Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘vltava’

După ce-am petrecut „Boschetalionul” ne-am retras strategic, la hotel. Am plonjat iar, într-un somn (aparent) fără vise. Mini-excursia noastră la Praga, se apropie implacabil, către sfîrşit… He he. Mai avem totuşi cîte ceva de făcut pe pămîntul cehesc. Mai întîi, excursia la Karlovy Vary. Apoi, încă un tur per pedes prin acest superb oraş, Praga. Să le luăm pe rînd.

Dimineaţă, întreb la recepţie cum putem ajunge la Terminal bus Florence. Amabilă, fata de la recepţie – una dintre nenumăratele cehoaice frumoase întîlnite în Praga – ne lămureşte: cu metroul de la staţia Mustek din apropierea hotelului, pînă la Terminal bus Florence; apoi, cu unul dintre autobuzele care merg acolo. Limpede? Foarte clar! Ca să fie şi mai limpede, ne înmînează o hartă a metroului praghez.

La metrou, încep lupta cu maşinăriile care vînd tichete de călătorie. Sigur că mă descurc dar, ideea asta tot mă enervează: nu înţeleg şi bună pace de ce maşinăriile trebuie să înlocuiască OMUL, chiar peste tot. E limpede că-s depăşit de epoca în care trăiesc. Am mai spus că a început să moară lumea noastră… în fine. Biletele de călătorie cu metroul, sunt pe categorii de vîrstă şi de durata călătoriei. Pentru jumătate de oră de mers cu metroul, plătim 24 de coroane, adică 1 euro de fiecare. Vorba vine jumătate de oră; am mers numai două staţii. Metroul este compus din trei magistrale care în centrul oraşului se întretaie în trei puncte de legătură: Mustek, Florence şi Muzeum, are 52 de staţii şi se lucrează în continuare intensiv. Lor nu le-a tăiat nimeni fondurile. Linia pe care mergem noi este marcată cu galben, celelalte find marcate cu roşu şi cu verde. Este destul de simplu să te orientezi, fiecare staţie fiind dotată cu indicatoare şi cu scheme explicite. Lucrare nu glumă: fluviul Vltava fiind subtraversat în nu mai puţin de patru locuri, iar una dintre magistrale merge pînă la Castel, deci urcă o pantă respectabilă.

La Florence, ieşim cu escaladorul de mare viteză la suprafaţă şi nimerim exact la terminalul de autobuze; îngerul nostru păzitor, ne veghează atent.  În agenţie suntem pasaţi de la un ghişeu la altul pînă cînd o fătucă – blondă evident – înţelege ce vrem şi într-o engleză chinuită ne cere 310 coroane pentru două bilete. Călătoria va dura cam două ceasuri şi cum am plecat tîrzior de la hotel, vom ajunge pe la ora 13:30. ne aşezăm în faţă pe primele scaune dar un nene cu un tabel în faţă ne goneşte imediat la locurile noastre: 17 şi 18. Nenea ăsta ne dădăceşte (pe toţi cei circa treizeci şi ceva de călători) de parcă am fi într-un avion iar el ar fi stewardul. Ne dădăceşte de pomană pentru că numai el pricepe ce vrea să spună pe limba sa. Ca în bancul acela: – vorbeşti engleza? – eu o vorbesc dar nu pricepe nimenea ce spun. 🙂 Repejor traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi după ce străbatem un tunel ne îndreptăm spre marginea oraşului. Au apărut pe lîngă clădirile vechi şi vilele care fac farmecul Pragăi şi blocurile de locuinţe socialist-muncitoreşti pe care le ştim atît de bine de-acasă. Şi aici, la periferie, este curat peste tot. Ordine. Adică pur şi simplu, civilizaţie.

Primele zile noi ne-am tot învîrtit prin centrul vechi al oraşului, pe un areal de maxim 2-3 % din cît reprezintă Praga. Ca şi Atena sau Barcelona, Praga se  întinde pe orizontal. N-am văzut zgîrie-nori, nici clădiri cu mai mult de 7-8-10 etaje. Aici, la periferie, străzile sunt mult mai largi decît strîmtoşenia din centru. Nenea stevardul a început să mîrîie ceva la microfon. Naiba ştie ce spune el acolo dar, autocarul opreşte şi văd pe partea dreaptă, aeroportul Vaclav Havel. E bine de ştiut. Dacă Eva (ghida vorbitoare de limba română) ne abandonează şi mîine, ştim ce avem de făcut.

Bon. Care va să zică, nenea stevardul are şi ceva cafele şi ape de distribuit. Eu spun „mineral water”; el spune pe ceheşte habar n-am ce; eu spun „no sparkling”; el spune cam aşa ceva: „tuev”; eu ridic a mirare din sprîncene; el îmi arată toate degetele de la ambele mîini plus două policandre. Aha, deci a vrut să spună „twelve”. Îi dau banii şi figura i se umple de fericire! Deci, asta era: money, money, money. 🙂 Rajec scrie pe eticheta sticlei. Rece şi bună! În stînga noastră, sorele se luptă cu ceva nori către care văd îndreptîndu-se un avion. De unde vii, unde te duci, tu avion cu călători ce se plimbă printre nori? Mîine va veni şi rîndul nostru n-ar mai fi venit…

A cam trecut prima oră şi am ieşit de pe autostradă de vreo zece minute. Tocmai trecem în goană pe lîngă fabrica de bere Krusovice în curtea căreia o mulţime de autocamioane se înfruptau din stivele de butoaie de bere frumos aşezate milităreşte în lumina unor reflectoare puternice. Chiar îl văd pe nenea stewardul că-i duce nu ştiu cui o cutie de bere. Cam devreme, spun în sinea mea, de parcă m-aş pricepe la bere 🙂 . Autocarul a încetinit pentru a trece de o cale ferată cu care şoseaua se intersectează. Va să zică acilea n-aţi fost în stare să faceţi un pasaj sau cam aşa ceva? Ruşine! 🙂 Serios vorbind, mai sunt multe lucruri de făcut şi pe aceste meleaguri dar, parcă se vede ceva mai multă bunăvoinţă.

Nu ştiu cum este la nivel înalt şi nici n-am chef să aflu dar la nivel mic, şi pe aici corupţia este la ea acasă. N-am primit bon pentru CHANGE nici măcar la hotel, n-am primit bon în cîteva restaurante, etc. Dar, nu mi s-a în tîmplat pe nicăieri să fiu întrebat dacă n-am nu ştiu cîţi firfirici ca să primesc rest la nu ştiu ce bancnotă. Primeşti rest pînă la ultima coroană şi dacă vrei tu să dai un mic ciubuc este bine primit; dacă  nu, nu te boscorodeşte nimeni dacă nu „laşi” ceva.

Acum suntem în plină cîmpie şi văd pămîntul arat. Ici colo se văd cîteva petece de zăpadă. Alte ogoare sunt acoperite cu un covor vegetal marunt dar nu ştiu dacă-s culturi sau numai păşuni. Oricum, arată bine. Chiar mă întrebam de ce nu se văd culturi de hamei. Gata! Le-am văzut şi p’astea. Nu puteau lipsi din patria care dictează preţul berii pe plan mondial, nu? Şi mai observ un lucru interesant: foarte multe păduri tinere şi foarte tinere se succed de-a lungul drumului. Cum ar veni, la cehi se poartă zicala: noi plantăm nu defrişăm! Şi iară văd hamei, covor verde, pămînt arat. Pămînt în paragină? Nu există! Ce nu-mi place mie este că cerul s-a acoperit cu nori negri printre care două-trei raze de soare abia mai răzbat, exact cînd în sfîrşit, intrăm în Karlovy Vary.

Read Full Post »

Care va să zică, ăsta fu tot programul cu gaşca; de acum înainte, fiecare pe cont propriu deşi, în oferta iniţială mai erau prevăzute o excursie la Kutna  Hora şi una la Karlovy Vary, contra plată suplimentară, evident. Cu chiu cu vai, Eva a adunat de la trei familii banii pentru Kutna Hora; despre cealaltă destinaţie, s-a făcut că „nu-i triaba mia”. 🙂 . Ştiu că există veşnica dilemă: pe cont propriu sau  cu grupul. Avantaje şi dezavantaje în ambele ipostaze. Voi reveni asupra acestui aspect.

Deocamdată suntem în faţa Turnului cu ceas aflat lîngă Piaţa de Crăciun, de la Praga. Se spune că aceasta este cea mai frumoasă Piaţă din Praga;

am mai vizitat per pedes Piaţa Venceslas aflată în apropiere, care de asemenea este plină de turişti îmbiaţi cu diverse bunătăţi: cîrnaţi, jambon la proţap, dulcegării, bere, etc, etc, etc + evident, obiecte de artizanat şi de vestimentaţie. Turnul cu ceas oferă la fiecare oră un spectacol interesant: o mică uşiţă se deschide şi Domnul Iisus înaintează iar cei 12 discipoli îl urmează;  spectacolul nu durează decît circa 30 de secunde dar, lumea aşteaptă neclintită pînă îl vede.

Ne mai plimbăm puţin prin Piaţa cea mare, admirăm exponatele şi văzîndu-i pe turişti cum se înfruptă de zor, ne aducem aminte că ne este foame. Ochim un restaurant cu specific cehesc şi cerem cîte o supă de ciupeci şi cîte un gulaş. Foarte bune, vă asigur.

Apoi intrăm pe strada Pariszka şi coborîm fără grabă spre Vltava admirînd vitrinele cu tot felul de obiecte de lux, vitrine aşezate la parterul unor palate cu adevărat impunătoare, palate care strălucesc de curăţenie. Lume multă fără înghesuială, totuşi. Ajungem la o sinagogă şi după ce achităm o taxă destul de piperată intrăm să vedem cum este pe dinăuntru. La intrare, mi se oferă o chipa de hîrtie; mîndru nevoie mare, scot din buzunar propria mea chipa dăruită mie la Zidul Plînerii, o pun pe creştetul capului şi intrăm. Sinagoga este sub nivelul solului, împărţită în două încăperi iar obiectele de cult şi băncile sunt aşezate în încăperea cea mai mare. Este luminată electric şi cu lumînări masive şi are un aer auster. Nu ştiu dacă mai este folosită sau este numai muzeu. După un timp oarecare ne ridicăm şi facem loc altor doritori, pentru că erau destui. Sigur că n-am avut voie nici aici cu aparatul de fotografiat. Nu ştiu de ce …

DSC03164

Ajungem la Vltava. Coborîn un şir de trepte tocite şi vedem un debarcader de la care putem cumpăra tot felul de bilete: 1 h plimbare costă 240 de coroane; cu prînz inclus, costă 690; mai este o variantă cu muzică de jazz ceva mai scumpă. Şi abia acum aflu că dacă am fi vrut, puteam să petrecem Revelionul pe unul dintre vaporaşe. Nu ne-a spus acest lucru nici funcţionara de la agenţia de voiaj din Bucureşti, nici Eva de la Praga. Oftez şi mergem mai departe. În aşteptarea vaporaşului, observăm cîrduri de raţe şi de lebede care plutesc pe apele fluviului Vltava iar cerul este împînzit literalmente de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd, se odihnesc pe apă şi pe nişte eşafodaje din lemn construite special pentru ei.

Ne urcăm la bordul unui vapor şi începe plimbarea. Primim explicaţii într-o limbă franceză atît de stîlcită, că nu se înţelege nimic; nici explicaţiile în engleză nu-s mai inteligibile. Mai ştii? Poate că nu aud eu prea bine. De-asta este bine să fii asistat de un  ghid calificat: îşi explică pe îndelete tot ce vezi; aşa, am trecut pe lîngă tot felul de Palate şi habar nu avem ce-s. Pentru că nu mai ne este foame, cerem cîte o bere; foarte bună deşi este la sticlă, dar ceva mai scumpă decît la restaurant.

Toate reclamele de pe internet prezintă berea din Praga ca fiind cea mai ieftină din Europa. Serios? Poate la alimentara că la baruri sau la restaurant este la fel de scumpă ca peste tot. Nu contează… Peste tot ţi se cer la plată coroane ceheşti. La restaurante poţi plăti şi în euro la un curs de schimb de 24 coroane la 1 euro; la hotel primeşti 22  la 1; la casele de schimb de pe stradă, poţi primi dacă nu ştii să întrebi, chiar şi numai 17 la 1; iar dacă încerci să schimbi la valutiştii de pe străzi, rişti să primeşti praful de pe tobă. Seara se lasă din ce în ce mai rapid deşi nu este decît ora 15:30. revenim la debarcader şi număr pe degete: ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena la Paris, pe Dunăre la Budapesta, pe Lucernsee şi pe Zurichsee în Elveţia iar acum, pe Vltava la Praga. Oh, era să uit de plimbările cu vaporaşele de pe Herăstrău în Bucureşti. 🙂

Read Full Post »

N-am avut un somn chiar atît de adînc cum sperasem dar, nu mai contează. Ne-am trezit voioşi şi puşi pe fapte mari. După micul dejun consistent, mai dăm o raită pe la parterul hotelului pentru a-i mai descoperi din secrete. Abia acum observ că mai există o sală denumită Atrium, unde doritorii pot fuma. E bine de ştiut că tot aici, se mai poate savura şi cîte-o bericică învăluită în aburi de tutun, lucru care în restaurantul hotelului sau în cameră, nu-i posibil… Bine şi aşa!

DSC03045

A venit şi Eva, ne urcăm în mini-buz şi pornim. Străbatem oraşul încă adormit deşi este deja ora 9; pe lumină, alternanţa de clădiri vechi cu cele foarte vechi se vede mai limpede dar deocamdată, încă nu-s prea impresionat. Se văd şi multe clădiri în mod evident abandonate, sau cel puţin neutilizate; nu-mi bat capul să aflu de ce. Pe lîngă, noi se scurg alene tramvaie în care puţinii călători par plictisiţi; ei ştiu de unde vin şi unde se duc. Pe trotuare, puhoaie de turişti mişună în sus şi-n jos, zgîindu-se cu aviditate şi fotografiind în rafală tot tot tot. 🙂 Evident, japonezii sunt în număr mare ca mai peste tot pe unde am mai fost; de exemplu, în Grecia.

Eva ne vorbeşte într-o limbă care seamănă binişor cu limba română dar după ce greşeşte de cîteva ori spunînd stînga dar arătînd spre dreapta, nu mai sunt atent la spusele sale şi nici nu le mai consemnez. Spunea pe de rost o poezie învăţată şi cam atîta tot: uite Palatul-nu-ştiu-care, uite Primăria, uite Parcul-nu-ştiu-cum, „în anul bla-bla-bla s-a întîmplat bla-bla-bla”, etcaetera. De fapt, noi am pornit către ţelul principal al incursiunii noastre matinale: Castelul din Praga. Revedem acum pe lumină, succesiunea de poduri care traversează Vltava, poduri pe care le văzusem miraţi şi încîntaţi aseară, la venire. Fluviul este învăluit într-o ceaţă alburie, străbătut de nenumărate vaporaşe, iar aerul de deasupra sa, este brăzdat de stoluri de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd se aşează pe suprafaţa volburată a apelor, alături sute de lebede şi de raţe sălbatice. Tuuu-tuuu îmbie din cînd  cîte-un vaporaş; tuuu cînd vii la plimbare? Imediat ce plecăm de la Castel, promit în sinea mea.

Ajungem lîngă vestitul Castel din Praga. Ridicat pe o colină care domină oraşul, este maiestuos şi impunător. Nu-l vom vedea decît pe dinafară pentru că doamna Eva, n-are chiar aşa de mult timp la dispoziţie ca să stea după cheful turiştilor; treaba sa este să ne arate pe dinafară cîteva obiective turistice, iar cine are chef de amănunţeală n-are decît să vină singur, altă dată. Observ că dacă alte expresii îi lipsesc din vorbirea curentă, doamna Eva ştie foarte bine sensul expresiei „asta nu-i triaba mia”. Mno binie, dragă doamnă Ieva; nu ne-am şucări noi din atîta lucru şi nu vom căuta gîlşeavî. Nu mă pot abţine totuşi, şi o întreb unde a învăţat să vorbească româneşte. Cu candoare, răspunde că de fapt, ea este pregătită pentru turiştii italieni, româna fiind doar o, cum îi spune? Ea nu ştie cum îi spune, eu nu mai sînt curios să ştiu pentru că m-am lămurit, deja.

Aflăm totuşi de la frumoasa Evă cîteva lucruri interesante. După ce o ajut să pronunţe opt sute în loc de opt zeci de ani, (corect 880 de ani dar, nu mai contează) aflăm că Praghezii se pot mîndri cu faptul că după mai bine de o mie de ani, actualul Preşedinte este instalat exact în acelaşi loc de unde era naţiunea condusă în vremurile vechi, lucru unic în Europa; Catedrala din apropiere este construită dintr-o gresie specială, gresie care cu trecerea vremii se înegreşte; (nu e chiar aşa de specială gresia asta, îmi vine să spun dar, nu cred că Eva a auzit de Biserica Neagră din Braşov); că o statuie a nu ştiu cui din faţa Palatului, este făurită de doi meşteri, culmea! Din Braşov; şi aşa mai departe. Drept este că vremea s-a zburlit şi un vînt rece ne pătrunde pînă la oase. Ne putem adăposti puţin în catedrală? Nuuuuu. Şi asta nu pentru că n-ar vrea Eva care este la fel de rebegită ca şi noi. Pur şi simplu, vizitarea Catedralei, începe abia după ora 12, oră la care noi vom fi fost de mult, plecaţi de aici.

Ne retragem către ieşirea din Castel şi după ce admirăm o Piaţă uriaşă, ne îndreptăm către un parapet de la care se poate admira o splendidă panoramă a Pragăi.

Alte explicaţii în limba ceh-ital-română; uite acolo o copie a turnului Eiffel, uite acolo nu-mai-ştiu-ce, uite acolo alt-nu-mai-ştiu-ce. Începem să coborîm încetişor un şir de trepte către centrul istoric al vechiului oraş. De fapt, aici se strecoară o inexactitate: Praga este situată pe ambele maluri ale Vltavei, şi se compune de fapt din patru mari districte, fiecare district avînd propria sa istorie şi propriul său „centru istoric”; abia din 1922 se poate vorbi despre o singură Pragă. Cei interesaţi, pot citi pe Wiki mai mult…

Tot coborînd pe străzile înguste, lăsăm în urma noastră zeci de magazine şi de restaurante, cafenele, clădiri falnice sau mai puţin, cîteva lăsate inexplicabil în paragină, vedem şi Ambasada României, trecem pe lîngă Catedrala Sfîntului Nicolae unde nu  intrăm bineînţeles, şi ajungem la Podul Carol. Vestitul Pod Carol. Pod pe care îl străbatem agale alături de miile de turişti veniţi din toate colţurile lumii, să îl admire.

Pod care este plin de tarabe care oferă artizanat şi de artişti plastici dispuşi să-ţi facă un portret în circa 20 de minute sau o caricatură, în numai 5 minute. De asemenea, doritorii pot cumpăra tablouri gata făcute la preţuri destul de modice. Mai ştii? Poate că unul sau mai mulţi dintre amatorii de artă, vor da lovitura: ce cumpără acum cu zeci de euro, poate să valoreze în timp, chiar milioane…

Se aude şi o muzică de bîlci provenită de la un flaşnetar simpatic.

Nu lipseşte nici cel mai umil reprezentant al societăţii: cerşetorul prosternat.

DSC03116

După ce-am traversat vestitul pod, ajungem pe străduţele întortocheate ale „vechiului centru istoric” 🙂 şi nu după multă vreme, ajungem în Piaţa de Crăciun. După ce ne arată şi Turnul cu ceas, Eva îşi ia grăbită la revedere de la noi. Aveam să înţeleg mai tîrziu de ce se grăbea. Evident că ne-am luat la revedere în mod cumsecade: cîţiva bărbaţi din grup i-au sărutat mîna dar, n-a făcut nazuri dacă eu am ţucat-o pe obrajii săi înroşiţi de ger. 🙂 Ba, chiar a zîmbit cu gura pînă la urechi. Adio, doamnă Eva. Pînă la urmă, ai fost simpatică foc. 🙂

Read Full Post »