Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘tusnad’

Se duce vara – III

De la Miercurea Ciuc şi Poiana Braşov, înapoi la Tuşnad

Pornim spre M.Ciuc. Conştiincios, Rudolf ne dă de veste că: la ieşirea din Tuşnad sunt 56 de izvoare cu ape minerale; trecem prin Tuşnadul Nou unde este o fabrică de ape minerale automatizată; urmează satul Tuşnad; apoi satul Cozmeni cu biserica fortificată cu zid tip cetate, în subsolul căreia oamenii din vechime îşi ţineau slănina pt. vremi de restrişte; în stînga, satul Sînmartin cu 5000 locuitori, în dreapta satul Cotormani cu 28 de case; urmează satul Sîncrăieni cu 120 de izvoare de ape minerale printre care şi Perla Harghitei; pe aici, pînă şi vitele beau apă minerală.

Rudolf ne povesteşte mustăcind că a venit nu se ştie de unde un gospodar să cumpere o vacă. După cîteva zile, vine înapoi cu vaca şi vrea banii inapoi. – Păi cum aşa? se miră vînzătorul. – Păi iac-aşa. Că de unde să-i dau eu apă minerală să bea ? O fi adevărat, o fi numai legendă…cine ştie?

Ajunşi în Miercurea Ciuc avem circa o oră pe cont propriu. Frumos oraş! Vizităm puţin centrul, splendid ornat cu flori frumos/meşteşugit dispuse în ronduri/straturi. Robi caută pentru aparatul său foto cu memorie electronică un atelier specializat. Îl şi găseşte! După ce ne adunăm cu toţii la autocar, trecem prin satul Satu Mare, aşezare de secui, cu circa 200 de porţi secuieşti frumos sculptate artizanal. Toate unicat!  Trecem prin Corund, cel mai bogat sat din zonă, în care locuitorii se ocupă cu artizanat şi cu meştesuguri de tot felul : obiecte din lemn sculptat, olărie, marochinărie, haine din piele şi din lînă, ce mai : o încîntare!

O parte dintre locuitori te îmbie la faţa locului cu frumoasele lor produse, iar ceilalţi sunt răspîndiţi în toată ţara şi chiar în toata lumea, să-şi vîndă produsele.

O legendă locală spune că sfîrşitul lumii va fi doar atunci cînd toţi corundenii se vor aduna acasă, simultan. Poţi să nu zîmbeşti? Nu poţi! 🙂

Ajungem la salina Praid. 240 trepte în jos, 166 în sus, restul este o pantă naturală; la salină se ajunge printr-un tunel de trei km. cu un autobuz cam hîrbuit, pînă în inima muntelui. Dacă nu te gîndeşti că deasupra capului tău se află totuşi un munte, e posibil să-ţi şi placă atmosfera (sărată evident!), destul de vag luminată de nişte neoane cam neputincioase… Ieşiţi la lumină cu ajutorul aceluiaşi autobuz ( totuşi prea hîrbuit) plecăm înspre Sovata cu Lacul Ursu transformat în ştrand. Păcat că suntem numai în treacăt; frumuseţea locurilor îţi taie respiraţia.

Fiind vremea prînzului, aerul tare de munte ne aminteşte că prin burţile noastre iar bate vîntul. Ne îndestulăm cuviincios (dar copios) cu jambon haiducesc la restaurantul Boema. Vizităm fugar capela romano-catolică numită Capela prea Sfintei Inimi a lui Iisus, construită pe la 1938-1939. Plecăm apoi la Odorheiul Secuiesc, unde nimeni nu pare să vorbească limba română. Ei, şi? Oraş frumos, curat, cu parfum ardelenesc de aşezat şi liniştit; dar timpul scurt presează şi dictează întoarcerea la Tuşnad Băi. Ar cam fi de revăzut pe îndelete toate aceste splendori turistice cu care ne-a blagoslovit Prea Bunul Dumnezeu. Să fim optimişti şi să sperăm că vom reveni!

Sîmbătă pornim spre Brasov, Bran şi Poiana bv., cu acelaşi Rudolf guraliv, despre care am şi uitat să vă spun, ca nu e doar un ghid desăvîrşit, este şi un foarte bun şofer. După Tuşnad, catre Bixed se formează primul defileu al Oltului la 72 km. de izvor. După Malnaş (zmeuriş în limba maghiară) cu băile în părăsire, urmează satul Olteni unde toată lumea vorbeşte  doar maghiara(!). Denumirea vine de la traducerea parţială din maghiară a cuvîntului Oltszem ceea ce înseamnă Ochiul Oltului. Şi anume, după fiecare revărsare a Oltului se formau bălţi (ochiuri) de unde şi numele.

Trecem prin municipiul  Sf. Gheorghe spre satul Chichiş unde între 1940-1944 a fost graniţa dintre România şi Ungaria, pe podul de la Rîul Negru. Ieşim din Braşov prin Cristian, Rîşnov (cetate medievală în părăsire) şi ajungem la Castelul Bran construit în 1377. Nu am în nici-un fel senzaţia ca pe aici pe undeva, ar sta la pîndă niscaiva vampiri.  Dar locul are un farmec aparte, care te-ar îndemna cumva să te întorci.  Revenim prin Rîşnov spre Poiana Brasov,     unde ne ospătăm cu ciorbă de burtă la restaurantul Capra Neagră . Mmmm, ce bunătate! Nu mai recunoaştem aproape deloc împrejurimile, pentru că de (prea) multă vreme nu mai călcasem pe Valea Prahovei, preferînd mai mult nordul ţării cu Maramureşul inconfundabil, cu splendorile de pe la Borşa iar mai apoi cu valea Izei, cu Săpînţa, şi de ce nu, cu Băile Felix.

Asta ca să nu mai amintim de centrul ţării (aproximativ) respectiv Valea Arieşului cu gheţarul Scăricica, sau de ce nu, mai la Nord, pe lîngă podişul Diham cu ,,Focurile vii,, şi cu Valea Boghii, sau cu inegalabila Peşteră (a) Urşilor. În fine. Acum sîntem în Poiana Braşov, de-abia bine-sosiţi aşa după cum tocmai am spus, de la Castelul Bran. Timpul scurt şi mai ales faptul că suntem cu grupuleţul, ne-a limitat enorm posibilitatea de mişcare, dar ne promitem să revenim. Şi chiar credem că merită! Mai facem un tur de orizont cam fugitiv şi ne pregătim de plecare către casă. Căci nu e aşa? chiar şi un loc vremelnic de pripas, devine-aproape-automat, acasă!

Ajunşi în Tuşnad, instalati comod pe balcon, sporovăim domol cu berea la-ndemînă, privind pierduţi în zare, melancolici dar cumva plini de bunătatea oamenilor care ne-au găzduit cum se cuvine. Mulţumim dragă Rudolf, mulţam fain dragă Tuşnad, săru’mîna pentru masă dragă doamnă de la Moara lui Făgădau,  rămîneţi cu bine dragi locuri frumoase şi poate o să revenim!

#

Gata cu vara pe anul acesta. Urmează, toamnaaaa! 🙂

Read Full Post »

Excursie la Sf. Ana

Cum mare lucru de văzut prin Tuşnad nu prea (mai) e, mergem la punctul de informare de unde aflăm că zilnic, pentru amatori, se organizează excursii prin împrejurimi. Sigur că suntem amatori, mai încape vorbă ?

Ghidul este un personaj  interesant; scund, crăcănat (aveam să aflu mai tîrziu că are şi o herghelie de cai), dar volubil şi dispus să ne dezvăluie cîte ceva din tainele locurilor pe care urma să le străbatem.  Aflăm că Tuşnad a fost ridicat la rang de oraş în 1968, şi are în prezent (anul 2004) cca 1800 locuitori, fiind prin urmare cel mai mic oraş din ţară. Trecem prin comuna Bixad (locul de baştină al ghidului) atestată din 1720. Cei 2500 locuitori ai comunei, se îndeletnicesc cu creşterea vitelor şi cultivarea cartofilor. Cu oarecare tristeţe, Rudolf, căci aşa se numeşte ghidul, ne spune că din cinci cariere de piatră mai funcţionează doar una, şi acolo, 40 de mineri extrag mai multă piatră decît extrăgeau înainte de privatizare, 400… Şi ne mai spune Rudolf, care e secui, că dacă mai ‘nainte toate rutele CFR erau pavate cu piatra extrasă de aici, de-abia acum s-a constatat că piatra nu mai corespunde normelor europene. Ce pot eu să-i răspund? Nu mă pricep la pietre. La normele europene,  nici atît …

Peisaje super. Ajungem la cabana Sf. Ana.

Aici, avem circa o oră pe cont propriu. De jur împrejur tarabe cu artizanat şi cîteva micro-ospătării. Oferta e redusă, doar mititei cu muştar şi pîine  şi diverse feluri de Kurtos : un soi de cozonac pe băţ, făcut pe loc, sub ochii larg căscaţi ai ageamiilor într-ale artei culinare secuiasco-maghiare. Verdictul e totuşi unanim : de-li-cioşi!

Scurtă incursiune la Tinovul Mohoş (lacul cu muşchi). Aici  este o rezervaţie naturală cu un microclimat total nespecific zonei,  vegetaţie tip tundră, cu brazi pitici – deşi sunt în vîrstă de zeci de ani – şi plante carnivore, totul sprijinit pe o ţesătură de rădăcini; mergem pe o punte amenajată – din lemn – pentru că  ni se spune, sub picioarele noastre e o mlaştină de şapte/opt metri sub care e un lac de origine vulcanică la fel ca şi Sf. Ana. Faptul că ştii că sub talpile tale e o mlaştină, nu te încîntă de loc; dar faptul că ghidul turuie voios şi de nestăpînit, te mai scoate din cele negre gînduri şi-ţi spui că, pînă la urma, ceea ce vezi nu este chiar de ici de colo… Şi chiar nu e ! Peisajul e parcă desprins dintr-un film SF, brazii (normali) din departare, aşezaţi pe coasta muntelui se văd mai mari decît cei de aici, de lîngă tine! Întrega vegetaţie este pitică, iar cînd vedem şi floarea carnivoră, chiar nu mai ştim ce să mai credem. Aflăm că astfel de flori nu mai sunt decît parcă prin Canada, pe undeva.

Mai multe imagini, AICI 

Coborim spre lacul Sf. Ana. Cu un diametru de circa cinci sute de metri , departe de a fi aşa de mare cît îmi închipuisem eu că ar fi, are totuşi o splendoare aparte. Înconjurat cicular de păduri şi flancat de o microplajă, e un loc ideal de a-ţi petrece un sfîrşit de săptămînă, eventual în jurul unui grătărel. Păcat că e vreme urîtă, căci s-ar fi putut face baie şi plajă. Despre acest lac există și unele legende.

  • Doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. În fiecare an, de hramul Sf. Ana, lacul este sfințit de către mitropolie.
  • Odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.

Mai multe imagini AICI

 A doua zi, plimbare prin împrejurimi, şi ospăt la Moara lui Făgădau : gulaş de fasole dres cu ardei iute tocat (eros pista), fripturi, păstrăv, palinka şi vin. Excelent! Păcat că localul nu este mai populat. Ar merita o popularizare susţinută. Aflăm că şi aici, aplicarea pîrdalnicelor de norme europene ar fi prea costisitoare pentru simpaticele noastre gazde; prin urmare se pregătesc fie să vîndă, fie să închidă. Remarc la gazde, o tristeţe reţinută; sentiment care ne încearcă şi pe noi. Dar… asta E !

Tot la sfîrşitul de vară s-au mai gîndit : labulivar

Read Full Post »

Se duce vara

Se duce şi vara asta, a doua la rînd fără hoinăreală. În urmă cu doi ani am fost în Grecia, iar revelionul trecut l-am făcut în Israel. Cum ultimul concediu făcut în ţară, datează din 2004, mă gîndesc să spun ce am petrecut pe acolo, pe undeam fost atunci. Măcar parţial. Deci.

Chiar era momentul sa ne luăm o mică vacanţă; nu fuseserăm în concediu nici anul trecut, aşa că … Bun. Deci rămînea numai să stabilim unde să mergem. Şi pentru că în aşa zisul HarCov nu fusesem niciodată, am stabilit ca destinaţie, Tuşnad .

Primele zile de căutări pe la agenţii; la început politicoşi dar, pe măsură ce înţeleg că nu căutam ceva scump, nu mai sunt chiar aşa de interesaţi.   Ba vor să-ţi bage mic dejun obligatoriu pe gît, ba vor să te îmbogăţească musai cu tichete de masă bineînţeles valabile într-un singur loc, ba vor să te pricopsească forţat cu tot felul de proceduri de tratament de care evident nu avem nevoie;  nimeni nu vrea să ne vîndă doar cazare; chiar şi primim într-un loc o replică drăguţă: nu căutaţi ce nu există! Au şi ei dreptate într-un fel : ei trăiesc din comisionul de 10% din suma încasată, aşa că…

Nu dezarmăm şi pînă la urmă, la o agenţie cu nume parcă predestinat, Vacanţa, găsim un bărbat agreabil şi amabil, binişor trecut de prima tinereţe, care ne înţelege şi ne rezervă două locuri în vila Raza Soarelui; ba ne mai şi face cîteva recomandări de locuri de vizitat şi cîrciumi de neocolit! Omul era în cunoştinţă de cauză pentru că fusese pe acolo, recent.

Luăm bilete pt. perioada 12-18 Iul.2004 .

Plecăm din Gara de Nord cu  intercity de 12.55 şi la ora 16.32 ajungem la Tuşnad.  După cîteva momente de dezorientare, înţelegînd că nu vom găsi nici-un mijloc de transport, dar cu speranţa că vila asta nu e prea departe de gară, o luăm cătinel la deal cu bagajele în cîrcă. Aproape din întîmplare dar evident cu ceva noroc nimerim la un punct de informaţii turistice, care se va dovedi şi punctul de recepţie/cazare al vilei în care aveam rezervare. Rezistăm eroic noilor oferte de plată suplimentară pentru confort sporit şi căpătăm pînă la urmă cheile către o săptămînă de binemeritată odihnă, căreia îi întrevedem deja, ceva delicii. Mda, nu era musai nevoie de transport : de la gară pîna la vilă să tot fi fost vreo două-trei sute de metri distanţă. Cam în deal destul de abrupt dar,  asta E.

Locurile sunt într-adevăr superbe. Vila e destul de bine întreţinută, e destul de curat pentru cele două stele ale sale, camera noastră e destul de spaţioasă, grup sanitar cu duş, balcon jumătate acoperit, aproape mai bine decît ne aşteptam.

De la balcon, avem parte de o vedere magnifică : privirea ni se strecoară printre brazi maiestuos ţîşnind spre cerul azuriu, poposind într-un tîrziu pe strada principală a staţiunii mărginită de vile cochete; în stînga imaginii se conturează silueta unei biserici catolice cu design modern; totul proiectat pe fundalul superb al muntelui scăldat încă în soare.

După ce ne instalăm, o zbughim fuga la familiarizarea cu locurile. Pricepem destul de repejor că staţiunea nu e mare deloc, ba e chiar micuţă, dar supercocheţică. Aerul este excelent, temperatura e mirifică de parcă întrega staţiune este  protejată de o gigantică instalaţie de aer condiţionat. Şi dacă mai pui la socoteală că pe seară,  încă mai  e un soare strălucitor pe fondul unui cer cu tentă de albastru de Voroneţ, nu ne mai rămîne decît să găsim un loc pe unde să ne tragem sufletul la o bericică şi unde să ne mai întremăm niţel cu ceva de-ale gurii.

Dăm crezare domnului recepţioner şi căutăm restaurantul Veveriţa. Îl găsim, nu avem voie înăuntru cu căţelul, dar ne lasă pe terasă unde consultam o lista de bucate, şi începe comédia : vine o fătucă drăgălaşă căreia îi cerem să ne recomande nişte preparate locale; după ce ni le recomandă, nu ştie din ce sunt făcute; fătuca respectivă nu e chiar din partea locului; a venit şi ea pe aici de curînd să facă ceva bani; bun şi aşa, drept pentru care, fătuca face şi reface de vreo şapte ori drumul de la noi la bucătărie; în modul acesta, indirect, avem un constructiv dialog cu bucătarul care nu prea ştie vorbi româneşte dar găteşte foarte bine ungureşte. În sfîrşit, comandăm fiecare cîte ceva. Foarte bun, dar foarte scump; şi porţii foarte mici. Sau poate aşa credem noi, respectivele bucate fiind aşezate pe nişte tipsii, sau farfurii, sau ce-or fi fost, cam de mărimea unor pălării de mexican. Mă rog, pe respectivele bucate, le-o mai fi ronţăit şi veveriţa.

Ne mai vînturăm niţel pe ici pe colo, găsim punctul alimentar, ne aprovizionăm zdravăn cu bere şi cu sucuri, ne retragem strategic în balconul camerei şi ne punem vîrtos pe sporovăit şi beţivit. Mai către miezul nopţii, o leacă zgribuliţi, (seara se face totuşi răcoare) ne aranjăm cu toţii cum putem în cele două paturi alăturate; eu, Silvia, Robert, şi Lesi, draga noastră căţeluşă-teckel. Adică eu & SRL-ul meu! 🙂

Şi vă dedic o melodie dragă mie

A doua zi, ne trezim nesperat de odihniţi şi inspectăm împrejurimile deşi cam plouă molcom-mocăneşte. Evident, am dormit buştean! Găsim restaurantul Moara lui Făgădau ( recomandat de nenea de la agenţie) unde ne ospătăm cu nişte păstrăvi f. gustoşi, prăjiţi cu meşteşug dar de-abia după ce fuseseră tăvăliţi conştiicios în boia iute de ardei. Cu o leacă de mămăliguţă lîngă dumnealor, şi cuviincios asezonaţi cu o Fetească Regală de Jidvei … Da’ numai una, că de-aici pînă la vilăăă să tot fie cam un kilometru de parcurs per pedes, asta ca să nu mai spun că avem de dovedit şi o diferenţă de nivel de vreo două sute de metri. Sau poate trei? cine mai ştie … Şi nici ploiţa mocănească nu prea dă semne că s-ar opri. Deci, ne întoarcem acasă cătinel, şi ne gîndim că ne-om mai scoate din pîrleală pe balconul jumătate acoperit, parcă special amenajat ca loc de beţivit şi de tolocănit la vreme mohorîtă şi plouată.  Şi totuşi pe a doua zi, sperăm la vreme bună : se văd piezişe săgetări de soare ce răzbat pe sub nourii ce se destramă-ncetişor. Ba, tocmai sus, pe cresta muntelui se-nalţă aburi alburii şi parcă iar se vede albăstriul cel vestit, asemuit cu cela de la Voroneţ.

###

Despre cum se duce vara, au mai spus : psipsina  Camelia    Carmen  griska  Rokssana  Scorpio72  redsky  pisicaru  Cita

Read Full Post »

Ufff, încă e cald.

Vara se termină în mod spectaculos deşi timpul e încă perisabil : cînd e arşiţă, cînd, nu mai E.

Duc dorul unui peisaj de pe o culme alpină, duc dorul unui adînc de mare, duc dorul unui piept de pui dezosat, savurat pe îndelete atît la Tuşnad cît şi la Paris.

Duc dorul unui cartier mărginaş al Parisului, unde un pauper n-are ce căuta : cartierul plăcerilor, Place de Pigalle, unde termenul “onoare” capătă alt sens : Moulin Rouge este marca de unde ies pe bandă rulantă, dintr-un calandru existenţial, cópii ale unui mod de viaţă pe cît de efemer, pe atît de perpetuu : caruselul veşnic în care ne legănăm ideea de a fi nonconformi modului de viaţă, nobiliar.

Am devenit burghezi.  Lautrec, ştia de ce!  NU ?

#

Această provocare, vine de la Psipsina : http://pisica07.wordpress.com/

Au mai răspuns provocării : carmensima scorpio72  Sara redsky valentina anaveronica Carmen

Read Full Post »