Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘tour eiffel’

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

TOUR EIFFEL

            După ce părăsim cu oarecare regret Muzeul D’Orsay, unde am văzut în sfârşit nişte magnifici Renoir, Cezanne, Manet şi bineânţeles “Valentin cel fără de oase” şi “La Goulue” pictate de mirificul Toulouse-Lautrec, Silvia vrea musai la Eiffel ! Caut pe hartă, găsesc, încercăm să aflăm ce autobuz circulă înspre celebrul monument al Parisului. Aflăm mai întâi ca în Paris, fiecare linie de autobuz are staţie proprie. De Ce ? Nu ştiu. Apoi, nu înţeleg de ce nişte omnibuze care merg la Tour Eiffel, nu vor să ne ia şi pe noi. În fine ! Până la urmă, facem ceea ce trebuia să facem de la bun început : o luam pe lângă Sena, per pedes apostolorum …

             Ajungem pe la orele 20. Entuziasmul se topeşte instantaneu. La fiecare “pilier” al podului, câte un şarpe uman se încolăceşte răbdător pentru obţinerea tichetelor necesare ascensiunii la etajul unu, contra sumei de 4,60 Euro, 7,80 pentru nivelul doi sau 12 Euro pentru a accede sus, sus, sus de tot. Copiii şi anumite categorii de persoane, beneficiază de reduceri substanţiale. Ne aşezăm la rând, şi încet încet, optimismul revine. Şarpele se mişcă totuşi, repejor … În public remarc din nou, că toate rasele şi toate popoarele pământului sunt reprezentate, asiatici, indieni, europeni de tot soiul, americani, mulatri, negri, musulmani, dintre care unul stă chiar înaintea mea, înconjurat de cinci femei de diferite vârste, încotoşmănate din creştet până în tălpi,  de nu li se văd decit ochii, care nu sânt prea plecaţi în pământ …

            Ajungem la cassă, plătim, ne suim într-un ascensor încăpător şi deodată, priveliştea îţi taie respiraţia. Pînă hăt, departe, luminile Parisului te acaparează, te vrajesc, te transpun. Abia acum a căpătat contur deplin pentru mine, sintagma“Luminile Parisului”! Repede, repede ajungem până la etajul doi , de unde trebuie să luăm unul dintre cele patru ascensoare care dau bătălia finală a escaladei până la etajul trei. Dar iară stăm la coadă … Asta şi pentru că mulţi dintre cei care iniţial au luat bilet doar până la etajul unu sau doi, acum vor şi ei până la trei. Deci …

            In fine, pătrundem într-un ascensor şi începem o escaladă ceva mai prelungită către vârf (320,75 m.) dar ne oprim pe platforma celui de al treilea etaj (276,13 m.). Ohohohooo ce senzaţie stranie ! Pentru mine este o experienţă cu totul inedită.; niciodată nu am mai fost la o astfel de înălţime căţărat pe un obiect construit de mâna omului, dacă nu pun la socoteală telefericul de exemplu. Panorama îţi taie respiratia. Tot Parisul este la picioarele noastre. Lumea forfoteşte, priveşte şi iată descopera o noua posibilitate de a se avânta mai sus : o scara, urcă, urcă, si ajungem pe o nouă platformă mai îngustă, unde se află un soi de stop-cadru ce decupează o bucăţică de timp : într-o cabină, mobilată “ a la epoque’ , două manechine, un bărbat şi o femeie de ceară, îmbrăcate ca atunci, ascultă o muzică a acelor vremuri la un patefon sau gramofon, că nu ştiu bine diferenţa. Ceva destul de vechi oricum. Legenda spune că manechinul bărbat l-ar reprezenta chiar pe Gustave Eiffel …  

Este răcoare, este târziu, cu regret dar trebuie să ne hotărâm să facem drumul invers. Iar  coadă la ascensoare, care nu pot lua totuşi decât un număr limitat de persoane. Dacă e cineva supranumerar, se declanşează o sonerie şi intrusul este poftit urgent afară.In fine, coborâm până la etajul doi, iar coadă, în cele din urmă aterizăm pe pământ ferm. HM! Acum pot să-mi mărturisesc, dar numai în taină : cred că acolo sus, turnul se cam leagănă în bătaia vântului…  dar fiecare clipă petrecută acolo sus, a meritat cu vârf şi îndesat. Dacă veţi ajunge cumva vreodată prin preajmă, să nu ezitati !

            Până la hotel vom lua metroul. Pot spune cu mâna pe inimă, faptul că metroul parizian este un veritabil ghid al oraşului. Poţi ajunge în orice punct al Parisului, într-un timp extrem de convenabil. Se spune că nicăieri în Paris, nu există un punct aflat la o depărtare mai mare de 500 de metri de un acces la metrou. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar acolo unde am fost noi în cele trei zile petrecute într-un mod inubliabil, aşa a fost !

Read Full Post »

Cum poate fi, că eu nu mai sunt eu ?

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cine m-a luat mie însumi,

cine mie mi-a fost mai drag

sau mai mult decît mine poate ce pot eu

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cum îmi trece inima

cine nu pare că mă atinge ?

Ce este aceasta, Iubire ?

că în inimă mi-a intrat prin ochi,

pentru puţin spaţiu înăuntru pare să crească;

şi stă să iasă.

Michelangelo Buonarroti. 6 martie 1475 – 18 februarie 1564

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Read Full Post »