Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘unicorni’

Pe cînd Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întîlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vîrstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vîrf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino cînd era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul (AICI) fanteziilor lui de copil. Îl admiră ţinîndu-şi respiraţia, cînd din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu o lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sîni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmîntul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pămîntului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea pînă la şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blînd în juru-i, uneori ridicîndu-şi botul, cu nările-i mici şi fremătînde ca să primească o mîngîiere. (…)

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntoarse către el. N-avusese nici-o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte : “Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpînei sale.

“Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, “tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti… un om”! lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atîtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. “Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating ?” Întinsese mîna, şi cu degetele ei subţiri îi mîngîiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă. “Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei ce fac război ? Aceea ce este ?” “O sabie”, răspunsese Baudolino, “dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sînt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mîna. “Cine eşti tu?”

“Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atît de nevinovată, şi rîse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin : “În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim? De data asta Baudolino fu cel care surîse : ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. “Vii aici la lac deseori?” întrebă. “Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, “Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atît de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată :”E tîrziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întîlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină pînă aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei, tu eşti un om, şi nimeni nu mi-a spus să stau departe de oameni.” (…)

Se întoarse la lac. Se aşeză lîngă apă să asculte cîntecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bîntuie demonul de amiază (…) Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să înceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vînătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, (…) evitînd să-i vorbească de întîmplări crude sau uşuratice şi dîndu-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portet plin de afecţiune. Ea îl asculta şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

“Ce frumos povesteşti tu (…) “Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, “dar cu oamenii se află şi femeile lor ?” (…) Sigur că da, îi răspunse Baudolino (…) altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

“Nu-i adevărat”, zise Ypatia rîzînd, “ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spunem…ypaţi! Şi rîse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă rîzînd din nou, fiindcă rîsul ei era sunetul cel mai suav pe care îl auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia.

Fragment(e) din romanul Baudolino / Umberto Eco.

Read Full Post »