După incursiunea de la Valencia, avem iar, zi de odihnă; de exemplu, eu. Sau, de hoinărit, așa cum am văzut că fac unii. Sau zi de shoping, cum face și Silvia, din nou 🙂 . Nici măcar nu vă mai spun ce bunătățuri a luat pentru acasă; papa bun de tot 🙂 .Dimineață am coborît la micul dejun per pedes că din cele șapte ascensoare, nu funcționează nici măcar unul. De ce? Mister… nu-i nimic, sportul face bine la sănătate 🙂 ; numai că, sper să nu se întreacă cu gluma și cînd va trebui să urcăm în cameră!
În timp ce noi ne delectam cu frumusețile Valenciei, în Barcelona, separatiștii care au organizat un referendum pare-se ilegal, s-au luat la bătaie cu polițiștii. Sau cu unioniștii. Sau toți cu toți, naiba să mai știe. Nu mă pricep și nu mă bag dar, nu cred că mișcările politice centrifugale pot să aducă ceva bun în Uniunea Europeană. Mi se pare că o uniune puternică ar reprezenta o forță de apărare mult mai eficientă în fața pericolului real de expansiune rusească. Mă rog, nu știu prea multă istorie, și nici la politică nu-s tocmai expert. Dar, mi-a devenit destul de limpede faptul că în lipsa unor lideri cu viziune și carismă lucrurile merg spre rău sau în cel mai bun caz, stagnează. Și stagnează sau merg mai prost pentru că trăim într-o adevărată dictatură a submediocrității gregare și agresive.
Revenind la Benidorm, Gran Hotel Bali. Așa cum am mai spus, hotelul este compus din două corpuri, unul ”mic” cu vreo 20 de etaje și corpul ”mare” cu 43 etaje locuibile plus două etaje pentru mecanismele de comandă a instalațiilor. Nu prea știu ce se află la subsol în afară de unul dintre cele două restaurante unite printr-o scară interioară. Hotelul se pretinde a fi de patru stele, poate că așa e, poate că-i mai degrabă de trei dar, este funcțional are tot ce trebuie pentru un sejur plăcut, nenumărate posibilități de distracție, jocuri, piscine, cafenele, baruri, cofetării, etc, iar seara muzică de cafe-concert.
Vremea a fost permanent senină dar din ce în ce mai răcoroasă, mai ales noaptea… Mi se pare normal! Totuși este luna octombrie, și chiar la Mediterana fiind, se apropie iarna, nu vara. Am avut regim de all inclusive, trei mese pe zi iar cu excepția micului dejun (cam repetitiv) la prînz și la cină felurile de mîncare (cam 60-70 zilnic) au variat constant. Fructe din belșug, vreo zece sos-dresuri pe bază de ulei de măsline cu diverse ierburi sau alte ingrediente, sosuri diverse (de carne, de tomate, cu sau fără curry, etc, etc, etc) dulcețuri, patiserie, prăjiturele, sucuri naturale, de fapt, cam tot ce-ți poate dori inimioara; chiar și fructe de mare! și bineînțeles, pentru adepții lui Bacchus, o sticlă de vin alb roze sau roșu la două persoane, la prînz și la cină. Plus o sticlă de apă plată de un litru și jumătate. Dacă apa nebăută o poți lua în cameră (pentru ness de exemplu), vinul nebăut rămîne pe loc.. Și hoțomanii naibii, în zilele de picknick, ne-au ”făcut” de porția de vin 🙂 . Desigur, glumesc.
La capitolul deficiențe am de reproșat finisajele de mîntuială ale pereților exteriori și lipsa de personal. Niciodată camerele nu au fost dereticate înainte de ora 14/15. Tot la capitolul plus este de remarcat că observînd borcanul de ness din camera noastră, personalul ne-a adus un aparat de încălzit apa! Iar la baie, chiar dacă n-am consumat în întregime gelul șamponul și săpunul, au fost aduse altele și altele, probabil ca să ne tenteze să le luăm la plecare, mai știi? 🙂 . Cu recepția n-am avut treabă decît la sosire cînd am primit cartela și cînd am cumpărat șapte zile de acces la internet care teoretic este gratuit, practic NU, și la plecare. Tot așa am pățit și în Andaluzia, deci, nimic nou sub soare… Una peste alta ne-am simțit destul de bine către foarte bine șiiii, cam asta a fost…
Ce ne-a impresionat mai mult și mai mult? Să le luăm pe rînd:
Biserica din Novelda cu uluitoarea sa orgă cu tuburi din marmură,
Ivan Larrea sculptorul muzician,
muzeele din Guadalest,
lacul de acumulare din Guadalest,
albul calm din stațiunea Altea,
peisajul sub și supra marin de la Insula Benidorm,
imaginea de ansamblu a stațiunii Benidorm,
castelul Santa Barbara din Alicante,
Grădina palmierilor din Elx (citește elche),
belvedere de zi și de noapte de pe terasa de la etajul 45 a hotelului Bali,
piața din Alicante,
creațiile lui Callatrava,
catedralele din Alicante și din Valencia. Mi-a scăpat ceva? Atîta pagubă! 🙂
Pînă să intrăm o leacă în Muzeul Artelor și al Științelor, Olga ne face o uluitoare demonstrație de acustică: un perete al muzeului este arcuit pe interior, adică este concav (mi se pare); doi dintre noi stau la un capăt, iar alții doi stau la celălalt capăt, distanța fiind cred, aproape o sută de metri. Ce șoptesc unii la un capăt, aud perfect ceilalți de la celălalt capăt. Aud chiar și eu, deși sînt cam fudul de urechi 🙂 ! În muzeu mai căscăm ochii pe ici pe colo, mai facem ceva fotografii pe dinăuntru și pe dinafară,
dar, cam gata… vrem acasă… vine microbuzul cu restul găștii și zăvîrși cu Valencia… la drum spre Benidorm.
Ultimele imagini din Valencia în drum spre microbuzul cu care ne vom deplasa în centrul nou
Mai avem ceva timp pînă la întîlnirea de grup dar, la ce bun să ne mai vînturăm pe ici pe colo? Rămînem să mai savurăm un roze valenciano, dar care din motive misterioase se vinde numai la pahar, nu și la sticlă. Sau poate n-am priceput eu? Nu mai contează. Cam asta a fost. Numai că. Dacă aici a fost atît de bun și nici n-a costat mare lucru, vreo 60 de euro cu bacșiș cu tot, cam cît o costa la restaurantele cu stele Michelin? He he heeee, minim 180 euro de căciulă cu rezervare de cel puțin trei luni de zile înainte. Aveți atîta răbdare? Eu aș avea dacă aș nimeri la un CHEF ca Gordon Ramsay, sau ca Raymond Blanc, sau ca James Martin, sau ca Rick Stein. Ca să nu mai spun că aș merge negreșit la oricare restaurant al familiei Roux 🙂 .
Cocheta gară centrală
Străzi și clădiri
Trecem pe lîngă creațiile arhitectului Santiago Callatrava, dăm o raită cu microbuzul prin centrul vechi, și oprim la primul obiectiv, muzeul nu știu cum al celor două ape ale nu știu cărui marchiz. Foarte frumos la exterior, bogat ornamentat, dar la intrare mi se impune să las bagajul într-o cameră de la parter. Mă enervez și refuz să intru. Iau și bagajul lui Silvia, rămîn la intrare pe hol, mă așez pe o bancă și scriu. Ce bagaj aveam? Păi gentuța mea cu de toate, (umbrelă, carte de citit, caiet de scris, aparat foto/camera de luat vederi, acumulator, pixuri, briceag, prosop) și bineînțeles, pungile cu picknick 🙂 . Mai bine nu le luam de la hotel că tot aveam de gînd să le dăm unor sărmani, și le-am cărat ceva vreme pînă am reușit. Știți cum e chestia aia cu facerea de bine 🙂 .
Nu după multă vreme apar și vizitatorii muzeului și pornim după Olga să vedem: o piață rotundă care era folosită ca abator,
Bursa mătăsii construită în secolul al XV-lea cu sala de contracte,
banca și temnița pentru datornici din turn, o capelă, depozitul de mărfuri – diverse nu doar mătăsuri, consulatul maritim etc.
Întreg edificiul a fost conceput și construit de arhitectul Pere Compte.
Podelele au un mozaic trompe oeil
tavanul este superb decorat, cu figuri de oameni unicat!
Apoi am vizitat Catedrala în care se presupune că adăpostește vestitul Graal (mai tîrziu, respectiv după masa de prînz). Aici am primit ceva explicații de la Olga printr-un sistem audio. Ce-am notat? Nimic 🙂 . Odată ieșiți la aer curat, ne sfătuim repejor și stabilim punct de întîlnire peste două ceasuri după care ne răspîndim care încotro. Booon. Tot orașul este împînzit de fanfare și de coruri, care mai de care mai gălăgioase, cam toate intonează melodia aceea celebră: Vaaaa-lenciaaaaa tararam taram tam tara, Vaaaa-lenciaaaa și-apoi ține-o tot așaaaaaa 🙂 !
Al doilea punct de interes turistic – și nu numai – al localității sunt palmierii. Fără să formeze un singur codru nesfîrșit, palmierii sunt pîlcuri de pădure de diverse mărimi dar, împreună sunt peste două sute de mii de curmali. Ei da, abia acum a ieșit această confuzie din capul meu: eu credeam că palmierul și curmalul sunt doi arbori diferiți. Da, abia aici am aflat că acele fructe pufoase, curmalele, cresc în palmierul femelă; da, nici asta n-aș fi știut fără dădacă: există palmier mascul care face doar flori și există palmier femelă ale cărui flori sunt polenizate de către albine (sau chiar manual) cu florile curmalului mascul. Știați asta? Eu nu!
Aici am văzut niște fazani, niște broaște țestoase, un iaz cu pești exotici și evident, am cumpărat pentru colecția noastră de magneți de frigider, ce altceva? o femeie din Elx 🙂 .
Am prînzit în parcul local, un soi de grădină botanică și masa a constat din vestitul ”pick-nick” adică hrană rece oferită de hotel și anume: unt, dulceață, pate de ficat (bun!) două sendvișuri cu șuncă, o banană, două mere, două pere, apă și limonadă. Am uitat ceva? Da, două chifle. Erau locuri amenajate: mese și scaune din beton. Ceva nevoi urgente? Este și un restaurant dar, dacă ai nevoie la toaletă, iei măcar o cafea.
Apoi, am văzut cea mai veche biserică din Alicante Santa Maria (păcat că nu era deschisă)
apoi Catedrala din Alicante bogat ornată cu statui, tablouri, altare, mă rog, cam tot ce se găsește în bisericile catolice. N-am mai făcut poze și aici, dar am luat cîteva cadre de pe străduțele pe care ne-am plimbat ținîndu-ne după dădaca Olga 🙂 
Am făcut o scurtă incursiune pe Rambla, unde am vizitat și un muzeu al unei sărbători locale, Muzeul Focurilor, unde diverși artiști amatori își donează muzeului lucrările după ce aceste lucrări au luat parte la această sărbătoare, dar nu la întîmplare ci, în urma unui vot democratic la care participă atît cetățenii cît și artiștii, amatori sau profesioniști. Lucrările, înfățișează grupuri statuare care mai de care mai caraghioase, lucrările fiind o satiră la adresa unor mentalități. Frumos, nimic de obiectat. Pentru a ne face o idee despre această sărbătoare, la final vizionăm un film de cinci minute, pe deplin edificator.
Față de acest oraș se calculează înălțimea la care se situează toate celelalte localități din Spania. Este un oraș mult mai calm ca nivel de înălțime al clădirilor (sunt numai trei zgîrie nori). Foarte mulți turiști vin aici să vadă cele cîteva obiective de mare interes. Mai întîi, Castelul Santa Barbara, denumit astfel după Sfînta Varvara, cea care i-a ajutat pe creștini într-o luptă cu maurii, plîngînd. Legenda spune că atît de mult a plîns sfînta, că i-a potopit pe necreștini! Ce-mi mai plac legendele. Le ador 🙂 !
Un amănunt: în timpul războiului civil, castelul era folosit drept închisoare pentru franchiști. Cum Alicante a fost ultima redută cucerită de Franco, firesc, castelul a devenit închisoare pentru republicani. Nimic nou în istorie, așa-i? Apoi, mergem spre Rambla, care este cumva perpendiculară față de faleză. Portul turistic își oferă serviciile.
Poate altădată că acum, după ce stabilim loc de întîlnire și un interval rezonabil de timp (2 h) avem de ales: fie mergem cu dădaca Olga, fie pe cont propriu. Am mai spus de ce prefer să călătoresc cu ghid: pentru că necunoscînd locurile, nu poți vedea într-un interval rezonabil de timp atîtea locuri, cîte vezi dacă ești ghidat. Și nici n-ai de unde să afli lucruri inedite despre aceste locuri, pentru că are și wiki limitele sale.
și o colecție de tablouri ale unui pictor spaniol local, celebru din cîte am înțeles, care va trebui să mă ierte pentru că nu i-am reținut numele.
Va urma…
Tiberiuorasanu's Blog 