Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘zurich’

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) fac. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul…

S-au petrecut şi două incidente. Pentru Praga, funcţionau două ghişee dar călătorii, stăteau disciplinaţi pe un singur rînd. Cînd unul dintre ghişee s-a eliberat, de la sfîrşitul cozii s-a înfipt în faţă o familie compusă din patru persoane, una mai bine şi mai luxos îmbrăcată decît alta. Lumea a vociferat, familia respectivă mima cu nonşalanţă nedumerirea că nu ştia ce regulă încălcase dacă ghişeul era liber, etc. Dar un domn mai înţelept care văzuse destule lucruri în viaţa sa, a pus lucrurile la punct cu glas domol: – Domnilor şi doamnelor, cu grăbiţii şi cu nesimţiţii degeaba te pui; pe grăbiţi îi înţelegi dacă spun de ce vor prioritate dar, cu nesimţiţii, cel mai bine este fie să-i ignori, fie să-i iei de guler şi să-i tratezi cum merită. Cum cea de-a doua variantă este departe de un comportament civilizat, rămîne ignorarea pentru că, se ştie foarte bine: nesimţiţii se hrănesc cu nervii oamenilor cumsecade. Drept a grăit domnul acela!

La controlul paşapoartelor, deşi nu erau mai mult de două sau trei persoane la fiecare ghişeu,  ochesc unul liber şi mă îndrept glonţ, acolo. Cînd am văzut că-i destinat diplomaţilor, dau să mă retrag; funcţionara ne îmbie, surîzînd larg. – Nu suntem diplomaţi, spun. – Veţi fi pentru cîteva minute, replică amuzată, doamna. Deci se poate şi aşa. Mulţumim frumos, dragă doamnă!

Mai avem de „tocat” aproape o oră pînă la ambarcare. Lumea din sală, peste o sută de persoane din ce măsor la ochiometru, pare calmă, dar se citeşte nerăbdarea pe faţa tuturor. În sfîrşit, păsăroiul metalic care ne va plimba vreme de vreo două ceasuri prin văzduh pînă la Praga, vine şi se ataşează de pasarela metalică prevăzută cu burduf prin care ne deplasăm pînă la uşa păzită de două blonde ca berea cehească deja devenită celebră, în toată lumea. Ele ştiu ce ne spun pe limba lor păsărească dar zîmbesc frumos şi presupun că nu ne înjură. 🙂

Avem bilete cu rezervare de loc dar, bineînţeles că Silvia stă pe un rînd de fotolii iar eu, pe celălalt rînd, despărţiţi numai de culoarul pe care se plimbă cehoaicele şi mai rar, ceilalţi călători. Tot e bine. Alte cupluri mai ghinioniste, sunt separate de şiruri întregi de fotolii; probabil că agenţia a emis biletele pe principiul „las că se descurcă ei acolo între ei, în avion”.

Suntem într-un Boeing 737 – 500, iar cele 120 de locuri sunt ocupate cu doar cîteva excepţii; după o goană nebună de cîteva zeci de secunde pe pistă, boeingul ţîşneşte şi se înfige în văzduhul incredibil de albastru, generos luminat de acelaşi soare strălucitor. Motoarele torc monoton, iar viteza creşte odată cu plafonul de zbor.

Recitesc ofertele turistice şi-mi vine să zîmbesc; ştiu din experienţă că una citeşti şi alta găseşti; plus de asta, cel mai mare regizor în astfel de scurte excursii, este întîmplarea; neprevăzutul; ocazia prinsă sau scăpată la milimetru. Prefer să recitesc În ce cred cei care nu cred în timp ce Silvia citeşte Floarea de loldilal.

Fetele pregătesc gheridoanele cu papa. Tocmai la ţanc pentru că ne cam picnise foamea. Au ajuns şi în dreptul nostru. Petra, prima dintre blonde, care în prima sa tinereţe pare să fi fost mult mai frumoasă, ne oferă cîte-un şerveţel uriaş şi cîte-o pungă minusculă cu biscuiţi; SLANY MIX. Cum slany înseamnă CRACKER, adică biscuiţi, văzînd că în materie de papa asta-i tot, îmi vine să zic: uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. Dar, tac.

Ladislava, blonda numărul doi, ne oferă chimicale (coca-cola), suc, ceai, cafea, mulţumesc frumos dar, nu! Are şi altceva? Are: Silvia vrea un pahar cu White Wine, eu unul cu Red Wine, plus apa minerală cu şi fără bule, şi hai noroc! Ciocnim peste culuar la mare înălţime, paharele de plastic. Bun vinuţul? Tare bun dar, nu prea ţine şi de foame.

A treia stevardeză, o brunetă mai plinuţă, nu ne dă nimic. Ea strînge deşeurile că d’aia-i şefa celorlalte două. 🙂 . Nu-s ele prea tinerele dar, nici prea mult peste o sută de ani nu au dacă le iei pe tustrele, la un loc (ca vîrstă).

Că nu telefon şi nu laptop ştiam dar, că nu şi foto sau film, nu. Este prima dată cînd păţim aşa ceva: filmatul în avion, interzis. Cînd am zburat cu El-Al în Israel n-am avut astfel de probleme, nici cînd am zburat în Catalunia şi nici cînd am zburat la Zurich. Dar, asta e, mergem mai departe.

Cam gata cu mersul prin ceruri; începem să revenim cu trenul de aterizare, pe pămînt; Praga ne aşteaptă cu braţele deschise; şi sper că şi cu ceva păpică. 🙂

Read Full Post »


Nu pricep explicaţiile date în limba germană dar înţeleg că este un muzeu care adăposteşte obiecte şi documente care ilustrează istoria Elveţiei de pe la început şi pînă în zilele noastre. Voi lăsa fotografiile să spună mai mult decît bietele mele cuvinte…

Ajunşi în gara aflată la doi paşi, de data asta nimerim într-un IC care merge direct la Basel în circa 45 de minute, ceea ce după presupunerile mele înseamnă că pe alocuri am zburat cu peste 150 de km/h. Ajunşi la Basel vedem că în sfîrşit, soarele a biruit norii revărsînd o căldură primăvăratică asupra oraşului liniştit. Avem nevoie de ceva odihnă pentru că mîine vom pleca la Lucerna.

Read Full Post »

Zurich

Excusia noastră prin Elveţia, continuă:

Şi ziua aceasta este cam mohorîtă dar măcar nu plouă. După o scurtă deliberare hotărîm scurt: direcţia Zurich. Mirabilul pass îşi face iar, datoria: de data asta putem merge cu un TGV fără să mai plătim nimic în plus. De fapt, aceste PASS-uri sunt valabile pentru orice tip de tren ai chef sau timp să iei, în orice direcţie pe teritoriul elveţian, indiferent cărei reţele feroviare aparţine trenul respectiv. Trebuie numai să ai mare grijă ca nu cumva să te urci la clasa a I-a dacă ai bilet de-a doua, că te-ai ars. Nu este necesar să reţii loc, pentru că locuri sunt din belşug şi pe alese. Fiind un tren german de mare viteză (şi distanţă) are în compunere mai multe vagoane de clasa I-a decît clasa a II-a, separate de un vagon restaurant. Controlorii s-au uitat atent la PASS-uri, la paşapoarte, la mutrele noastre şi au zîmbit încurajator: totul este OK. Totuşi. Doar pentru buna lor informare, suntem amabili să le spunem de unde pînă unde avem de gînd să mergem? Suntem.

Faţă de trenul acela local din prima zi, TGV-ul parcurge distanţa cu vreo 20 de minute mai repejor pentru că nu opreşte nicăieri pînă la Zurich.

Ajunşi în Zurich-gară (există şi alte gări: Zurich-Oerlikon, Zurich-aeroport) ieşim în stradă şi ne orientăm rapid.

Vom străbate per pedes cîteva străduţe din jurul gării, pe o rută turistică marcată pe o hartă. Ploicica sîcîitoare ne murează dar, nu băgăm noi în seamă aşa flecuşteţ. Privim la vitrinele pline cu lucruri frumoase dar evident scumpe, admir curăţenia străzilor şi silenţiozitatea tramvaielor şi troleibuzelor care alunecă printre noi nici prea pline, nici prea goale.

Mai întîi, urcăm nişte trepte spre “Curtea cu tei”,

un platou de pe care avem o minunată panoramă a oraşului în depărtare,

iar aproape vedem rîul Limmat pe care plutesc vaporaşe, bărci şi răţuşte.

Este o oră nepotrivită pentru a vizita cele cîteva catedrale din apropiere dar, izbutim totuşi să ascultăm orga într-una dintre ele

şi să admirăm nişte superbe vitralii semnate de Chagall, în Jungfrau Munster (no foto, bleah… ). Cum ne-am apropiat de un debarcader, ne urcăm într-un vaporaş care face turul scurt (90 de minute) al Zurichsee.

Ambele maluri sunt populate cu diverse construcţii; fiecare metru pătrat de pămînt este folosit pentru ridicarea unor case de diverse înălţimi, case de lux cu o privelişte minunată.

Şi aici, accesul pe vaporaş este pentru noi gratuit, graţie PASS-ului. De fapt, vaporaşele acestea n-au numai un scop turistic. Ca şi la Lucerna – vom vedea -, ca şi pe alte lacuri, aceste vaporaşe sunt parte a sistemului integrat (FOARTE BINE SINCRONIZAT) de transport: avion, tren, vapor, autobuze interurbane şi uneori, chiar transport local urban şi chiar transport pe cablu! Incredibil dar, ADEVĂRAT!

Păcat numai că aceste pass-uri nu acoperă şi preţul berii (Braugold – 0,33 cl. – 5,90 franci sau al cartofilor prăjiţi – 9,90 franci o farfurie plină + două casolete minuscule cu sos de roşii).  🙂

La malul lacului se văd lebede

Iar pe undeva aproape de unul dintre maluri, o arteziană înalţă apa spre cer.

Soarele se luptă din greu cu norii dar, deocamdată nu prea iese biruitor. Singurii care nu par interesaţi de peisaj sunt cîţiva copii care zburdă printre noi, mai blonzi decît berea sau decît spicele de grîu, pe chipul cărora străluceşte fericirea unei copilării în care grija, necazul, nevoia, amărăciunea şi alte feţe hîde ale omenirii, lipsesc cu desăvîrşire. Tare mă bucur că există pe această lume, ŞI copii fericiţi!

Timpul zboară neştiut, acostăm, şi ne abatem puţin – deloc pudici – prin cartierul felinarelor roşii. Zero activitate la ora aceasta post-matinală; cel puţin, aşa presupun 🙂  .  Totuşi, mulţi oameni populează terasele sorbind alene fiecare din pahare cu te miri ce, aşteptînd fiecare ştie el sau ea, ce. 🙂

Timpul este la mare preţ în Elveţia, iar renumitele ceasuri cu cuc apar în vitrine

Nici simbolul bine cunoscut nu lipseşte

Ne îndreptăm spre gară. Dar nu plecăm de aici înainte de a merge şi la… va urma.

Read Full Post »

De la Zurich la Basel

Primii noştri paşi pe tărîm elveţian:

Plecasem din Bucureşti ferm convins că de la Zurich la Basel vom merge cu TGV-ul elveţian, respectiv Lyria. Poate, altădată. Acum, ne-a învăţat nepoata mea să ne procurăm nişte chestii grozave, denumite PASS turistic. Cu aceste pass-uri miraculoase avem reduceri substanţiale la călătoriile cu trenul, la transportul în comun urban (tramvai, autobuz, troleibuz) şi interurban (autobuzul galben), la eventualele călătorii cu vaporul, parţial la transportul pe cablu şi chiar acces gratuit, la muzee! Aceste pass-uri sunt de mai multe feluri; fie pe o perioadă de timp fixă, fie pentru un număr predeterminat de călătorii, şi sunt emise pentru grupuri de la două la cinci persoane. Voi reveni la aceste pass-uri, pentru că merită.

Deocamdată, ne-am urcat într-un tren local, un soi de navetă care opreşte în fiecare staţie de pe parcurs. Periferiile Zurich – ului nu-mi par cîtuşi de puţin atrăgătoare; este o zonă industrială cu depozite, zeci de linii ferate şi nenumărate autostrăzi suspendate (unde eşti Oprescule ? 🙂   ), peisaj neutru pigmentat de construcţii fără nimic spectacular dar, extrem de utile… Vom reveni pe acest traseu de cîteva ori, şi voi mai povesti cîte ceva.

Trenul acesta nu este prea ponosit dar, nici nu prea străluceşte de curăţenie; mulţi turişti, ceva localnici (navetişti), oameni de toate felurile şi de toate culorile. După ce parcurgem cîteva staţii, peisajul începe să semene cu imaginea pe care o aveam eu despre Elveţia: case frumoase, ogoare îngrijite, livezi, terase cu viţă de vie, curăţenie desăvîrşită, peisaje minunate. Într-un castel cu alură medievală, şi-a găsit sălaş o fabrică de bere. Asta-mi place! 😀

Vine şi prima surpriză: controlorii. Un bărbat între două vîrste şi o fată frumoasă, cer politicoşi şi surîzători, legitimaţiile de călătorie. Evident, toată lumea are aşa ceva. Deci ? deci, simplu: cînd anume categorii de călători au priceput că-şi pot cumpăra bilete on-line (telefoane deştepte, tablete, etc) numai cînd apar controlorii, şefii cei mari au luat măsuri extreme; respectiv, au sporit numărul controlorilor iar regulile au fost înăsprite. Adică, nu prea mai merge să prezinţi tichetul de călătorie cumpărat on-line, la prea multe minute după ce trenul a plecat din staţie. Aveam să pricep ceva mai tîrziu de ce viaţa celor care încearcă să fraudeze sistemul, este destul de grea în Elveţia. Voi reveni la acest aspect, la vremea potrivită (Cascada Rinului). Deocamdată am ajuns la Basel în gara elveţiană (mai sunt două gări = gara franceză şi gara germană, dar despre asta, mai tîrziu), iar de la gară pînă “acasă” nu mai avem mult de mers. Mîine vom avea o zi plină deci, pe mîine! Cu poze. 🙂

Read Full Post »

De aici începe relatarea excusiei noastre, din Eveţia :

Mai avem exact o oră pînă la decolare. Vremea este frumoasă şi caldă, iar paserile de metal stau liniştite la sol aşteptîndu-şi pasagerii. Nu prea mulţi deocamdată, la terminalul pentru Zurich. Vreo optzeci, cred. Poate mai mulţi. Am avut o scurtă aventură la chek-in cu bagajele. Cerberul respectiv a stabilit că avem prea mult bagaj pentru tipul nostru de bilet şi că ar trebui să mai plătim vreo 150 de euro pentru excedent. Pînă la urmă, se mulţumeşte cu 75; iar dacă se gîndeşte şi mai bine, 150 de RON ar funcţiona exact ca formula din poveste: Zurich, deschide-te! Deci: un bagaj mai mititel s-a metamorfozat brusc din bagaj de cală în bagaj de mînă, prin voia cerberului. Nu mai contează că la trecerea prin furcile caudine ale maşinăriilor ţipătoare în prezenţa metalului (cum se numesc?) am rămas fără spray, fără briceagul meu elveţian (îmi voi cumpăra eu, altul – he he heee) şi fără alte cîteva flecuşteţe… Am scăpat de cerberi şi aşteptăm ambarcarea. Asta este tot ce contează.

Pînă la avion suntem transportaţi cu un maxibuz. Avionul de tip Fokker are 100 de locuri din care libere au rămas numai cîteva. O bandă de magnetofon repetă (şi) în limba engleză instrucţiunile de salvare în caz că… Pe post de stewardeze sunt două fete frumoase; o asiatică şi o blondă, amîndouă înalte şi perfect înveşmîntate în aura unui surîs binevoitor.

Călătoria poate să înceapă. Auspiciile sunt extrem de favorabile.

Avionul s-a pus în mişcare către capătul pistei. Suntem pe locurile 14 A şi 14 B exact în dreptul aripei din stînga. Pe partea dreaptă mai sunt (cîte) trei fotolii, iar în faţa noastră sunt ieşirile de siguranţă… Zborul va dura circa două ore şi 15 minute.

Gata! Viteză, portanţă şi ţuşti! ne-am căţărat pe cerul de deasupra aeroportului Otopeni şi luăm cap-compas spre Zurich. Senzaţia de zbor este vag anihilată de senzaţia de stat pe loc dar asta, numai dacă priveşti pe geam unde norii par să alcătuiască mormane de nea albă, pufoasă, puternic luminate de un soare generos.

Soare despre care am auzit că la Basel – prima ţintă a călătoriei noastre, este cam timid.

Fetele au pus gheridonul în mişcare, dar cum nu văd pe nicăieri oferta de produse nu ştiu la ce să mă aştept. Pînă la urmă, optăm pentru cîte-un sandviş (mititel) cu şuncă de vacă asezonat cu cîte-o sticluţă de GRENACHE MERLOT – franţuzesc – foarte bun(e) şi cu cîte-un pahărel de apă minerală. Ca şi la El – Al, totul este inclus în preţul biletului (nu ca la zborul către Catalunia). Buuuuun!

Am început să coborîm pentru aterizare. Pe ultima sută de metri, fetele ne împart voioase mostre de ciocolată cu lapte, elveţiană. Un deliciu! Am intrat în norii compacţi şi tot coborîm. Soarele a rămas undeva sus, deasupra plafonului de nori, iar noi vom fi botezaţi la descinderea din avion de o ploicică palidă, caldă şi-mi place să cred, binefăcătoare. Bine-aţi sosit pe tărîmul lui Wilhelm Tell!

Read Full Post »

Laptop

Încep aici, relatarea unei excursii fabuloase prin Elveţia. Deci 🙂

– No laptop?

– No laptop!

A început să mă amuze mirarea cerberilor din aeroporturi cînd îi văd cum constată nedumeriţi că geanta mea de umăr pentru laptop are de toate, numai laptop, nu. Ştiţi cum este vorba: la început a fost… un note-book, căruia i-am cumpărat o “coajă”; de note-book m-am cam despărţit în călătorii, de geantă, NU.

Deja suntem în uriaşul aeroport Zurich şi am trecut de toate barierele. De toate? Nu chiar… De data asta, impresia mea despre precizia elveţiană (voi reveni la acest subiect) a intrat într-o scurtă mirare: de ce tocmai avionul nostru este întîrziat cu 15 minute? De fapt, nu este singurul avion întîrziat. Mai sunt vreo şapte sau opt avioane în această situaţie. De ce? Nu ştiu…

Nu mai port păcătosul de note-book cu mine în călătorii, din varii motive. Mai ales pentru că mă perturbă. În loc să mă bucur de călătorie, mă repezeam să scriu. Gata cu tirania de tip laptop! No laptop? Hotărît lucru, NO! 🙂

Am decolat de o bună bucată de timp şi după ce-am admirat pe săturate şerpuiala luminilor care se întretaie la sol, am intrat cu toţii, cu avion cu tot, în întunericul nopţii. Îmi cam urlă motoarele în timpane dar, asta e: ne întoarcem acasă (voi descrie şi decolarea) cu acelaşi Fokker de 100 de locuri şi noi stăm pe rîndul 19 din 20 (a cîte cinci locuri) exact lîngă turbopropulsorul din stînga. Atîta pagubă: aceste 14 zile petrecute în Elveţia ar fi meritat şi sacrificii mai mari decît ceva întîrziere şi două ore de zbor cu timpanele agresate. Două ore trec mintenaş cît despre întîrziere, să fim serioşi: cu ce să coordonăm (voi reveni la coordonarea integrată şi incredibilă a mijloacelor de transport în comun din Elveţia) aterizarea de la Bucureşti? Cu transportul în comun de noapte? Bună glumă. Cu rechinii care se autointitulează taximetrişti? Ăştia oricum abia aşteaptă să ne jecmănească aşa că răbdare au. Să ne vedem noi cu bine la sol, să ajungem acasă şi mîine (azi), după ceva odihnă şi alte alea, să vă anunţ: am ajuns acasă dragilor, şi bine v-am găsit!

Voi începe să depăn aventura helvetică în următoarele vreo… enşpe zeci de postări; material, am. Numai că trebuie transcris din agendă, în word şi apoi, pus pe blog. Am şi filme, am şi poze, am şi chef şi am şi timp.

Deocamdată mulţumesc tuturor celor care mi-au vizitat blogul în această perioadă de timp, mulţumesc tare mult celor care mi-au transmis urările lor de Sfintele Paşti, şi mulţumesc celor care doar s-au gîndit la noi.

Bine v-am regăsit, prieteni!

Read Full Post »