Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘venetia’

Scotocind printre vechituri, am descoperit un stick pe care se află copiile unor mailuri trimise cîtorva prieteni în decursul vremii. Cum nu am mai continuat acest obicei, uitasem că s-au păstrat în acest mod, impresiile din călătoria noastră din Italia. Pentru că au savoarea şi sinceritatea din acele momente, nu voi interveni pe text.

#

Iată : au trecut deja 4 zile de cînd ne-am întors acasă şi parcă tot nu-mi prea revin din buimăceală ; am purces la drum spre o „inedită incursiune în inima latinităţii„ convins fiind că ştiu, hm, destul de multişor despre ceea ce înseamnă Renaşterea, că ştiu cîte ceva despre titanii care-au populat acest spaţiu cultural mirific; credeam că sînt cît-de-cît edificat despre ce voi găsi în calea mea … Surpriză! Am constatat vexat că nu ştiam de fapt, NIMIC!

Trec relativ relaxat peste întîlnirea fugitivă (din autocar) cu peisajele superbe din Budapesta, dar nu am insistat pentru că ştiam că vom reveni la ele, pe drumul de întors acasă.

Primul şoc violent de imagine al culturalităţii, s-a produs la Viena; dupa ce-am vizionat de dindărătul geamurilor de autocar, Praterul, apoi  complexul expoziţional (cumva similar cu ce avem noi la Bucureşti lîngă Casa Scînteii), după ce-am parcurs zisul „Ring Vienez„(de fapt un patrulater de străzi centrale în perimetrul cărora se află o sumedenie de palate şi de statui gigantic-impresionante) am descins per-pedes în interiorul ringului, unde am fost izbit(i) de mareţia Catedralei Sf. Ştefan.

Să-ţi spun că aproximativ 10 dintre cele mai mari biserici din Bucureşti sau chiar din toată ţara ar încăpea lejer aici, nu ar fi decît un eufemism . Bogăţia incredibilă de ornamentaţii gotice, picturile superbe, mărimea ciclopică a întregii catedrale, solemnitatea degajată manifest de fiecare ungher al mirificului aşezămînt, te pur şi simplu, copleşesc. Şi neavînd nici-un termen de comparaţie, rămîi uluit! Asta ca să nu mai punem la socoteală gigantescul şi măreţia palatelor şi statuilor din interiorul `ringului`. Norocul nostru e că timpul alocat vizitei de aici e drastic drămuit deci, după ce savurezi un vurst tipic vienez în fugă, şi-i stingi subtila nuanţă de picant cu o berică mititică de 0,33 l (la 5,30 Euro), îţi aduci aminte că incursiunea către civilizaţia de tip occidental, de-abia a început ! Şi mergi disciplinat către autocarul care ne va purta şi pe mai departe … Unde prima etapă pe tărîm italian, va fi Veneţia. Despre Venetia am scris AICI.  

 Dar despre asta, într-un mail viitor. Cît despre Saadi, dacă nu suferă amînare, mă voi conforma urgent! Dar dacă mai poate aştepta măcar o săptămîna … hm?, ce zici? Iată totuşi o mică mostră : „nu poţi străbate-n şa necunoscutul, / sunt locuri unde laşi să cadă scutul.

Blogul zilei : http://desydemeter.wordpress.com/

Read Full Post »

Brunetti “se gîndi cît de puţine lucruri aflase despre victimă … avea o grămadă de informaţii, dar toate erau disparate, prea oficiale şi impersonale, Geniu. Homofob. Adorat de lumea muzicii, un bărbat pe care o femeie care avea jumătate din vîrsta lui era dispusă să-l iubească, şi totuşi, un bărbat a cărui substanţă îi scăpa”.

În afară de mijloacele oficiale, la ce mai poate un poliţist să apeleze ? La bîrfă. Dar la bîrfa de la cel mai înalt nivel avînd în vedere personalitatea maestrului Wellauer. Soţia sa, provenea dintr-o familie aristocratică, ambii săi părinţi numărînd în genealogia lor, duci, dogi, cruciaţi, cardinali, chiar un papă şi un văr de-al lui Petrarca ! Cum se apropia seara în care familia Paolei dădea o petrecere, Brunetti o întreabă dacă ar putea să participe şi el. Mută de uimire, pentru că de obicei acesta – băiat din popor – refuza cu obstinaţie să participe la aceste petreceri, Paola îl întreabă după o pauză, ce motiv avea să dorească de această dată să participe la petrecere. Brunetti îi spune : voia să discute cu genul de oameni care participau la acest tip de petrecere, despre Helmut Wellauer.

Ajunşi la petrecere, după saluturile de rigoare, contele Falier, tatăl Paolei îl ia deoparte pe Guido Brunetti.” – Hai să te servesc cu ceva de băut. – Mulţumesc, răspunse el. Întinzîndu-i băutura, îl intrebă :  – Presupun că eşti aici cu probleme de serviciu. Corect ? – Da, răspunse Brunetti, bucuros că celalalt era atît de direct. – Bun. Atunci nu mi-am irosit timpul degeaba”. Pe scurt, contele îl informează ca averea maestrului era departe de ceea ce se credea, dar tot se ridica la 10 milioane de mărci, o parte dintre bani fiind în bănci din Elveţia. Se mai ştia că încercase recent, să ia legătura cu avocaţii săi din Berlin. Moştenitori, erau actuala sa soţie şi toţi copiii maestrului, din toate căsătoriile sale.

În schimb, Paola îl anunţă bucuroasă că găsise exact ceea ce Guido căuta : un bîrfitor de primă mînă; fuseseră colegi şi era foarte bine informat. Padovani, un ziarist talentat dar cam boem, le confirmă că maestrul chiar fusese nazist. În afară de soţia care se sinucisese, mai avusese o soţie de care divorţase. Pe seama maestrului au circulat tot felul de istorii urîte, legate de sex. Promovase sau distrusese cariere ale unor soprane, şantajîndu-le pentru favoruri sexuale. La Roma apăruseră zvonuri că orchestra începuse să se plîngă de el; fără succes. Important indiciu. Surprins, Guido află că în lumea cronicarilor muzicali, maestrul începuse să fie privit pieziş. Performanţele sale scăzuseră simţitor. Un profesor de muzică îi spune lui Guido, că maestrul începuse să fie conştient de faptul că nu mai stăpînea orchestra aşa cum trebuie. Nimic concludent, încă. Brunetti, bătea pasul pe loc. Comisarul se duce să o viziteze pe una dintre sopranele a căror carieră fusese frîntă de Helmut. Acum. Să nu-şi închipuie cineva, că toată Veneţia se scaldă în zîmbete şi flori. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt şi pe aici, ca peste tot  în lume, destule zone unde mizeria este la ea acasă.

Fosta soprană Clemenza Santini, trăieşte într-o sărăcie lucie, refugiată în amintiri. Refuză să vorbească despre ea, cele două surori ale sale, şi legăturile lor cu maestrul. Ce rost avea ? Toti sunt morţi.

Comisarul Brunetti apelează la alte cunoştinţe mai vechi, care aveau legătură cu lumea muzicii. Încet, începe să reconstituie mozaicul existenţei maestrului. Tot mai multe zone întunecate din viaţa acestuia, încep să apară la lumină. Maestrul era un soi de obsedat sexual. Existenţa sa sordidă, era adînc îngropată de existenţa sa de geniu muzical. Faima sa, îl apăra de  “clevetiri”. Era un afemeiat ? Ei şi ? Unui geniu i se pot ierta multe păcate, iar acest păcat nu este chiar cel mai mare păcat din lume. Insuficient ca cineva, indiferent că este soţia sa actuală, sau vreuna dintre nenumăratele sale ‘cuceriri’ să-i dorească moartea; sau, dacă ar fi gîndit aşa ceva, să treacă la înfăptuirea unui plan de asasinat.

Brunetti, este în încurcătură. Să fie sinucidere ? Ce motiv ar fi avut maestrul ? Perseverent, Brunetti discută iar şi iar, cu cei cu care maestrul avusese legături în timpul vieţii sale. O cruntă realitate întunecată, începe să îşi facă apariţia la lumină. Helmut Wellauer, nu era numai un afemeiat de duzină. Era şi pedofil. De-asta se sinucisese cea de a doua sa soţie; de-asta divorţase prima sa soţie; de-asta fosta soprană fusese îndepărtată din lumina reflectoarelor : toate descoperiseră că maestrul viola fetiţele de 12 ani. De-asta actuala sa soţie, îşi trimisese fiica la internat. Şi nimeni nu îndrăznea să-l denunţe. Respectul pentru geniu, întuneca vederea despre acest  ne-om. Îl iertau pe mizerabil, din prea mare iubire pentru muzica sa. Se sacrificau cu inconştienţă.

Iar cînd maestrul începuse să conştientizeze că era din ce în ce mai surd, pentru a nu cădea în dizgraţia publicului, se hotărîse să-şi ia singur viaţa. Dar, ca orice ticălos care se respectă, a avut grijă s-o facă de aşa natură, încît să pară ca fusese asasinat iar vina, să cadă pe oricare dintre victimele sale, de la fostele sale cuceriri, la oricare dintre colegii cu care avusese neînţelegeri profesionale.

Odată ancheta încheiată, comisarul Brunetti întocmeşte un raport şi îl înaintează şefului poliţiei. De acum, depindea de acesta dacă publicul va afla în sfîrşit, şi zonele mizerabile din viaţa maestrului Helmut Wellauer. Se miră cineva, dacă raţiuni superioare, ar hotărî să muşamalizeze IAR, aceasta stare de lucruri ?

Donna Leon, descrie magistral această compoziţie de întuneric şi lumină, care sălăşluieşte în sufletul unor oameni, fie ei de geniu, sau nu.

Read Full Post »

Veneţia, fugitiv

  O scurtă relatare a unui prea scurt popas, în lumea romantismului

 Veneţia ne-a primit cu zâmbete in plină floare , cu un soare perfect strălucitor, dar mai ales cu romantismul de care avem acută nevoie .

 Dincolo de aşteptările fireşti , am avut un şoc relativ cultural , la întîlnirea cu porumbeii din P-ţa San Marco.

  E aproape imposibil de relatat , cum vin  aceste zburătoare cereşti , să-ţi inunde inima şi sufletul , ciugulindu-ţi din palmă , grăunţe  …  ( boabe de porumb , mercantil oferite de diverşi autohtoni , la preţuri pe masură… !)

 Dar , senzaţia Dumnezeiască de a poza în ipostaza de statuie hrănitoare a  „păsărilor păcii „ , te face să crezi măcar pentru moment , că faci parte din armonia general-universală a întregului concept DIVIN !

 Pe scurt , Veneţia este o aşezare compusă din 177 (!) de insule , din care în goana excursiei noastre , nu am reuşit să vedem decit , câte  ceva …

 Piaţa San Marco etalează după cum deja am spus , spectacolul indescriptibil al porumbeilor , dar nu trebuie să eziţi în a vizita Palatul Dogilor şi mai ales Biserica San Marco ; aşezăminte medievale , pentru care adjective cum ar fi grandios sau/şi  magnific sunt desigur , palide !

 Traversezi – puntea suspinelor – dintre Palatul Dogilor şi temniţele subterane-subacvatice de fapt, vezi locurile de supliciu ale duşmanilor Serenissimei Republici, te înfiori văzând celulele în care diverşi condamnaţi şi-au ispaşit pedepsele; celula în care a fost încarcerat chiar Cassanova, este evidenţiată în mod deosebit.

 Pe drumul de întoarcere, te încearcă teama că te rătăceşti riscând să ramâi la răndul tău, prizonier fără de vină, al tenebrelor ; dar, găseşti până la urmă drumul eliberator înspre lumina soarelui şi răsufli uşurat de spaime …

 Greu de redat în cuvinte senzaţia pe care o încerci străbătând Palatul Dogilor; eşti pur şi simplu copleşit de măreţia magnificului aşezământ.

 Nu ştii ce să admiri mai intii : sala de consiliu, biblioteca, sala de arme, dormitoarele în care dogii şi-au odihnit povara imensei lor responsabilităţi, curtea interioară bogat ornamentată cu statui, sau priveliştea generos oferită  de la ferestrele ce dau înspre lagună; palpezi aproape fizic istoria dar, eşti biruit definitiv de splendoare…

 Şi apropo : la Palatul Dogilor se află ceea ce se cheamă strămoşul cutiei clasice de scrisori. Din păcate, folosea delatorilor ; anonimi !

 Biserica San Marco, te întîmpină solemn. Pătrunzi plin de sfială în interiorul său răcoros, şi spiritul dumnezeiesc te înfioară…

 Unde să-ţi arunci privirea hămesită mai întîi ? Nu ştii …

 Dar dacă te dezmeticeşti, e bine să te aşezi fie şi pentru cîtzva clipe, într-una dintre stranele destinate spovedaniei. Chiar şi în lipsa unui duhovnic, te eliberezi de spaime .

 Şi te eliberezi, de multele păcate comise dar niciodată mărturisite.

 Simţi fără să vrei, ca viaţa este totuşi un dar DIVIN ! 

 Nu prea ai cum să profiţi de ocazia de a te da cu gondola, nu pentru că ar costa circa 90 de euro, per aproximativ una oră ci,  pentru că ‚ora’ aceea poate fi cheltuită şi ceva mai bine ; deci, poţi să te plimbi  pe Podul Rialto , de unde poţi să ai o vedere superbă a ceea ce se cheamă „Canal Grande„…

 La tot pasul, micuţe buticuri îţi oferă o bogăţie inimaginabilă de piese de artizanat, gablonţuri şi bijuterii din aur sau argint, tablouri,  cartoline, articole de vestimentaţie, pe scurt, cam tot ce-şi poate dori inima unui turist spre aducere aminte.

 Dar ar fi nepermis dacă am uita de infinita paletă de culori şi de forme în care se prezintă superbele exponate modelate de meşteri neîntrecuţi, la atelierele artei sticlăriei, din Murano.

 Şi desigur, dacă stomacul îşi cere drepturile , poţi să zăboveşti niţel la unul dintre nenumăratele restaurante/terasă situate lîngă „ marele canal„; unde , cu aproximativ 45 de euro , poţi să te îndestulezi cu preparate italiene de tot felul. Cumsecade asezonate de o largă paletă de băuturi, alcoolice sau nu.

 Apoi , dacă chiar vrei să ţii minte că ai fost la „Venice„ , te aşezi la cea mai veche cafenea din lume , „La Florian„ , cafenea deschisă din 1720 ! , unde poţi să bei o cafea (4 Euro) sau o bere de 0.33 l (9 Euro) , la care se adaugă  10 Euro pentru orchestra care cîntă neîntrerupt, muzică de   cafe-concert.

  După care , iar te trezeşti la crunta realitate şi , îţi aduci aminte că grupul de turişti din care făc(u)i parte , se adună pentru continuarea periplului italian.  

 Dacă te încearcă un regret părăsind Veneţia, apoi acela e că nu ai reuşit să  zăboveşti destul pentru a întîlni o curtezană.

 Sau că nu ai fost contemporan cu Vivaldi.

 Sau poate că nu ai nimerit sezonul Balului Mascat.

 Sau poate că nu ai reuşit să vezi la lucru, sticlarii care trudesc la Murano.

 Sau poate …

 Eh, dar îţi juri să revii.

 Şi atunci, te vei îndestula ! POATE !

Read Full Post »

Am fost la Veneţia în două rînduri, dar nu mă pot lăuda că am văzut prea multe; Piaţa San Marco, Podul Rialto, Canal Grande, gondolele, I.C.Român – pe dinafară, cîteva restaurante (unde am păpat cea mai bună Dorada Regală din viaţa mea), buticuri cu de toate pentru toţi, într-un cuvînt, mi-am făcut o idee, dar cam atît. Probabil; că ar fi nevoie de minim două săptămîni ca să apuci să vizitezi tot ce merită văzut pe acolo. Dacă regret ceva, este că nu am văzut atelierele unde se produc obiectele acelea splendide, din celebra sticlă de Murano. Poate, cu altă ocaaaazieeee. Dar, am văzut totuşi suficient ca să pot intra în atmosfera acestei cărţi.

 Auzind sunetul gongului, spectatorii Operei La Fenice, părăsesc foaierele şi reintră în sala de spectacol. “Luminile au slăbit în intensitate, sala se cufundase în întuneric şi tensiunea … creştea, pe măsură ce spectatorii aşteptau revenirea dirijorului pe scenă … pentru cel de-al treilea şi ultimul act al spectacolului … Tăcerea se prelungea, devenind apăsătoare … Murmurul se transformase într-un zumzet … Deodată, faldurile de catifea … ale cortinei au fost date la o parte şi Amedeo Frasini, directorul artistic al teatrului, ieşi stîngaci prin deschizătura îngustă. “ …- Doamnelor şi domnilor, regret să vă aduc la cunoştinţă că Maestro Wellauer se află în imposibilitate de a continua spectacolul”. Bineînţeles că Maestro nu mai putea să continue spectacolul. Era destul de mort pentru a mai continua orice, în afară de viaţa de dincolo. Directorul anunţă că spectacolul se va relua sub conducerea altui Maestro.

Cam peste tot, cînd publicul simte că este pe cale să asiste la un spectacol viu, neregizat, uită imediat de spectacolul pus cu multă atenţie şi migală la cale de un regizor; oricare ar fi el, regizorul acela. Curiozitatea este motorul lumii, nu ? Nu şi în La Fenice. Acolo, spectacolul ar fi continuat chiar şi dacă s-ar fi anunţat sfîrşitul lumii. O doamnă medic aflată de faţă, constată decesul dirijorului.” – Aţi chemat poliţia ? – Da, da, mormăi directorul”.

Sosit la faţa locului, comisarul Brunetti constată circumstanţele decesului : o ceaşcă de cafea, care conţine şi cianură, devine mortală instantaneu, pentru oricine. Maestro, nu putea să facă excepţie. Problema era cum ajunsese cianura în cafeaua maestrului şi de ce ! Celebritatea maestrului, cerea cîteva perechi de mănuşi în abordarea anchetei; persoanele care ar fi putut fi bănuite, nu erau tocmai fitecine, deci … Rînd pe rînd, Brunetti discută cu soţia maestrului, cu unii dintre colegi, lucruri de rutină. Mulţi ar fi avut motive să-l otrăvească – la propriu – pe maestru. Se ştie că lumea artistică nu este scutită de intrigi, gelozii, ură sau iubire, homosexualitate, luptă pentru supremaţie şi pentru glorie, perfidie şi uneori – rar – simpatie; ba, este o adevărată junglă acolo, unde în spatele unor zîmbete de catifea, se ascunde o meschinărie sordidă; chiar nu pot să înţeleg de ce oamenii ridică prefăcătoria cea mai abjectă, la rang de politeţe; în fineee. Cîtă vreme maestrul fusese în viaţă, celebritatea l-a apărat de zvonuri, dar acum încep să iasă la iveală amănunte stînjenitoare. “ – Sunt mai multe zvonuri. – Ce fel de zvonuri ? – Că a fost nazist. Nimeni nu ştie sigur sau, dacă a ştiut vreodată, nu a vorbit … Se spune că a dirijat pentru ei; chiar şi pentru Fuhrer … Dar el susţinea că a trebuit să facă asta, ca să salveze nişte oameni din orchestră, care erau evrei”. Lucru în parte, confirmat; existau nişte instrumentişti care puteau confirma acest lucru. De la regizorul spectacolului, Brunetti află un amănunt semnificativ.” – Era în vîrstă şi ajunsese la sfîrşitul carierei. – Ce vreţi să spuneţi cu asta ? – Felul în care dirija; nu mai avea strălucirea de altădată, îşi pierduse focul”. Ajuns acasă, Brunetti este întîmpinat de soţia sa, iubitoarea Paola. Aceasta adora să-l tachineze, propunîndu-i în glumă evident, soluţii la elucidarea misterului.” – Cu cît e mai tînără soţia ?(maestrului) ? – Suficient de tînără cît să-i fie fiică; vreo 30 de ani. – OK, spuse Paola … Eu zic că soţia e vinovat … sau cineva din cor … sau … “

A doua zi, după ce-i dă raportul şefului poliţiei, un incapabil fălos dar pilos nevoie mare, comisarul se pune pe studiat presa. Apoi, citeşte un raport pe care îl ceruse poliţiei din Berlin. Comisarul, află noi amănunte. A doua soţie a maestrului, se spînzurase lăsînd în urmă trei copii, doi baieţi şi o fată de 12 ani. Nu lăsase nici-un bilet explicativ . Apoi, Brunetti o vizitează pe soprana Petrelli. Aceasta lucra în condiţii optime profesional cu maestrul, deşi se antipatizau profund. Maestrul o acuzase de lesbianism, ca şi pe regizor; regizorul nu se sfiise să-şi recunoască homosexualitatea; soprana, nu prea recunoştea. Apoi comisarul o vizitează pe soţia maestrului; află noi amănunte; aceasta, unguroaică la origine, mai fusese căsătorită o dată, tot cu un neamţ; avea de la acesta, o fata de 12 ani, care învăţa la un internat.” – Aţi făcut pregătirile de înmormîntare ? – Mîine. La zece. La San Moise. Helmut iubea acest oraş şi întotdeauna a sperat că va avea privilegiul de a fi înmormîntat aici. – Sper că nu vă deranjează dacă vin şi eu. – Nu, desigur că nu. – Mai am o întrebare, una dureroasă. Ştiţi cumva cine ar fi vrut să-i facă rău soţului dumneavoastră ? – A avut o carieră foarte lungă şi sunt sigură că de-a lungul ei a jignit pe multă lume. Unii nu îl plăceau, evident. Dar nu îmi vine în minte nimeni care să fi vrut să facă asta. Şi nimeni care iubeşte muzica nu putea face aşa ceva”.

Da, da, asa se pare, că cine iubeşte muzica, nu-şi ucide idolul; numai că nu este chiar întru-totul adevărat. Maestrul era cît se poate de mort si numai bun de înmormîntat. Chiar a doua zi.

Read Full Post »

Mai demult, pe vremea cînd încă nici prin cap nu îmi trecea să-mi “fac” şi io’ un blog, citeam postări avînd drept subiect cartea, la prietenul Teofil (este în blogroll). Multe cărţi excepţionale am ajuns să citesc în urma recomandărilor sale şi ale doamnei # Demeter, soţia sa. În afară de vreo 10 titluri ale marelui Eco, alte titluri ale unor autori uriaşi din cele mai diverse domenii, de la istorie la filosofie, sociologie sau artă, au recomandat şi nişte autori complet necunoscuţi mie, ca de exemplu Stephen Clarke ( seria de romane de un haz nebun – Merde) sau Donna Leon cu un excepţional thriller, Moarte în La Fenice, şi multe, multe, altele. Deşi nu mă mai atrage acest gen mai de mult, am decis să cumpăr cartea Donnei Leon şi bine am făcut. O recomand călduros. Redau aici pagina de prezentare a cărţii, publicată la Polirom, anul trecut. 

Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine americană, autoarea unei celebre serii de romane poliţiste a căror acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal, pe comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, unde trăieşte de douăzeci de ani. A lucrat ca lector la catedra de limbă engleză a University College-Europe din Italia, apoi s-a dedicat scrisului … Cărţile sale se bucură de o largă apreciere internaţională … După ‘Moarte într-o ţară străină’, ‘Moarte în La Fenice’ continuă seria romanelor poliţiste care îl au ca protagonist pe comisarul Brunetti. Atunci cînd legendarul dirijor Helmut Wellauer este descoperit mort în cabina sa în timpul unui spectacol de operă, ingeniosul comisar este solicitat să elucideze cazul. Printre cei care ar fi putut să furnizeze otrava care l-a ucis pe maestru se numără şi soţia sa rece şi indiferentă şi toţi confraţii indignaţi de homofobia victimei. Prin investigaţiile sale metodice în trecutul lui Wellauer, Brunetti aduce la lumină simpatiile naziste ale acestuia şi legăturile sale misterioase cu un trio feminin, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un şef tiran pe cap şi doi subordonaţi pe care nu se poate baza, comisarul apelează la ajutorul soţiei sale, care provine dintr-o familie de aristocraţi cu relaţii la nivel înalt. Schimburile acide de replici dintre Brunetti şi colegii săi, precum şi soluţionarea ingenioasă a misterului, se numără printre numeroasele atuuri ale acestui roman.

Portrete sociale sensibile, incredibil de colorate, prim-planuri ale unei societăţi într-o stare de degradare morală. Dar, pînă la urmă, comisarul Guido Brunetti este cel care face romanele să aibă atît de mult succes. Cititorii îl urmăresc curioşi şi încîntaţi pe străzile strîmte şi pline de mister ale Veneţiei – scrie Der Spiegel.

Investigaţiile comisarului Brunetti o plasează pe Donna Leon foarte sus în ierarhia romanelor poliţiste – scrie Le Figaro. 

De acord; aşa şi E. O carte foarte bună, scrisă de o autoare extraordinară !

Read Full Post »

Iar ploua marunt dar siciitor. Vrabiutele mele, nu se mai tem de ploaie. Vin si ciugulesc frenetic cocoloasele de piine. Am observat ca de la un timp incoace, din cind in cind se ratacesc in curticica betonata si niste porumbei. Nu stiu sa spun de care sunt, dar sigur nu sunt turturele. Vazind ca atenteaza la piinea vrabiutelor, le-am cumparat porumb cum facusem la Venetia anul trecut, cind am revazut Piata San Marco, Podul Rialto, Puntea Suspinelor…Nu stiu de ce dar, nu prea le-a placut porumbul. Or fi fost boabele prea mari? nu stiu, dar le-am cumparat griu. Si sa vezi situatie : eu am cumparat griu ca sa ramina piinea pentru vrabii, dar vad ca s-au dedulcit vrabiile la griu, si acum ciugulesc aripa linga aripa, vrabii si porumbei laolalta, piine si griu; ba din cind in cind, mai vin si alte zburatoare, dar bunul Dumnezeu stie ce sunt. Bine ca vin.

Aseara, cind am plecat de la restaurantul acela din Cismigiu, restaurantul acela aflat pe insula si denumit cam pompos, Monte Carlo, mergeam ingindurat pe aleile destul de slab luminate, dar animate; la doi-trei pasi in in spatele meu, sporovaiau aprins fiul, sotia si sora mea. Ei stiu despre ce. La un moment dat, ii aud racnind in cor, si aplaudind :

– Bravooooooo!

Ma uit la ei, ma uit la stinga, ma uit la dreapta, nu vad nimic si ii intreb precaut, pentru ca aplaudau privind la mine si rizind, cu gura pina la urechi :

– Dragii mei, v-ati tacanit ?

– Ei asta-i buna! zice cu ochi scaparatori, Silvia. Tocmai te-ai pricopsit !

– Zau ? zic. Da’ cum se face ca voi stiti si eu nu am aflat inca ?

– De pricopsit, te-ai pricopsit, da’ deocamdata doar cu niste gainat de zburatoare, pe spatele hainei.Norocul de-abia acum urmeaza sa vina. Si iara rid de mine de se prapadesc. Rid si eu, ce sa mai fac ?Bine ca de data asta am luat si eu bilet la loto. Vad eu miine daca am cistigat, daca nu oi uita cumva pe unde oi fi pus biletul.

Restaurantul, la care nu mai fusesem de mult, (a fost ideea surorii mele sa mergem acolo) se prezinta exact asa cum stiam : e loc pentru mai bine cit cuprinde. Zeci de sefi supravegheaza sever citiva ospatari nu tocmai tinerei, dintre care cel repartizat la masa noastra, a reusit sa ma bine-dispuna de la bun inceput. Dupa ce am studiat menu-ul, am cerut niste gustari pentru inceput. Neeeeeeeeee. Astea se fac doar la comanda, pentru nunti. Bine, zic, atunci adu-ne citiva mititei ca antreu si cite o bere. Bere am, zice, da’ mititei, nu. Stoic, mai incerc o data : da’ peste, zic, peste aveti ? Nu ma mai uit pe lista, ca vad ca n-are rost.AVEM ! Yupiiiiiiiii! imi vine sa strig. De care, intreb, cu speranta pilpiind. Pai, zice, avem asa : si rosteste la iuteala citeva soiuri de peste. Eu aleg salau meuniere, doamnele pastrav la gratar si saramura de crap, dar fii-miu mai cu mot, il ia la chinuit. Da’ d-aia aveti ? Da’ dailalta. Si tot asa pret de vreo 10 minute, pina cind mi s-a facut foame de-a binelea si m-am uitat urit la el. Stiam de la inceput ce o sa ceara, da’ l-am lasat sa-si faca mendrele nitel. Am incercat vinul casei; gustos, dar bineinteles contrafacut. Tot Jidvei ramine baza si nadejdea. In spatele nostru, o masa luuuuunga la care chiuiau de zor cu mare veselie vreo 40 de petrecareti sadea. Care tocmai il fericeau pe un domn inaintat bine in virsta, care implinea vreo 82 de anisori. Traiasca! le-am urat in gind. Imi plac oamenii veseli. Iar acestia, chiar aveau o regie de chef bine pusa la punct : cintau, aplaudau ritmat, dupa reguli bine stiute de toti. O incintare! ce mai. In stinga mea, o masa de sase persoane, la care se indopau rizind fara motiv, prietenii nostri japonezii.N-as putea sa jur ca erau aceiasi pe care i-am intilnit la tot pasul prin Grecia, dar n-as putea sa jur nici ca nu erau. Simpatici! au participat la cheful batrinelului, de parca chiar ei erau invitatii de onoare!Repet, simpatici! Trebuie sa spun ca mincarea a fost la inaltime. Dar, sigur ca trebuia pina la urma sa ne strice si noua cheful cineva : orchestra.La inceput, au cintat ceva ce semana destul de bine cu muzica de cafe-concert; apoi, au atacat valsuri si slagare dansante, unde lumea s-a zbintuit un pic. Dar se putea altfel ? Au trecut pina la urma la manele, pe care au inceput sa le racneasca din ce in ce mai strident. Bine ca terminasem de mincat, terminasem si cea de-a doua sticla de vin, tocmai la timp ca sa o tulim rapid de acolo. Tocmai la timp si ca sa ma pricopsesc. Stiti cum.

Read Full Post »