Autocarul urcă încet, greoi dar neşovăielnic, străduţele înguste mărginite de prăvălii diverse. Gabriela ne spune cîte ceva despre traiul în această cetate, despre traiul în interiorul unor ziduri păzite zi şi noapte. Nu-mi notez nimic; deşi au trecut 21 de ani de cînd întreaga Românie era o imensă închisoare, încă nu am uitat nimic, spre deosebire de prea mulţi alţii care au cam uitat; şi spre deosebire de cei tineri care habar nu au cum a fost atunci dar spun că atunci a fost mai bine.
(Acest episod, este recompus din memorie ajutat fiind atît de secvenţele filmate cît şi de cartea „Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.)
Un clişeu verbal des folosit, spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Ei bine, reciproca este perfect valabilă. Sunt momente în care cîteva cuvinte scrise atunci cînd eşti încercat de un sentiment la un moment dat, într-un loc încărcat de semnificaţii, nu pot fi înlocuite de cîteva mii de imagini. Ajută dar, nu le pot înlocui.
Am coborît din autocar şi după ce mai străbatem per-pedes cîteva străduţe, ne oprim pe un platou. Este chiar locul de unde vom pătrunde într-un complex de clădiri, alcătuit din trei biserici creştine (greco-ortodoxă, armeană şi catolică) adică chiar locul denumit Biserica Nativităţii din Betlehem, locul unde Fecioara Maria a venit împreună cu Iosif, pentru a-L naşte pe Iisus, aşa cum prevede VT şi cum este scris în NT.
Gabriela ne spune ce vom vedea în interior dar nu zăbovim prea mult afară pentru că, o burniţă rară dar binefăcătoare pică din cerul mohorît. Nu uită Gabriela să ne atenţioneze să nu ne răzleţim prea mult; nici nu ar fi recomandabil. Un ochi atent îi observă cu uşurinţă pe cei cîţiva soldaţi în uniformă şi pe cei cîţiva civili însărcinaţi cu paza acestor locuri, unii dintre ei fiind responsabili chiar cu securitatea grupului nostru.
Intrăm. Din nou, istoria zbuciumată a acestor locuri, ne este expusă pe larg. Rezum. Aceste biserici au fost construite deasupra grotei în care Fecioara l-a născut pe Iisus. De ce Iisus S-a născut într-un staul ? Simplu : pentru că pe acele vremuri, locurile de ospeţie erau construite în afara aşezării, şi tot în aceste locuri erau adăpostite şi animalele domestice. Deasupra acestei grote, Împăratul Adrian a construit un templu închinat lui Adonis în anul 135. Împărăteasa Elena a dărîmat acest templu în anul 329 şi a construit aici, prima Biserică a Nativităţii. În anul 390 a fost adăugat un mozaic care se mai vede şi astăzi. După ce a fost avariată de o răscoală a samarinenilor în anul 522, a fost renovată de Împăratul Iustinian în anul 527. Un mozaic care îi reprezenta pe Magi în haine persane, a avut menirea de a scăpa această biserică de la distrugerile provocate de perşi în anul 614. Cruciaţii au renovat biserica şi au folosit-o ca loc al încoronării lui Bauduin I-ul ca rege al Regatului Latin în ziua de Crăciun a anului 1100. Etc…
Intrarea în biserică este foarte îngustă şi foarte puţin înaltă; din nou, suntem nevoiţi să ne plecăm cu umilinţă pentru a intra. Gabriela a reluat explicaţiile de factură istorică. Mulţi ascultă, alţii nu. O sală lungă mărginită de coloane înalte
conduce spre intrarea în Grota Nativităţii, străjuită de Icoana Făcătoare de Minuni. Pe partea stîngă se văd cele două altare ale Bisericii Armene. Lîngă icoana Maicii Domnului, sunt cîteva trepte abrupte. Pe dreapta, un călugăr ne împarte lumînări. Agenţii de pază, veghează atent. După ce ne-am prosternat şi ne-am închinat pe locul care aminteşte de grota unde s-a născut Iisus, vedem în apropiere un tablou-icoană care înfăţişează Staulul Sfînt; un alt călugăr ne înmînează icoane de hîrtie; cei care nu şi-au putut permite să cumpere alte icoane, vor avea măcar un semn al trecerii lor pe aceste Locuri Sfinte. Un alt şir de trepte ne conduce spre ieşirea în Biserica Armenească. Agenţii veghează discret. Un alt călugăr este însărcinat cu adunarea acatistelor. Înmînează doritorilor hîrtie şi creion cu un zîmbet bonom; nu pretinde dar primeşte cu un aer absent, micile sume de bani oferite.
Aici, îi aşteptăm pe cei care s-au răzleţit de grup. Facem autonumărătoarea astfel : cineva începe cu unu, altcineva rosteşte doi şi tot aşa pînă cînd ultimul venit, spune 33. Număr biblic, desigur. Suntem toţi. Pe dreapta, un grilaj închis ne îngăduie să aruncăm o scurtă privire în bogata şi bine luminata Biserică Catolică. Pînă aici, luminozitatea nu a fost din cale afară de mare, conferind locurilor o aură de Mister Divin…
Pe neaşteptate, cineva din grupul nostru, iniţiază o colindă de Crăciun, O ce veste minunată! Cîntăm cu toţii, amintindu-ne în mod neaşteptat, versurile. Spontan fiind, acest moment chiar a fost sublim!
Ieşim într-o micuţă curticică interioară, unde este intrarea în Biserica Catolică. Portocali şi trandafiri înfloriţi. O coloană de marmură este împodobită cu statuia Sfîntului Ieronim, la baza căreia este un vas de ceramică ? pe care este încrustată Crucea Ierusalimului. Nici Gabriela nu ştie de ce este închisă biserica, acum. Nu-i nimic, mergem mai departe. Nu mai este multă vreme pînă cînd misiunea doamnei Gabriela, de a ne ghida pe aceste locuri, va lua sfîrşit. Ar mai fi multe de spus dar, probabil că voi relua aceste însemnări pentru a le dezvolta. Poate.
Autocarul ne aşteaptă într-un garaj special amenajat; de aici, doritorii mai pot cumpăra ceva suveniruri, dintr-un mic mazazin. Plecăm spre bariera de la intrarea în oraş. Gabriela ne urează toate cele bune şi se mistuie pe străduţele înguste. Mulţumim Gabriela! La întrebarea mea, cum s-a aciuat aici, îmi spune cu un zîmbet impenetrabil . – Am venit să văd despre ce este vorba, mi-a plăcut şi am rămas. Nu insist.
Dacă la intrare nu ne-a băgat nimeni în seamă, la ieşire văd înaintea noastră un alt autocar oprit; după cîteva minute, bariera s-a ridicat şi trece. A scăpat. Este rîndul nostru la control. Doi soldaţi înarmaţi se urcă în autocar şi ne cer paşapoartele. Aruncă numai cîte o privire exersată la fotografii, la figurile noastre, mulţumesc în engleză şi coboară. După cîteva minute încordate, ne fac semn să plecăm. Ceea ce ne şi grăbim să facem, cu un vag sentiment de uşurare. Aici, poţi înţelege pe viu că ceea ce tot auzim la ştiri despre conflictul acesta milenar, este cît se poate de real. Pericolul este aproape palpabil. Chiar nu este de glumă. Chiar este o chestiune de viaţă şi de moarte între care nu este decît o pojghiţă subţire. Inimaginabil de subţire şi de inconsistentă. In fine. Îl recuperăm pe domnul Iosif, ghidul nostru şi plecăm la drum, spre Ierusalim.
Read Full Post »
Tiberiuorasanu's Blog 
