Fila XII

Reiau şirul postărilor autoconfesive. Auto confesive? Hm. Mai degrabă, mult mai degrabă, bine ar fi să le spun pur şi simplu, exhibări. Pur? Ei, aici chiar că este de discutat… Simplu? Cît de simplu recurgem la clişee de genul pur şi simplu, de parcă ar şti cineva, ce înseamnă pur, sau ar şti cineva, ce înseamnă simplu. Chiar: ce este pur şi simplu pe lumea asta? Eu nu ştiu… Voi, ştiţi? Tare mi-ar plăcea să aflu ce credeţi despre aceste noţiuni: pur ŞI simplu, tare mi-ar plăcea. Pur şi simplu = un soi de adică, ferm? În fine…

Crăciunul din acest an, mi-a adus mai întîi de toate, o deziluzie. Nu insist pentru că ştiu foarte bine că atunci cînd o uşă se  închide, se deschide o fereastră. Fereastra mea, s-a deschis. Voi reveni cu amănunte, în preajma Sfintelor Sărbători de Paşte. Adică pur şi simplu, sper că voi veni pe blog la vremea potrivită, cu un soi de reportaj din ţara cantoanelor. 🙂

Dar. Uite ce dar (cumplit) am primit chiar azi: m-a sunat un prieten vechi. Un prieten pe care îl cunosc de nu mai puţin de 37 de ani. 37! Doamne Dumnezeule, unde s-au scurs aceşti 37 de ani? Cum au trecut? Prietenul meu, plîngea la telefon. Plîngea amarnic. Plîngea. Ultima oară cînd l-am văzut, a fost la ceremonia de înmormîntare a unui alt prieten comun,  prieten care a dispărut din evidenţele pămîntene, la vîrsta de numai 52 de ani. Acum, prietenul meu, mă anunţa plîngînd amarnic, că un alt prieten comun este atins de o maladie neiertătoare şi că nici el, acel alt prieten comun, nu mai are mult de trăit pe acest pămînt. Vreo cîteva luni de zile. Vreo patru.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, nu dramatizez aceste întîmplări. Ştiu relativ sigur că tot ce există pe lumea asta pămînteană are un sens; şi are o finalitate. O finalitate urmată de altceva. Îmi place să cred că dacă o lume se apropie de asfinţit, o altă lume stă să apară. A început să moară lumea unora dintre noi? Aşa şi? De ce nu putem să ne bucurăm că am vieţuit pe lumea aceasta? Oare de ce ne întristăm că această lume va fi şi după ce noi nu vom mai fi? Avem copii, nepoţi, urmaşi. Viaţa continuă şi după noi. Pur şi simplu, viaţa continuă. NU?

Read Full Post »

COLINA

            Tare greu îmi vine uneori, să mă împac cu mine însumi. Sînt contradictoriu. Reuşesc să mă surprind pe mine însumi adesea, cu tot felul de manifestari ieşite din uzualul unei politeţi elementare. Ştiu ce daimon mă frămînta dar nu ştiu ce demon încă mă mai bîntuie. De fapt, ştiu, dar firea mea impulsivă îmi joacă feste.

            Am spus mai demult, în cerc restrîns, în faţa prietenilor mei în care se încadrau şi unele dintre rudele mele de sînge, că lumea noastră a început să moară. Nu este nici-o  tragedie aici. Este absolut firesc acest lucru. De cînd e lumea şi pămîntul, generaţiile se succed. Bătrînii mor ca să facă loc, noilor generaţii.

            Ce mă doare pe mine cu adevărat, este faptul că nu înţelegem un lucru elementar : de la o anumită vîrstă, cearta poate fi definitivă. Nu pentru toţi se mai poate găsi un timp al reîmpăcării. Nu despre iertare vorbesc ci, vorbesc despre eşec. Prea des relaţiile interumane, eşuează în eşec. Eşec prea uşor şi prea des recognoscibil atît în relaţiile din viaţa REALĂ,cît şi în relaţiile din lumea virtuală.

             Ce avem de împărţit Sfinte Dumezeule! Ce ne  separă atît de violent ??? Cred  că habar nu avem de fapt de ce ne certăm. Ne legănăm pe iluzia că suntem mult mai pereni decît suntem. Şi dăm importanţă unor fleacuri. Fleacuri care pot să ne facă să părăsim această lume, supăraţi unii pe alţii, deşi este foarte posibil să nu ştim cine pe cine se supără, sau DE CE.

            Ne dăm unii altora în cap cu lozinci, cu acuze despre nivelul cultural , ne războim despre concepte cu substrat politic, despre cine are dreptate sau nu indiferent de problema pusă în discuţie, practicăm monologul asurzitor, şi uităm ca de fapt, şansa noastră de a face tot ceea ce facem, este un DAR Dumnezeiesc! Dar Dumnezeiesc denumit pe scurt VIAŢĂ. Dar limitat în şi de timpul hărăzit fiecăruia dintre noi !

            Ce legătură are ceea ce am spus pînă acum cu titlul acestui gînd fugar ? ARE ! Are pentru că îi urez sincer, tot binele din lumea asta păcătoasă, unei doamne care lasă în urma sa, o colină moldovenească, pentru a-şi împlini destinul pe o colină din Alpi!

            Şi mai are legătură cu o rudă de a a mea, care a făcut cam acelaşi sacrificiu : a renunţat la gradele academice pentru a presta în străinătate, o muncă mult sub calificarea sa, pentru a-şi ajuta familia.

            Şi mai are legătură cu o altă doamnă, care s-a îndrăgostit de roadele pădurii pentru a depăşi momentele critice ale vieţii, fără să-şi schimbe orientarea politică.

            Şi mai are legătură inclusiv cu faptul că băiatul meu urcă acum, tot o astfel de colină : un soi de Golgotă.

            Tare greu îmi vine să mă împac cu mine însumi. De cele mai multe ori, reuşesc;  chiar dacă esenţa revoltei mele rămîne, supărările mele sunt trecătoare. Voi reuşiţi? Sper.

Read Full Post »

VIAŢA ÎŞI URMEAZĂ CURSUL FIRESC

23 ianuarie

Am primit un mail scurtisim

Bună dimineaţa. Sunt bine; am ajuns; vorbim cînd îmi va merge telefonul.Robi .

He, he, heeee, aşa mai merge ! Îi spun Silviei vestea, înşfăcăm sacoşa de piaţă, aia care merge pe două roţi şi cară singură, tu neavînd altă treabă decît să-i arăţi drumul, şi la Billa cu noi. Gata cu boieria ! Pînă acum ne scutea dragul de Robert de multe din aceste corvezi. Dar gata şi cu bîrfele pe blog, despre dumnealui. Aşa că …  înapoi la cărţi.

Afară este ger, un ger plăcut  lipsit de vînt şi fulguie alene. Îmi aduc aminte că la postarea despre Sf. Francisc, nora a adus vorba despre faptul că acesta, îmblînzise lupi. Eu îmi aduc aminte că legenda spune că Sfîntul Francisc vorbea limba tuturor vieţuitoarelor, limba adamică a proto-părinţilor înainte de a fi alungaţi din rai. Aşa o fi ? O să caut cartea lui Umberto Eco, În Căutarea limbii perfecte apărută la Polirom în colecţia „Construcţia Europei”, de care vorbisem cu amanda13, colecţie coordonată de Jacques le Goff, autorul cărţii de spre Sf. Francisc. Pe plan politic, în PSD lupta pentru putere s-a ascuţit mai dihai decît un bisturiu pentru chirurgie fină, toată lumea ameninţă pe toată lumea, este o vînzoleală perfectă. Geaba se agită domnii aceştia de tip ultratovarăş : în partidul acesta nu se va clinti nimic, nimic, nimic. Nimeni nu doreşte modernizarea sau reforma în partid, toată lumea se luptă pentru putere. Vor găsi un limbaj comun ? Nici pomeneală. Iliescu face şi desface tot. Adică tot ce complotează ceilalţi care se cred lideri ai partidului. Sau baronii locali. Iar pentru că preşedinta partidului felixcian demisionează din parlament, iar o să avem alegeri parţiale. Iar o să facă politrucii blat ? Iar.

Este ultra răspîndit mitul din facerea 11/1 potrivit căruia, „tot pamîntul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Cum să explici atunci, se întreabă Eco, ce scrie puţin mai înainte, la Facerea 10/5 ? „ de la ei se trag popoarele din ţările de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, dupa seminţiile lor”. Problema aceasta fie a fost trecută cu vederea, fie a fost minimalizată, explicată prin existenţa unor dialecte locale. Mitul babelic este prea adînc înrădăcinat în minţile noastre, ca să poată fi zduncinat cu uşurinţă. În cartea aceasta – imposibil de recenzat – Eco abordează o paletă vastă de probleme, de la limba adamică la traduceri. De la limbajul nonverbal la limbajele calculatoarelor moderne. De la desele încercări de a construi un limbaj universal – gen esperanto – la pledoaria de a conserva actualele peste 4000 de limbi şi dialecte. Sau. Dacă „de la Origen la Augustin, Părinţii Bisericii conveniseră că, în mod irefutabil, ebraica fusese … limba primordială a omenirii” în Renaştere se pune acut problema reconsiderării acestui punct de vedere. O serie de gînditori printre care şi Leibniz „afirmă că limba lui Adam este absolut irecuperabilă pe plan istoric”. Eco examinează şi alte modalităţi de comunicare cum ar fi cifrurile, încearcă o scurtă explicaţie a ce este şi ce spune Kabbala. Aminteşte de titanicele eforturi depuse pentru a descifra hieroglifele. Examinează inclusiv modalitatea în care ar fi posibil dialogul între civilizaţii aparţinînd unor galaxii diferite. Nu uită să ne atragă atenţia că în interiorul aceleiaşi limbi, locuiesc mai multe limbaje : limbajul poetic, filosofic, matematic, literar, argourile, chiar şi confuziile de termeni care produc noi sensuri ale unor cuvinte. De  ex. cum este în limba română cuvîntul locaţie, care a fost echivalat drep loc de desfăşurare a unui eveniment, pe cînd definiţia din DEX este cu totul alta. Insistă să ne spună că aşa după cum momentan, limba engleză pare a fi de folos oriunde în lume, fiecare epoca şi-a avut limba sa de circulaţie universală. O carte foarte utilă care demontează cîteva mituri, deschide nişte orizonturi şi care îndeamnă la reflexie. Păcat că tocmai acum, în epoca aşa-zis a comunicării, omul a învăţat la perfectie să-şi ascundă gîndurile vorbind, în loc să comunice limpede cu semenii săi. Ştiam mai de mult că un popor se srijină pe trei piloni. Unul este limba maternă, altul este constituit de tradiţii. Mă ajută cineva, să-mi amintesc care este al treilea ?

Read Full Post »

O plecare ca atîtea altele

22 ianuarie 2010

      Astă noapte am scris o pilulă amară, am postat-o, am dormit vreo două ore şi am dat deşteptarea întregului popor orăşean, compus din trei persoane, din vastul nostru apartament de două camere, baie, bucătărie şi una bucată hall – că debaraua am dărîmat-o ca să măresc bucătăria. După o toaletă sumară că mdeh, nu curge ea apa caldă ziua în nămiaza mare ,darămite noaptea, am luat un taxi şi fuga la aeroportul Otopeni . Oraşul e nins, dar se poate circula. Bine, hai să nu mai băgăm în seamă că la ora aceea doar cîţiva rătăciţi hălăduiesc pe străzi.

      Cu vre-un kilometru înainte de aeroport, parcă a turnat cineva o galeată imensă de ceaţă peste oraş, de nu se mai vedea nimica, nimicuţa. Şoferul, un tinerel amabil, ştie prea-bine drumul şi nu ratează aleea de acces. Plătim, intrăm în clădirea aeroportului destul de bine animată , ne dumirim ce şi cum şi după o coadă de cîteva minute, poate zece, bagajul lui Robi intră pe banda rulantă. Şi-l va recupera toooocmai la capătul final al călătoriei, care numără totuşi cîteva escale în drumul său către Canada. Are viză de imigrant pentru un an, obţinută la capătul altui an de eforturi, formalităţi, interviuri, cheltuieli. Ne îmbrăţişăm tăcuţi. Vorbele nu-şi mai au rostul. Ce am avut de spus, ne-am cam tot spus. Ridic mîna dreaptă a salut cînd îl văd trecut şi de ultimul cerber de la punctul vamal. Dispare din raza privirilor noastre.

      – Gata! zic. Acum, chiar că mai stăm degeaba, pe aici. Acum, prima dată cînd îl vom vedea,va fi acasă, la calculator, pe messenger, dar pînă atunci, o să vorbim cu el la telefon. Draga de ea, soţia mea, Silvia, surîde. Parcă mi-a transmis telepatic acest gînd. N-ar fi prima oară! Luăm un taxi – obişnuit, nu de cel din reţelele de tîlhari, care roiesc mai cu seamă la sosiri, şi ajungem acasă. Dormim ? Neeee. Mai bine să mai vorbim. După două, trei tăceri semnificative, zic : – Eu cred că ar trebui să mergem la somnică. Poate visăm ceva mai frumos decît tăcerea asta cenuşie. Iar am parte de un surîs. -Sigur spune ea. ai dreptate.  

      Surprinzător, dormim un somn neîntors cîteva ore, ne trezim şi ne dăm seama că ne e foame. Semn bun! Gîndesc. Surescitare, surescitare, dar pofta de mîncare înseamnă poftă de viaţă, pentru că a pleca înseamnă şi a muri puţin. După care, deschid blogul. Văd postarea şi nu  ştiu de ce, o şterg. După care mă răzgîndesc din nou, şi după ce aştern aceste rînduri, o repostez. Iat-o :

CADOU DE LA FIUL MEU

      Este ora 24. Peste mai puţin de şase ore, feciorul meu va decola. Spre alte zări. Spre alt destin. Spre altă dimensiune a speranţei. Nu sînt un om religios. Nu în sensul obişnuit al termenului. Nu cred că am îndreptat către Dumnezeu, prea multe rugi în viaţa mea. Dar simt acum nevoia, să reiau aici, un vers din rugăciunea Sfîntului Francisc : Acolo unde este tristeţe s-aduc bucurie.

      Sînt trist că pleacă ? Nu ştiu. Sînt bucuros ? Nu ştiu.
Înainte de a merge la culcare, pentru un somn? mi-a lăsat discret în bibliotecă o carte : Cum m-am lăsat de gîndit. Autor Hannes Stein. Apărută la editura Nemira în 2007. În loc de prezentare a autorului, reproduc aici, un fragment dintr-un interviu  :” Reporter – Ne puteţi spune pe scurt, cine sunteţi ? HS – M-am născut la Munchen, cu patru ani înainte de prima aselenizare (1969) şi cu douăzeci de ani înainte de căderea Zidului Berlinului. Reporter – Sînteţi un om cu gîndire politică. În ce categorie v-aţi situa : stînga, dreapta sau centru ? HS – consider rasismul o boala mentală şi cred că politica imigraţionistă europeană este antediluviană”. Foarte interesant punct de vedere !

      Cartea, îmi deşteaptă interesul. Formidabil titlu : Cum m-am lăsat de gîndit. Chiar, cum se face că se pare că acesta a devenit sportul nostru naţional ? De ce ne-am cam lăsat aproape cu toţii de gîndit? Nu mai avem la ce ? Nu mai avem de ce ? De ce ne prigonim tineretul pînă îi determinăm să plece către alte zări? De ce umilim diaspora ? Fiul meu s-a născut cu patru ani înainte de căderea lui Ceauşescu şi nimeni nu poate să-mi spună cu cîţi ani înainte de căderea post-comunismului din România.

      Despre această carte, poate voi întocmi o altă postare. Poate. Nu ştiu. Acum, chiar nu şiu. Dar simt nevoia să reproduc aici, un citat din Bertold Brecht de pe pagina de gardă a acestei cărţi : „ Gîndirea ageră este un chin. Şi omul înţelept o ocoleşte, de-i stă în putere”.

      Despre asta să fie vorba ? Noi, românii, am devenit cu toţii, înţelepţi ? Am devenit atît de înţelepţi, încît să nu mai gîndim ager? Cîte plecări vor mai urma ? Of, Doamne ! Promit să mă gîndesc la cartea asta fiule, promit. Sper ca gîndirea ageră să nu mai fie chin. Dar asta nu pot să promit.

Read Full Post »

fila stinghera

Zi mohorâtă şi posomorâtă ca o litanie educativă dar plictisitoare, rostită la urechea unui copil convins că este certat de pomană.

Din când în când, un ministol de vrăbiuţe se aşează pe betonul din mica ogradă a biroului şi ciuguleşte în stare de alertă firimiturile de pâine pe care din când în când, le arunc pentru a le tenta să revină şi să mai spargă monotonia. Şi tot din când în când, la îndemnul unor semnale misterioase la care eu nu am acces, întreg păsăretul zboară către o direcţie unde se pare că se simte mai protejat. Sau poate că într-acolo sunt cuiburile. De unde să stiu eu asta ? Dar vrabiuţele revin şi revin şi până nu ciugulesc şi ultima firimitură de pâine, nu se lasă. Lasă locul curat ca în palmă. Iar eu, care între timp mărunţesc niste chifle mai vechi, iar le tentez cu câte o mînă de firimituri. Şi ele iară revin. Şi iară ciugulesc. Şi iar zburătăcesc. Şi iară şi iara şi iară … […]

Astăzi, după ce am terminat de citit “Mesi@” de Andrei Codrescu, am de gând să atac “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” de Moshe Idel / Polirom / 2008 . Din când în cind, dacă ridic privirea, mă simt vegheat de privirea complexă cu care domnul Stoica mă priveşte dintre marginile unui tablou. Relaxat, în cămaşă cu mâneci scurte, cu o pălărie de pânză care-l apără de soare, cu ochelarii de soare ţinuţi cu ambele mâini în dreptul stomacului, domnul Stoica în aceeaşi privire pare şi amuzat şi interogativ şi neâncrezător şi iscoditor dar şi supra-veghetor.  Fotografia este făcută fără îndoială de un artist pentru că este alcătuită dintr-un subtil joc de lumini şi de umbre. Cam aşa cum a fost şi domnul Stoica însuşi. Să-l odihnească bunul Dumnezeu. CĂ MERITĂ ! […]

Eu n-am primit o educaţie religioasă în adevăratul sens al cuvîntului în copilărie. De-abia după ce a murit tata, am aflat că fusese practicant al religiei Greco-Catolice, religie interzisă în România comunistă. Posed însă un certificat de botez în ortodoxie. În familia noastră, Dumnezeu nu a ocupat un loc prea important. Cred că trauma trăită de tata, a marcat-o şi pe mama, care nu a avut puterea de a opune rezistenţă la împilarea autorităţilor comuniste, nici în ceea ce priveşte religia. Ţin minte totuşi că naşa mea de botez, mă mai lua la plimbare uneori şi mă mai băga în câte o  biserică unde mă învăţa să fac treceri pe sub masă şi să sărut icoana Maicii Domnului, după care mă învăţa să mă închin făcând temenele şi cruci ample. Amintirile mele sunt totuşi estompate de timp. Peste 50 de ani distanţă dintre atunci şi acum, îşi spun  cuvântul şi se constituie într-o barieră greu de trecut. Şi totuşi din când în când, sufletul meu zbura către cer, deşi habar nu aveam în ce mod. Nici acum nu mi-este prea clar, de ce de câte ori treceam prin faţa câte unei biserici catolice, intram în nădejdea de a afla acolo puţină linişte şi puţină reculegere. Dacă nimeream şi orga cântând, fericirea mea era deplină. Nu cred totuşi că îmi manifestam bucuria şi  mulţumirea către Dumnezeu, închinându-mă. Chiar că tainice sânt căile Domnului ! Deci eu, botezat ortodox, eram atras în chip miraculos de bisericile catolice, fără să am decât învăţătura anticreştină pe care o primeam la şcoala vremurilor comuniste. Eram care va să zică un ecumenist, fără să ştiu ! – ceea ce acum mă declar  oarecum în cunoştinţă de cauză. Eu sunt convins că nu există decât un singur Dumnezeu, pe care oamenii l-au perceput în decursul istoriei în chip diferit. Şi tot în chip diferit se revelează Dumnezeu şi acum, în contemporaneitate, oamenilor aparţinând diferitelor rase şi etnii, diferitelor culturi si diferitelor epoci. […]

Am depus ofranda firimiturilor de pâine la picioarele zburătoarelor mici şi hoaţe, dar gureşe şi graţioase şi vegheat de privirea domnului Stoica”patronul” îmi reiau lectura.

„Presupun de asemenea că facultatea umană implicată în contactul cu o putere cerească intră în rezonanţă cu natura însăşi a acelei puteri”. 

Presupun şi eu la rândul meu, faptul ca mai devreme sau mai târziu, fiecare om are  momentul sau de revelaţie. Momentul meu de revelaţie a fost trăit la Vatican. Abia ajuns acolo, la mai bine de un an de la trecerea în veşnicie a suveranului pontif, Ioan Paul al II-lea, în contact direct cu mareţia locului am înţeles că fără ajutor divin, acea construcţie nu ar fi fost posibilă. Tot monumental este şi edificiul înălţat întru slava lui Victor Emanuel al II-lea, făuritorul Italiei moderne. Dar catedrala Sfântului Petru respiră monumentalul divin, copleşitor dar ocrotitor, în timp ce edificiul dedicat lui V. Emanuel impresionează numai prin mareţia efemerului uman. Şi atâta TOT ! DA, acolo la Vatican, am înţeles că ordinea acestei lumi este de inspiraţie divină şi că noi oamenii, avem privilegiul de a ni-L putea reprezenta pe Creatorul a toate şi a tot. Chiar dacă părerile noastre despre El nu coincid, El ne iubeşte pe toţi, ca pe nişte copii neastâmpăraţi. Şi să nu uităm că dacă bunul Dumnezeu ar fi voit să semănăm între noi, am fi semănat. Dar în loc să ne bucurăm de diversitatea noastră, noi ne ciondănim. Ne războim şi ne urâm. Şi numai din când în când, când obosim, mai facem armistiţii; după care … […]

Dupa care, CE ?

Read Full Post »