Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘zidul plangerii’

     – Dacă un evreu este în străinătate şi vine vremea de rugat, trebuie să se roage cu faţa îndreptată spre Israel; dacă se află în Israel, trebuie să se roage cu faţa spre Ierusalim;  dacă este în Ierusalim, trebuie să se roage cu faţa spre Zidul Plîngerii, ne spusese domnul ghid.

     Ce fac evreii dacă se află la Zidul Plîngerii, am văzut. Cu Cartea Sfîntă în mînă, cu pălăria bine-cunoscută sau cu capul acoperit cu kipa(chipa), fac temenele şi citesc, uneori ore în şir. Acele temenele au se pare rolul de a ilustra că omul nu este decît o biată frunză în vînt, la voia Domnului. Prietenul Teofil mi-a trimis un comentariu calificat, pe care îl înserez aici :

Salut

Zidul Plangerii este de fapt zidul de vest al Templului construit (reconstruit) de Regele Irod cel Mare (Hordus – Herod). Nu are nici o legatura cu Templul lui Solomon sau Ezra, simplu a fost reconstruit pe acelasi loc.Evreii nu au avut nici un drept de a se ruga la acest zid timp de aproape un milieniu si jumatate de la distrugerea templului. Primul care le-a recunoscut dreptul de a se ruga la acest zid a fost sultanul Suleiman ( in ro. Soliman I-ul 1494-1566) Magnificul. In anul 1841 inca o data evreilor le-a fost interzis sa se roage printr-un firmam al lui Ibrahim Pasha, firman anulat de facto in 1898 de sultanul Abdul Hamid al II-lea. Dupa 1949, Zidul trece sub autoritatea Iordaniei si iarasi evreii nu se vor putea ruga langa acest zid pana in 1967 cand zidul trese definitiv sub autoritatea Israelului. Teologic vad rugaciunea langa “Zidul Plangerii” un sacrilegiu si o incalcare a primei si/sau celei de a doua porunci. La Evrei prima, la Crestinii Catolici tot prima si la Crestinii Ortodocsi a doua:“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.”
Fara indoiala ca zidul poate fi interpretat ca un fel de “chip cioplit”! Si aici traditia primeaza teologia pura si istoria! Important este ceea ce crede sau simte credinciosul!

Mulţumesc frumos, dragă Teofil !

     Cu micile întîrzieri de rigoare, grupul se reuneşte şi mergem spre autocarul care se află în apropiere. Seara s-a lăsat de-a binelea. Trecem pe lîngă un grup de tineri în uniformă, care au şi arme la ei. Sunt soldaţi în termen. Cîteva fete ne fac vesele cu mîna. Le răspundem şi noi, tot cu o mină binedispusă. Aveam să aflăm că acele arme chiar sunt încărcate cu muniţie de război, fiecare soldat nedespărţindu-se de arma sa pe întreg  timpul satisfacerii serviciului militar obligatoriu.

     Suntem obosiţi dar cred eu, fericiţi. Nu este puţin lucru să ajungi pe Pămîntul Sfînt, nu este puţin lucru să vezi locurile pe care le ştii din Cărţile Sfinte, nu este puţin lucru să înţelegi la faţa locului, modul de viaţă al unui popor străvechi care a biruit toate vicisitudinile istoriei, un popor adînc încercat de soartă, un popor de învingători în pofida tuturor duşmanilor şi denigratorilor săi. Am văzut pe marginea drumului, nişte vehicule militare vechi, expuse ca un soi de monumente. Chiar sunt monumente ridicate în cinstea soldaţilor care şi-au dat viaţa cu eroism, în timpul războiului de independenţă din 1948; a nu se uita că mare parte dintre aceşti soldaţi, veneau direct din lagărele de exterminare; deviza lor a fost : noi, oricum suntem DEJA, morţi. De-abia acum moartea noastră poate fi cu adevărat de folos. „Şi s-au adăugat neamului lor!”

     Domnul ghid, neobosit, ne tot dă explicaţii. Multe sunt lucruri noi, multe sunt în reluare, de parcă ar vrea să se asigure că nu vom pleca din ţara sa tot atît de neştiutori, cum am venit. Nici-un pericol în acest sens. Absolut nici-unul ! Vom pleca mult îmbogăţiţi de aici.

     Vremea se scurge şi la un moment dat, domnul ghid ne spune : – Eeeeem, acum trecem pe lîngă o mănăstire catolică, denumită Latrun. În apropiere, se află o unitate militară. He he heeee, despre această mănăstire îl întrebasem eu, la Biserica Rusească a Înălţării, dar acolo nu mi-a spus prea multe. Ce spune acum, ştiam deja de la prietenul Teofil.

     Parcurgem restul drumului, ajungem la hotel, cină îmbelşugată ca de obicei, cîteva berici şi fuga la somnică; a doua zi, avea să ne aştepte : -eeeeem, o zi grea. Vom umbla mai mult decît azi dar, vom umbla mai mult cu autocarul şi mai puţin pe jos.

Read Full Post »

     Ce poate să spună un creştin botezat ortodox despre Zidul Plîngerii? Chiar nu ştiu dar,  voi încerca. Aici de exemplu, am văzut că acei soldaţi prezenţi cam peste tot, uneori chiar controlează trecătorii. Fie la intrarea în unele magazine mai mari, fie în alte locuri special amenajate, ca de exemplu aici, la intrare. O mică instalaţie similară celor din aeroporturi, aşteaptă neutră să vadă dacă unii dintre cei care vin aici, au gînduri necurate. Au mai fost cazuri terminate cu sînge vărsat… Acum, controlul pare mai mult de formă, un fel de ameninţare psihologică, un fel de concept care avertizează că, de fapt nu este de glumă cu cerberii de aici. Sunt înarmaţi, vigilenţi dar experimentaţi. Cam ştiu ei de unde vine pericolul. Din partea grupului nostru turistic, sigur NU ! Domnul ghid Iosif, este o chezăşie; este foarte cunoscut şi nu întîmpinăm dificultăţi.

     Odată trecuţi cu bine prin acest filtru, ne adunăm şi stabilim planul de bătaie : avem pe cont propriu cam 30 de minute; dacă vrem să ne rugăm şi să atingem zidul, bărbaţii au partea stîngă la dispoziţie iar femeile partea dreaptă; putem să lăsăm acolo bileţele care conţin rugăminţile noastre; trebuie să avem capetele acoperite; să nu cumva să mai întîrziem că, de data asta cine întîrzie, aici rămîne! Şi trebuie să se întoarcă la Tel-Aviv, pe cont propriu. Mie mi se pare destul de limpede.

     Iau cîteva cadre generale. Locul este destul de populat dar, aflu că sunt momente în care, pînă la două sute de mii de oameni sunt prezenţi aici. Un şir de trepte largi, ne conduc agale spre platou. Locul este plin de evreii ultra-tradiţionalişti. Unii, întind mîna către mine; sînt vag nedumerit pentru că, mîna lor este plină de bancnote! Nu par cerşetori ! Nici nu sunt cerşetori ! Aveam să mă lămuresc mai tîrziu ce este cu aceştia. Deocamdată, înaintez către zid. Am şapca pe cap. Observ la un moment dat, un soi de masă pe care o mulţime de kipa(chipa) aşteaptă; socotesc : de ce să merg eu la Zidul Plîngerii cu o biată şapcă pe cap, cînd o kipa tradiţională este la îndemînă ? Iau una şi o pun pe cap. Parcă mă simt mai bine. Merg, filmez, mă apropii de zid şi-l ating.

     Mă aşteptam la o piatră rece dar, simt un zid cald. Cald ? DA! Cald! Seara a început să se lase aşa că, exclus ca razele soarelui să mai fie prezente cu căldura lor în acest zid masiv. Nu-mi rămîne decît evidenţa : acest zid, este încăzit de căldura tuturor mîinilor care îl ating. Acest zid, împrumută de la oamenii care îl ating cu devoţiune căldura sufletelor lor şi o returnează tuturor oamenilor care îl ating cu pioşenie. Acest zid este ilustrarea vie a vorbei străvechi : plîng de bucurie. N-am să vă spun ce dorinţă mi-am pus eu atingînd acest zid. Vă spun numai că, mi-a fost teamă să doresc prea mult. Ştiţi cum se spune : vezi ce-ţi doreşti că, s-ar putea ca Dumnezeu să-ţi împlinească dorinţa! Îmi reprim gestul de a mă închina. Ar fi fost acest gest AICI, un sacrilegiu ? Nu ştiu…

     Timpul a cam trecut. Mă îndrept către punctul de întîlnire cu grupul. Văd un soi de tarabă unde o mulţime de obiecte de cult ebraic, aşteaptă. În jurul acestui loc, cîţiva evrei gesticulează; vreau să îi întreb dacă pot să cumpăr o kipa; n-are nimeni vreme de mine; dezamăgit, plec spre ieşire. Depun cu regret acea kipa pe care am împrumutat-o la intrare. Mi-ar fi uşor să o subtilizez, pentru că prea mult mi-am dorit-o. Nu fac aşa ceva. O depun acolo, de unde am luat-o, cu regret…

     La punctul de adunare, o mică masă etalează TREI obiecte : o bucată de hîrtie, un pix şi o kipa; nimeni deocamdată, în jurul meu. – Doamne, zic în sinea mea, mă ispiteşti ? Rezist. Vine şi domnul ghid şi îi spun ce şi cum. – Eeeem, zice dumnealui, dacă vrei, putem să cumpărăm mîine o kipa. – Bine, zic eu, trist. Vine Silvia. – Tibi, spune ea, nu vezi ? EL ţi-a dat această kipa! A ta E! Mă uit la ghid, la ceilalţi din grup, toţi, tac. A mea E ? – DA, par să spună toţi – a ta E ! Ce să fac ? O iau! ( Este aceasta, minunea hărăzită mie acolo ? Voi, ce spuneţi?)

Read Full Post »