Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘val jalvert’

MagazinCase părăsiteRuinăCascada

Lacul Saint JeanPriveliște de la BelvedereInterioare de epocă

Școala catolicăÎnvățăcei  🙂 Expoziție anuală

Tramcar

Read Full Post »

Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară, am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap 🙂 Ceea ce şi fac.

Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca 🙂 🙂 🙂

Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de cinste, Chute Ouiatchouan, adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta 🙂 Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .

Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.

Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.

Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.

Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare, care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie, lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.

Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar, cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.

Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard, practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.

Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.

Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.

După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare, ne-am oprit la o belvedere locul de unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie incomodaţi de cei care stau în faţa lor.  Poze, şi coborîm cu telefericul.

Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.

După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă 🙂

Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.

A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc: prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă dar, n-a fost nevoie de ele…

Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată, posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine, indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi sunt foarte multe.

Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici, de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.

Read Full Post »

Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai întîi,  staţionăm. Şi staţionăm. Şi staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă 🙂 Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în chingi şi pornim.

Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.

Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace, n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place 🙂

Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît, lingviştilor scorţoşi 🙂 Deci. Punct şi de la capăt.

Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.

Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi!

Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi. Imediat!

La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne rătăcim, aşa şi facem 🙂 Am intrat pe un drum secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat, dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat, avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10 minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo 10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care lucrează susţinut.

Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.

Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici nu  lipsesc de la marginea localităţilor, firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la obiecte casnice sau autoturisme.

Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă, nu-mi mai trebuie şi aici.

Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează Campionatul Mondial de petancă, joc specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence. Spune domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar, regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru, Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului joc.”

Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate 🙂

Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene, Canada, în urmă cu numai o săptămînă.

La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?

Read Full Post »