respectivă.

Ce mai facem astăzi? Avem variante destule. Sunt trei chioşcuri informative care oferă trei variante de tur al oraşului, avem de unde alege.

Aerul este incredibil de încărcat cu vapori de apă, sînt lac de apă dar NU transpirat! Frumos oraş care îmbină vechiul pastoral cu noul dinamic. Scriu toate acestea aşezat pe postamentul unei statui, statuia lui Sir John A. MacDonald, unul dintre cei doi Părinţi fondatori ai Confederaţiei, alături de Sir George Etiene Cartier.

Aşa. A revenit Robert cu biletele de intrare la Parlament. Chestie bibilită. Sunt organizate tururi la ore fixe. Noi vom avea acces începînd cu ora 14,40, împreună cu o ghidă vorbitoare de limba franceză. Pare-se că avem noroc pentru că nu mult după ce Robert a luat biletele, alţi turişti au fost refuzaţi pentru că nu mai aveau bilete, indiferent de limba vorbită de ghid.

Read Full Post »

Înainte să plecăm, Robi ne tachinează: CENTURA 🙂 Adevărul este că nici noi nu prea suntem încă, disciplinaţi. Iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Nu-i nimic, fierătania cu voce de femeie afectată – nu afectuoasă, ne scoate din impas. Acum tace, iar asta, este de bine. De fapt, Robert profită de faptul că în apropiere sunt aşezări locuite de Primele naţiuni şi de inuiţi şi vrea să ne arate măcar din goana maşinii că nu-i nici-o diferenţă între aceste aşezări şi cele locuite de omul alb.

O mică paranteză despre inuiţi. Au fost vreme îndelungată denumiţi eschimoşi dar, recent – cred, s-a stabilit că termenul eschimos este insultător întrucît se traduce prin mîncător de carne crudă. Cea ce ei şi sunt! Au adoptat termenul de inuit întrucît în limba lor înseamnă OM aşa cum ADAM se traduce în ebraică tot OM. S-au amestecat cumva agenţii de influenţă ai politically corectness aici? Habar nu am! Totuşi nu prea îmi vine să cred că în cele trei teritorii locuite preponderant de băştinaşi lucrurile arată la fel de civilizat. Sunt peste 3.000 de rezervaţii iar la început au fost probleme sfîşietoare. Albii au considerat că obiceiurile băştinaşilor sunt dezgustătoare (unele chiar erau…) după normele lor şi le-au confiscat copiii pe care i-au internat în şcoli catolice. Drame nespuse s-au petrecut o lungă perioadă de timp. Pare-se că în prezent, situaţia este mult ameliorată dar mai este mult de reparat. Robert îmi spune să menţionez că nu a lăsat-o pe Silvia rebela să arunce un chiştoc pe jos. Adevărul este că acel chiştoc ar fi fost singular în peisajul perfect curat din ţara Primelor Naţiuni.

Am părăsit autostrada şi mergem pe un drum secundar. Străbatem cîteva localităţi mici, aş spune sate. Nici-o diferenţă faţă de marile oraşe. Case curate, vopsite, zugrăvite, fără pereţi dărăpănaţi sau coşcoviţi. Pur şi simplu aşa ceva, NU există! Curat pe jos şi asta NU pentru că primarul stă toată ziua cu mătura în mînă ci, pentru că oamenii nu aruncă gunoiul la întîmplare. Curăţenia se întreţine, nu se face – decît iniţial.

GPS ştie unde suntem, Robert la fel, cred, dar eu am pierdut şirul. Ştiu numai că nu suntem pe autostradă dar, ne îndreptăm spre Ottawa unde vom ajunge cînd vom ajunge. Începe să se  însereze şi mi-e foameee 🙂

Suntem într-o localitate denumită parcă, Belmont şi în sfîrşit un panou indicator pe care scrie Ottawa 226 km. Cum pe această şosea comunală, sau drum secundar, ce-o fi, viteza maximă este de 80 km / h, avem ceva vreme de mers. Soseaua este perfect liberă. Să meargă Robert cu mai mult de 80? Exclus! Frica de TICHET asigură supremaţia legii, fără excepţie. Canada nu este nicidecum ţara lui merge şi aşa. Nu merge. Pur şi simplu, NU!

Azi şi ieri am scris de mă doare mîna. Am consumat două pixuri cu pastă pînă acum. Da’ mai am 🙂

Read Full Post »

A început ploaia. Şi? 🙂 Noi am plecat deja către etapa următoare a excursiei. Şi pentru că aseară, la unul dintre magazinele locale, n-am tîrguit  BERE pentru că nu aveau licenţă decît pentru vin, acum, am oprit acolo unde putem găsi şi bere, în lipsa căreia atît eu dar mai ales Silvia, suntem în grav pericol de deshidratare. Remember doi litri pe zi? Noi respectăm această recomandare medicală sacră 🙂

Gata, Tandemul s-a întors de la Food Basics. Bineînţeles, Robert ne terorizează iar: centurile! 🙂 Ioc bere la Food Basics. Mergem ce mergem şi Robi opreşte brusc, întoarce maşina în sens contrar şi opreşte. Ian te uită la Telescop (aşa îl porecleau prietenii mei cînd era mititel; vedea şi observa tot tot tot 🙂 ) ce l-a mai ochit: Beer Store!

O veste proastă pentru vicioşi: un pachet cu 20 de ţigarete costă între 18 şi 20 de dolari. Cam mult faţă de cinci la romanica. Si se găsesc greu… Comunişti! le zice Robert 🙂 la ăştia din Ontario. Şi chiar şi în Quebec are el un dintre împotriva unor quebecoşi. Nu ştiu care, nici nu întreb că oricum, nu-i place să detalieze. Au găsit bereeee. Nu-i foarte scumpă, 2,5 dolari sticluţa, adică dublu faţă de Quebec 🙂 Au luat şi două doze de Stella Artois, reci, dar “nu puteţi să le beţi în maşină pentru că TICHET!” 🙂 Bun aşa. Robert programează fierătania cu voce de femeie afectată nu afectuoasă, pe următorul hotel.

Ora 13,30. Luarăm provizii pentru o gustare de prînz. Nu mai oprim la ospătărie că fug banii cu o viteză… 200 hotel/zi, 100 cina de aseară (cu ciubuc cu tot), benzină peste benzină, 90 vaporaş la Niagara, am mai spus: se pricep canadezii să te scuture de bani, mai ceva ca evreii. 🙂 Glumesc. Peste tot, un turist care se respectă plăteşte pentru confort. Prefer o săptămînă la hotel decît o lună la cort. Drept este că eu n-am servit cort niciodată. Citadin sadea, că nu degeaba mă numesc orăşanu’. Mai sînt eu şi ţăran dar ăsta-i farmecul meu: naivitate aparentă şi afurisenie făţişă cu cei care vor să mă înşele. Cel mai tare îi dispreţuiesc pe manipulatorii şi pe mincinoşii patologici care ori cred că ne aburesc cu măiestrie şi mă enervez, ori sunt cinici şi iar mă enervez pe ei. Huo! 🙂

Spunea Robert că în Ontario sunt comunişti. Are dreptate. Şi securişti pe deasupra. Iată: pe marginea autostrăzii sunt stîlpi cu camere de luat vederi. Viteza legală pe autostradă este minim 60 maxim 100 cu toleranţă pînă la 115. Ai depăşit viteza, TICHET. Sau puncte. Repet: ai 12 puncte total cînd primeşti licenţa şi poţi pierde două trei sau patru puncte la fiecare contravenţie. Ai rămas fără puncte ai rămas fără permis de conducere şi rămîi pieton DOI ani de zile pînă cînd ai dreptul de a fi reexaminat de la zero: sală, traseu etc. Amenzile sunt de sute de dolari la depăşirea vitezei între 120 şi o 140 km la oră. La 150 km/h amenda este de 10.000 de dolari. Clar?

Iar trecem pe lîngă Toronto Toronto Toronto şi iar şi iar şi iarăşi Toronto. Lung cît o zi de post, cu zeci de zgîrie nori, Toronto este pe drept cel de-al patrulea oraş ca mărime, din întreaga Americă de Nord.

Pauză pentru dezmorţire. Avem voie să bem berea aceea, Stella Artois la cutie, o minunăţie. Si mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase reclame pe care le-am văzut eu pînă acum. Un florar cu o căruţă (sau camion?) încărcată cu buchete superbe de flori, trage la un han. Caută prin buzunare, ioc bănuţi. Hangiul îi arată căruţa cu flori. Florarul, zgîrcit, scoate la iveală un buchet prăpădit. Hangiul desface mîinile lateral de lîngă trup, a nemulţumire. Final. Florarul primeşte o halbă gulerată şi brobonată iar în schimb, hanul este ornat cu o simfonie de flori. Pase-mi-te o bere Stella Artois merită mai mult. Foarte mult. De data asta, confirm. Merită. Dar eu sînt abonat la altă marcă…

Şi mai aflăm ceva de la Robi. Stîlpii aceia cu camere de luat vederi de pe  marginea autostrăzii nu vînează doar vitezomanii ci şi pe cei care nefiind din Ontario, vor primi acasă o înştiinţare de plată pentru folosinţa autostrăzilor lor. Păi, da! Fiecare regiune are autonomie şi chiar federalizată fiind, Canada are legi şi  reguli specifice pentru fiecare din cele 10 regiuni autonome şi cele trei teritorii mai mult semiautonome (depind în mod mai pronunţat de guvernul central decît cele 10 regiuni).

Read Full Post »

Mergem de mai bine de jumătate de oră. Cu năduf, Robert exclamă: – măi da’ lung mai este Toronto ăsta! Şi eu care credeam că Quebec este imens! Şi mai avem parte şi de BUCHON 🙂 A început să se însereze. E limpede: vom ajunge la Niagara cînd vom ajunge 🙂 Este totuşi sîmbătă seara şi firesc, este aglomeraţie atît către, cît şi dinspre Niagara. GPS-ul îl dăscăleşte pe Robert şi nimerim drumul bun prin ameţitoarea reţea de autostrăzi care înconjoară Giganticul Toronto pe toate părţile. Eu am ameţit doar privind reţeaua de autostrăzi care se întretaie pe niveluri diferite. Credeam cînd am ajuns la Barcelona, că reţea de autostrăzi mai mare (în jurul oraşului) nu poate exista. Repet: ce ştie ţăranu’ de orăşanu’? 🙂

Am trecut şi pe lîngă aeroportul pe care am păşit prima dată pe pămînt canadian, Aeroportul Pearson, locul unde am primit ştampila de – bine aţi venit în Canada! apoi ne întindem hotărîţi la drum spre cascada asta ultracelebrissimă. Credeam că am ieşit din Toronto. Ei aş. Uite-l acilea, lîngă noi. Robert mă contrazice. El spune că este alt oraş. Îl cred. Eu sînt ameţit şi la propriu şi la figurat. Nu ştiu alţii cum sînt dar, eu am tăiat Toronto de pe lista mea turistică. Mă sperie. E prea mare pentru mine, jungla asta de beton. Muuult prea mare. Silvia aprobă şi ea, iar Robert ne spune că Montreal este ceva mai uman. Ştie ca de obicei Robert, ce spune. Mai devreme spunea că Montreal este înghesuit şi plin de escroci 🙂 Totuşi. Menţinem Montreal pe lista noastră de vizitat. Voi cita totuşi din carte, puţintel:

”Ottawa poate să fie capitala ţării, dar Toronto este epicentrul vieţii financiare şi comerciale din Canada şi, atît cît priveşte Anglo-Canada, şi al vieţii culturale. Recent, (1997), în urma încorporării municipalităţilor periferice, Toronto a devenit cel de-al patrulea mare oraş al Americii de Nord, dinamismul lui fiind proclamat de buchete de zgîrie-nori din centru, iar aspiraţiile sale fiind indicate de extraordinar de înaltul CN Tower. În pofida întinderii sale, este un oraş în care este plăcut să trăieşti, cu spaţii publice curate şi relativ sigure, cu vecinătăţi prietenoase, cu toate felurile de oportunităţi de schoping şi de divertisment imaginabile, cu parcuri amenajate pe malul lacurilor şi alte spaţii verzi. Tot aici se găsesc  şi unele dintre cele mai frumoase muzee şi galerii din ţară, în special Art Gallery of Ontario şi magnificul Royal Ontario Museum.”

Abia acum înţeleg necesitatea de a avea smartphone. Ai internet, ai GPS, ai hărţi sau rute de urmat dacă te deplasezi undeva şi n-ai pe cine să întrebi, fie că nu ştii limba, fie că oamenii n-au timp pentru tine. Nici măcar marcajele rutiere nu mi se par întotdeauna, întru totul explicite.

Deocamdată mergem către Hamilton. Panou: Niagara Falls, 78 km. O oră şi ajungem? Este ora 18 şi suntem pe drum de 10 ore încheiate. Au trecut mai bine de 15 ani de cînd n-am mai mers atît de mult cu un automobil. Pe vremea aceea, mergeam frecvent în interes de serviciu. Apoi, în urmă cu vreo 14 ani am mers prin Europa cu autocarul. De două ori, după care am spus STOP! Ori avion ori deloc! Este prea obositor cu auto pe distanţe lungi iar peisaje am văzut destule ca să mă mai impresioneze.

Suntem pe un pod. Dreapta lac, stînga lac. Mai degrabă Erie spune Robert; eu cred că este Ontario dar, tac.

Traversăm nişte podgorii imense intinse pe zeci de kilometri. Alternează podgoriile cu livezi. Cît vezi cu ochii! Aveam să aflu ulterior, că aici, se produc marea majoritate a vinurilor canadiene, clima fiind favorabilă. Vinul canadian este produs numai de 150 de ani dar, deja este cunoscut şi apreciat de foarte mulţi oenologi, fiind chiar premiat!

În sfîrşit am ajuns la destinaţie: un orăşel mititel şi drăguţel, Niagara on the Lake.

Read Full Post »

Vorbeam despre amenzi. Iată o plăcuţă care avertizează că poţi fi taxat chiar dublu! Şi chiar mai rău decît atît, cum vom vedea ulterior. Voi reveni la acest subiect cînd va fi cazul. Şi va fi!

Este ora 14 şi mai avem cîteva sute de kilometric pînă la destinaţie. Mergem întins. Pe dreapta vedem calea ferată care duce pînă la Quebec, dar noi, iar suntem undeva şi ajungem undeva J (sintagma asta înseamnă că nu ne-am rătăcit, încă, dar suntem pe cale, să) dar dacă GSP-ul tace, mergem înainte.

– Oprim la Mc Donald? Robert ştie că nu-i pot suferi pe patronii acestui lanţ de restaurante, ceva sectanţi, şi că mai degrabă fac foamea decît să gust ceva de la ei. Mă tachinează 🙂 De fapt, patronii ca patronii, pur şi simplu preparatele Mc Donald îmi par, ne co mes ti bi  le! 🙂

Anunţ pe marginea autostrăzii: viteza costă puncte! Limpede că nu prea e de glumă pe aici cu legea!

Din nou, restricţie de viteză (foarte dese restricţiile) pentru că drumurile sunt într-un proces continuu de întreţinere deci nu aşteaptă nimeni ca drumul să fie plin de hîrtoape ca să-l închidă de tot ca să-l repare. Singurul care se conformează (aproape) total, este Robert. Explicaţia sa este simplă. Cînd primeşti permis de conducere ai 12 puncte. Dacă le pierzi, permisul se anulează şi ai dreptul de a te prezenta la examen iar, peste DOI ani! Între timp, ca pieton, aşa cum am mai spus, eşti fiul ploii. Ca turist contează mai puţin dar pentru un om care munceşte este o pedeapsă cruntă!

După perioada de restricţie, Robert rulează lejer cu 110 – 115 km / h. La 120 pierzi trei puncte, iar pînă la 140 pierzi patru. Pentru centură pierzi două aşa că, NU prea e de glumă! Viteza sau permisul, vă rog!

Nici la telefon nu răspunde Robert cînd este la volan. Disciplinat şofer este băiatul nostru, chapeau!

Si am mai înţeles că poliţiştii de la brigada rutieră, deşi NU recunosc, au bonus dacă ating un plafon de TICHETE (amenzi). Chiar acum trecem pe lîngă o patrulă de poliţie cate tocmai îl trăsese pe dreapta pe un delincvent. Deci sunt la datorie băieţii şi-s puşi pe treabă!

Ieşim de pe şosea pentru o mică pauză. GPS-ul protestează 🙂 Ia mai taci dihanie, ia mai taci 🙂 Zice Robert: mai bine că am făcut pauză, tot este accident pe autostradă. GPS-ul dixit despre accident. Chiar le ştie pe toate fierătania asta cu glas de muiere afectată, nu afectuoasă!

Mergem la pas. Buchon? Nu. Deşi accidentul s-a produs pe celălalt sens, poliţia a restricţionat viteza şi pe sensul acesta. Gata. Restricţia s-a ridicat;  pedală la 115 km pe oră, direcţia Toronto. Pe un panou de avertizare scrie: dacă depăşeşti viteza legală cu 50 km./h, amenda este, ţineţi-vă bine, 10.000 de dolari. ZECE MII! Limita legală este de 100, se tolerează tacit pînă la 115 (doar pînă aici accelerează Robert) dar de la 120 în sus, BELEA!

Mai vrea careva să o facă pe Fitipaldi – pilotul cu decolare verticală? Fitipaldi a fost un fabulos pilot de Formula 1 care a deţinut pînă în anul 2005, titlul de cel mai tînăr campion.

 

Read Full Post »

Am debarcat la Toronto şi după ce-am primit ştampila pe paşapoarte am întrebat pe ici pe colo şi am nimerit la terminalul 20 de unde după alte trei ore vom pleca spre Quebec. Nu se poate fuma în aeroport, de fapt în Canada este declarat un război făţiş fumătorilor, practic nu prea poţi fuma niciunde! aşa că Silvia vrea să iasă în stradă (evident că nu poate). Eu mă abţin. Mai ştii? Poate mă las cu totul de fumat, 🙂  nu ca acum cînd fumez numai seara.

Timpul trece trece trece şi pe toate le petrece. Petrecem şi noi cum putem, oboseala nu ne-a răzbit (încă) dar norocul nostru este că tipicar fiind, am verificat iar şi iar. Stăteam degeaba la terminalul 20. Nu ştiu dacă au anunţat dar am văzut pe tabela electronică de plecări că vom decola spre Quebec de la terminalul 33.

Numai că toate au o compensaţie pe lumea asta; am mai bifat o premieră prin faptul că este primul avion în care mă îmbarc primul 🙂

Avionul este destul de mare, nu şi prea plin, nu ştiu marca pentru că nu există pliantul aferent, dar, ce mai contează? Important este faptul că mai avem de zburat numai o oră şi jumătate, apoi recuperat bagaje, pupat şi îmbrăţişat Robert şi acasă cu noi că ne-a cam înghesuit foamea şi setea. Ca să nu mai spun că atît de nefumată n-a mai fost Silvia, niciodată 🙂

Avem cu noi, fiecare, cele 200 de ţigarete reglementare şi după cum se vede treaba, există şanse să ne întoarcem cu ele intacte, acasă. (aiurea, după prima săptămînă fumaserăm deja aproape opt pachete daaaar, din 25 că i-am păcălit la vamă  🙂 )

Mna! Încă o premieră. 🙂 La bord se află şi un stevard de culoare, primul pe care îl văd în cei 13 / 14 ani de cînd zburăm măcar de două ori pe an. Nici ce-a spus nenea ăsta n-am priceput. Toţi se reped să scape de mesajul pe care trebuie să-l emită şi trec cuvintele pe lîngă noi în viteză supersonică. Nici asta nu prea contează. Ştim ce  avem de făcut în caz de, feri Doamne de aşa situaţie.

De data asta zburăm cu Air Canada Express, cu un avion Embraer 175 (n-am auzit de marca asta). Pe spatele fotoliului din faţă este un ecran pe care rulează indicaţiile de rigoare în caz că, apoi ruta, locul în care ne aflăm la un moment dat, etc. După o întîrziere fără explicaţii, pornim. Ecranul oferă aceeaşi selecţie de filme care în lipsa subtitrării n-au absolut nici-un sens. Atîta pagubă! După atingerea plafonului de zbor, perdeluţa care separă clasa întîi de economic este pusă la treabă. Discriminareeee 🙂

Apar fetele cu gheridon care oferă diverse chestii, de data asta contra cost. Misterul se lămureşte. De clasa întîi se ocupă bărbatul mai sus menţionat, de ceilalţi amărăşteni se ocupă o fată cam grăsulie şi nici prea tinerică. De amabilă, ce să mai vorbim? Aşa că nu vrem nimica de la ea. O oră trece mintenaş şi chiar n-am chef să mă apuce cine ştie ce nevoi presante.

Acum stăm chiar în dreptul motoarelor şi evident, zgomotul este mai intens. Ne pasă? Nu, pentru că suntem obişnuiţi, cu.

La cursa de la Bucureşti la Toronto am avut perne pe spătarul scaunelor. Aici, noroc că avem cu noi nişte chestii în formă de semi-colac pe care le punem în jurul gîtului pentru mai mult confort. S-a întunecat de tot şi am început să casc. Silvia chiar a aţipit o leacă.

Este aproape de miezul nopţii, ora locală. Bine te-am găsit, Quebec!

Read Full Post »