Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viena’

Nu-s eu mare fan al lui Ion Cristoiu dar, cu acest apelativ chiar a nimerit ţinta! Exact aşa se comportă VV Ponta acum după alegerile pe care le-a pierdut în mod usturător, aşa se comporta şi  înainte de alegeri: veşnic minţind oricînd despre orice cu un rînjet sfidător lipit permanent pe figură. Adică exact ca un iresponsabil vesel!

De o săptămînă VVP este dat dispărut. Împreună cu familia?, pentru că aşa spusese, că vrea să petreacă mai mult timp în familie. Ei, aş! Abia acum s-a aflat că iresponasabilul vesel pierde timpul prin barurile deocheate din Dubai, împreună cu Ghiţă-Asesoft-tv. Bine bine dar familia? Pare-se că Daciana este la Viena. Nu ştiu cu cine şi nici nu mă interesează.

Ce mă indispune nu este că iresponsabilul vesel chefuieşte împreună cu Ghiţă. Mă indignează faptul că acest ins, încă prim ministru al guvernului României, îşi permite să chefuiască în cele mai scumpe baruri în timp ce România nu are buget, ţara se află în recesiune economică iar iarna bate la uşă anunţînd vremuri grele.

Cred că atunci cînd se va întoarce în ţară, iresponsabilul vesel va  fi straşnic muştruluit chiar de către ciracii săi de aşa natură încît, să-i dispară cheful de a mai rînji. Şi cred că acţiunea doamnei Monica Macovei nu va putea fi amînată sine die. Doamna Monica Macovei a depus plîngere penală pentru împiedicarea românilor din diaspora de a vota, pe numele domnilor Ponta, Corlăţean şi Meleşcanu, plus preşedinţii secţiilor de votare din străinătate unde românilor li s-a furat dreptul de a vota. Doamne ajută!

Read Full Post »

            Comemorăm în fiecare an pe data de 15 Iunie, dispariţia prematură a marelui nostru poet, Mihail Eminescu.

            “Romantic tardiv, poetul român Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

            Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

          De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

            Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

            Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

            Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şi Aurora care-l răpeşte pe Orion”.

            Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

            Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

            Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

            În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

            Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

             Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

             Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

             Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

             În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

           Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

             Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă de REGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

            Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

            Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

            Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Read Full Post »

Această scurtă călătorie, Bucureşti, Budapesta, Viena şi înapoi, total neprevazută dar binevenită, mi-a produs cîteva iluminări necesare dar şi citeva gusturi amare (prin comparaţie). Faptul că am (re)văzut acum cît de cît mai detaliat, atît Budapesta cât şi Viena, deopotrivă pe lumină cât şi (mai ales) pe feeria indescriptibilă a serii topită pe-noptat, mi-a deschis ochii pe frumuseţile acestei lumi, splendori pe care trăitor in Bucureşti fiind, nici nu le intuiam… Iluminările sânt parţial cu referire la modul real de civilizaţie pe care OMUL le-a atins pe alte meleaguri; iar gustul amar care mă încearcă e cantonat în mizeria agresivă (spoită exemplar) în care ne desfăşurăm efemeritatea traiului nostru de zi cu zi, pe meleagurile autohtone… Probabil că sunt surescitat dar, am suferit până la umilinţă nevoit fiind să constat că, in toată ţara noastră nu există atâtea clădiri impunătoare câte observi fără efort vizibil, fie şi măcar într-un areal restrîns, în Buda-Pesta ; despre monumente nici nu are rost să mai vorbim. Scriu denumirea capitalei Ungariei cu cratimă pentru că sînt două entităţi distincte ale unui oraş care ştie să îmbine armonios atât partea vilegiaturistică din Buda construită pe dealuri, cu arhitectura citadină din Pesta ; chiar dacă sânt două concepte diferite din punct de vedere arhitectural,edilic şi  istoric, ele se imbină perfect într-un tot unitar, care dă farmecul Budapestei. Iar despre monumentalitatea Vienei, mai bine mă abţin; momentan !

 Umilinţa mea, se referă la faptul că de exemplu, Bucureştiul nu a avut, nu are dar să sperăm că va avea, o identitate; legenda ciobănaşului Bucur e serios ameninţată de imaginea intens mediatizată a altui cioban. Nu insist.

 Iar despre Viena, trebuie musai să spun faptul că eu nu am reuşit să găsesc o diferenţiere între periferie şi centru îin ceea ce priveşte gradul de conservare a clădirilor hmmm vechi : toate sânt spoite, vopsite, curate,întreţinute, etc. Dacă în Budapesta am mai văzut ceva pereţi coşcoviţi pe ici pe colo, in Viena eu nu am văzut asa ceva ; n-am văzut nici la periferie şi nici în centru străzi murdare, moloz sau gunoaie (sau câini fără stăpân). Nu spun că nu există ; spun că eu nu am văzut nimic de acest fel. Poate exagerez. Dar prefer să cred că nu ! Acum.

 Dacă in Budapesta am remarcat o creştere discretă a dinamicii costructive, în Viena se vede cu ochiul liber că totul este într-o mişcare continuă. Se costruieşte constant, dar cu viziune : se dezvoltă mai întâi căile de acces cu nenumarate pasaje sub şi supra terane, între care spaţiile de transfer sânt construite ingenios cu o arhitectură armonizantă.  Trecerea de la deja costruit pe stil clasic la noua concepţie modernă cu accente futuriste se face suav, fără disconfort vizual ; tot spaţiul costruit este vădit orientat cu precadere spre viitor. Dar, trebuie să vezi ca să inţelegi. Pe de altă parte, ambele oraşe işi exhibă cu ostentaţie trecutul istoric, fără remuşcări şi fără false pudori ; totul este prezentat cu acribie, fără omisiuni, deci cu asumare deplină !

 Şi totuşi… Dau o sansă Bucureştiului care, acum se dezvoltă impetuos ( chiar dacă ne-unitar – să nu zic haotic) pentru că, e limpede că Viena, fără să fie în situaţia de a se bloca, e posibil sa-şi atingă limitele ; iar Budapesta se dezvoltă destul de lent din punct de vedere  arhitectural. Şi trebuie să remarc ( cu amărăciune), ca ambele oraşe colcaie de turişti ; turişti care simţindu-se cu adevărat oaspeţi bine-veniţi, contribuie cu bani (mulţi !) la buna dezvoltare pe mai departe a proiectelor de viitor, ale acestor oraşe, în timp ce…

 Chiar : ce credeţi ca am putea avea noi ca obiective turistice cu adevărat atrăgătoare în Bucureşti si nu numai ? Palatul Parlamentului ? Hidoşenia aceea mă umple de oroare şi dezgust atât prin proportiile ciclopice pe care le etalează, prin risipa de timp, materiale de construcţie şi vieţi omeneşti sacrificate cu cinism, în numele unei megalomanii imbecile, cât şi prin actuala sa destinatie : locul de unde o mână de profitori grobieni, ne sfidează în numele unei aşa-zise democraţii de sorginte kaghebisto-iliesciană.

Recunosc destule splendori cu care ne putem mândri şi cu care am putea atrage şi noi ceva turişti ; nu le enumăr pentru că fiecare dintre noi are propriul set de valori, şi nu le mai mai amintesc pentru că aşa cum sânt asezonate cu nesimţirea şi lăcomia celor care ar trebui să le pună in valoare, mai degrabă te scârbesc : simţi că toată suflarea care bântuie prin managementul  turismului românesc, te batjocoreşte sfidător şi te buzunareşte cu un zel suveran ! Iarăşi, nu insist.

 În afară de frumoasele clădiri şi monumente văzute atât la Budapesta cât şi la Viena, am vizitatat două complexuri comerciale, situate în afara frumoasei capitale austriece : complexul denumit Parndorf si hipermarketul City Mall Sud .

Primul, aflat aproximativ la jumătatea distanţei dintre aceste două oraşe, se prezintă ca un soi de alăturare a unor magazine preponderent de lux, care vând en-detail încălţăminte, îmbrăcăminte, accesorii, parfumuri, mai pe scurt, tot ceea ce face deliciul noii specii de îmbogăţiţi şi anume, schoppingarul ! Dacă nu ştiţi ce este acela un schoppingar, păi e timpul să aflaţi : e un individ de easy-money (de la tata, bişniţă şi/sau jaf) care merge musai la Viena sau Milano şi/sau la Paris eventual chiar Londra, pentru cumpărături ! Adică ţoale de fiţe pentru ţoape şi fâţe, neapărat de lux, pentru că altfel cum poţi să-ţi etalezi valoarea ? Prin ceva cultură, simţ estetic sau cunoaştere umană ? Exclus ! Valoarea se afirmă şi se recunoaşte strict ! după numărul hainelor de firmă, coafură  realizată de un hair-stilist la modă şi maşinile tari. Plus evident platinata sau roşcovana de rigoare. Totul asezonat cu obraznicie agresivă şi tupeu îngreţoşant.

 Totuşi : să nu fim nedrepţi, pentru că respectivele magazine sunt vizitate şi de oameni obişnuiţi, în căutare de haine de bună calitate la un preţ rezonabil. Adică ceea ce prin Mall-urile noastre nu prea gaseşti… Dacă încerci o comparaţie cât de cât acceptabilă după criteriul calitate/preţ aici şi acolo, te cruceşti nu alta. Mărfuri de foarte bună calitate care acolo se vând la preţuri modice de 15, 20, 35, 50 Euro, le găseşti bineânţeles şi la noi, cu preţuri de pâna la zece ! ori mai mari ! Nici nu trebuie să amintesc de discreţia cu care personalul te asistă şi-ţi oferă ajutor (numai dacă-l soliciţi), de răbdarea cu care îţi explică orice nedumerire fie ea şi absurdă, sau de zâmbetul calm şi plin de simpatie cu care te serveşte indiferent dacă vrei să cumperi ceva, sau nu ! Acasă ştiţi şi singuri cum e, asa că nu este nevoie să detaliez.

 Cel de-al doilea complex comercial este aşa cum am spus deja un hipermarket ; se spune că ar fi cel mai mare din Europa, dar eu neavând decât câteva ore la dispoziţie pentru a-l vizita, nu pot nici să confirm, nici să infirm. Pot să spun doar, că atât cât am văzut din el, m-a lămurit şi pe mine ce înseamnă de fapt comerţ civilizat, într-un magazin curat, cu personal stilat, cu o bogăţie şi diversitate de mărfuri din care numai cu rea credinţă poţi să spui că nu ai gasit ceea ce cauţi ! Chiar aşa ! Complexul este de fapt o inşiruire de magazine, dispuse pe cît posibil pe criterii tematice, respectiv bunuri de larg consum, accesorii pentru casă şi grădină, maşini, exponate de horticultură şi silvicultură, etc. etc. , adică aşa după cum am auzit, nu poţi să-ţi doreşti ceva şi să nu poţi obţine. Plus evident băruleţe pentru o cafea sau apă sau un suc, restaurante cu şi fără autoservire, bancomate, şi aici insist : tot ceea ce-ţi poate face viaţa mai uşoară când eşti la cumpărături. În plus de asta, nu este restricţionat accesul cu animale de companie. Am văzut nenumaraţi caţei plimbaţi cu bucurie de stăpânii lor ;de asemenea, nu am inţeles după ce criterii se spune în România că fumatul este interzis în Europa, pentru că nici pomeneală de aşa ceva : e treaba patronului de bar/restaurant cum asigură ventilaţia, dar clientul poate fuma după placul inimii. Dar, aici, trebuie să demolez un mit : şi anume acela că acolo preţurile ar fi mai mici decât la noi. Nu este chiar aşa, sânt comparabile sau mai mari, dar moderat. Există si excepţii, dar nu excepţia face regula în cazul de faţă. Acest lucru este valabil atât pentru magazine, cât şi pentru restaurantele de orice fel. Deci preţurile sânt totuşi ceva mai mari decât la noi. Dar, dacă preţurile lor sânt comparabile sau mai mari, salariile lor sânt uriaşe pe lângă ale noastre. Aici iar nu insist, că mă enervez !

 Apropo de restaurante şi preţuri, iată o comparaţie, simplă : pe autostrada Budapesta-Viena, se află un lanţ de complexuri comerciale, formate din benzinărie, magazin alimentar şi restaurant cu autoservire extrem de curat inclusiv la toaletă. În acest tip de restaurant, un prânz pentru trei, cu felul unu, felul doi si desert plus două beri şi o apă minerală, a costat 25 de Euro. Între Sibiu şi Râmnicu Vâlcea se află o cum să-i spun ? hm ! o locantă, la care trei ciorbe si două fripturi, au costat 70 de lei noi, adică 20 de Euro. E drept ca salata de varză era obligatoriu inclusă in preţ,  iar pâinea era la discreţie ! Comparaţia (de fapt diferenţa !) este lesne de făcut. Ca să nu mai amintesc faptul că la toaletă era montat un WC turcesc, nu curgea decât apa rece, şi mirosea fetid, a clor asezonat cu specificul oricărei toalete împuţite. Mda. Dar in Austria  complexul era denumit simplu Auto-grill, iar la noi, bomba aceea infectă se chema FLORENCE ! Lăcomie de prost gust, lustruită pompos cu o denumire de iz semidoct.

 În Viena am fost cazaţi la un hotel de patru stele  şi nu mă apuc să-l descriu că mă apucă melancolia. Dacă încearcă cineva să-şi imagineze cele mai minunate condiţii de toaletă somn si relaxare , plus un mic dejun pantagruelic, în care puteai opta la alcătuire din  aproximativ 40 de feluri de mâncare, plus sucuri naturale, diverse soiuri de ceai şi de cafea şi apă minerală cu sau fără gaz, totul la discreţie, înseamnă că nu mai e nevoie de relatarea mea, pentru că aşa E ! U-lu-i-tor ! Nu mai amintesc faptul că personalul, pe masură ce vedea că se termina o parte dintre alimente, le completa la loc deşi, vedea limpede că toţi oaspeţii işi făceau sendviciuri pe săturate pentru mai târziu, fără reţinere ; şi nu erau numai români. Să fie clar !

 În schimb, la Budapesta am stat la un hotel care de fapt era un soi de loc de cazare pentru uz sportiv ; curat, semiconfortabil, dar cam atât. Un mic dejun meschin, nici nu mi-l mai amintesc ; drept mulţumire, am oftat uşurat când am plecat de acolo…

 Cam asta a fost scurta noastră mini-vacanţa de dinainte de Crăciun : cinci zile si patru nopţi ; doua zile pe drum dinspre ţara spre Viena si viţăvercea, o zi în Budapesta şi două zile minunate la Viena, două nopţi dormite pe sponci în capitala maghiară şi două nopţi petrecute magnific la hotelul PIRAMYDE, situat în afara Vienei, dar la foarte mică distanţă de complexul acela uriaş. Hotelul işi merită numele, pentru că în afară de spaţiile de cazare şi relaxare plus un restaurant de lux (unde ne-am făcut de cap cu o cină super de …  nu spun … Euro), are un spaţiu uriaş destinat conferinţelor, spaţiu imaginat de arhitecţi, sub forma unei piramide absolut impresionante .

 Ehehe, era să uit : copilul din mine s-a cerut dus la Prater şi dat in minunaţia aia mare şi rotundă, roata de 61 de metri, de unde am privit pe săturate imaginea de ansamblu panoramic al Vienei. Iar copilul din Silvia s-a cerut la Piaţa de Crăciun organizată în două locuri diferite, în faţa Statuii Mariei Tereza şi în faţa Primariei, unde s-a îndopat cu mere caramelizate şi dulciuri, plus un soi de ceai cu totul şi cu totul special de 6 Euro (cana rămânându-i cadou) ; iar copilul din Robert a avut grijă de noi doi să nu facem trăznăi şi copilării, dar s-a dat şi el cu roata şi s-a indopat şi el ce mere d’alea şi cu tot soiul de bunătăţuri dulci… Şi ne-am mai plimbat şi cu metroul lor şi-am mai fi facut noi şi câte altele, dar a trebuit să mai venim şi pe acasă ; unde Silvia face acum cârnaţi şi sarmale şi câte şi mai câte, iar Robert face pâine de casă la noua noastră maşinărie de făcut pâine, cozonac şi prăjituri plus alte alea, dar io’ nu ştiu să spui, că el e Priceputu’  !

 Şi ei, da ! Trebuia să plecăm şi de la Budapesta cu o imagine de neuitat : ne-am căţărat în Buda la locul denumit  «  Cetăţuia » şi ne-am delectat de sus cu imaginea de vis a Budapestei, cu Dunarea cu podurile sale luminate feerico-mirific. Şi desigur că am repetat cina festivă cu vaporaşul pe Dunare, în simetrie cu cina festivă de la Viena, desfaşurată într-un cartier denumit Grinzing, populat cu crâşme şi crâşmioare cu specific rural vienez, cea mai mică având o masă cu două scaune, iar cea mai mare cuprinzând simultan vreo două sute şi ceva de mese cu cheflii, care se delectează cu bunătăţuri tradiţionale şi anume gustări,  coastă de porc coaptă la cuptor, cârnaţi ţărăneşti de două feluri, şniţel vienez, apoi cu ştrudel, cremşnit şi încă ceva dulce, totul stropit gospodăreşte cu vin local dumnezeiesc de bun şi de minunat. Despre lăutarii prezenţi pe lângă urechile noastre, numai de bine : noi le vărsam generoşi euroi pe placul inimii lor, iar ei ne picurau suav în urechi, melodii la cererea noastră, pe placul inimilor noastre !

Read Full Post »