Piatra răbdătoare

„Există o sintagmă în limba persană, Piatra răbdătoare, pe care oamenii o folosesc de obicei în vremuri de nelinişte şi încercări. Se spune că o persoană îşi povesteşte toate necazurile şi nemulţumirile acestei pietre. Piatra ascultă şi absoarbe toate durerile şi secretele, şi astfel omul este  vindecat. Uneori piatra nu mai poate îndura povara şi explodează.”

Am citat acest pasaj dintr-o carte grea, grea cît tristeţea tuturor celor rupţi de ţara lor natală, carte scrisă de o profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, doamna Azar Nafisi, carte denumită foarte inspirat, Citind Lolita în  Teheran. Desigur, este vorba despre celebra carte scrisă de Vladimir Nabokov, Lolita, carte extrem de cotroversată chiar şi în zilele noastre, nu doar în spaţiul cultural islamic.

Citind Lolita în Teheran, nu este singura carte publicată de doamna Nafisi.  Are şi multe lucrări de specialitate dedicate literaturii engleze, domeniu în care doamna Nafisi fiind o veritabilă specialistă, are titlul de doctor, cărţi apărute cu mare greutate şi cu multe riscuri în Iran, ţara în care fundamentalismul islamic încearcă – şi chiar reuşeşte – să şteargă toate urmele democratizării liberale, începute de şahul Reza Pahlavi în urmă cu aproape şase decenii.

Citind Lolita în Teheran nu este o carte dedicată micuţei răpite de un monstru, pe cînd Lolita avea numai 12 ani, fetiţă căreia i s-au furat pe rînd, copilăria, inocenţa, viaţa. Este mult mai mult decît atît, fiindcă o subtilă translaţie făcută de autoare, care transpune drama Lolitei peste drama tuturor oamenilor cărora li se fură cu brutalitate viaţa şi libertatea, în numele unor idealuri dovedite mai mereu, simple iluzii vîndute cu cinism naivilor, de  indivizi setoşi de putere care trec la propriu peste cadavre, impunîndu-şi politicile lor tiranice, oamenilor, în cazul acesta, în Iran, prin forţa brutală a Gardienilor încolonaţi cu supuşenie în spatele liderilor islamici.

Nu intru în esenţa acestei cărţi extrem de dense din punct de vedere uman, social, politic, religios, toate aceste aspecte fiind exemplificate copios pe parcursul cărţii, cu nenumărate exemple din literatura de cea mai înaltă ţinută. Spun numai, că autoarea descrie în carte destinele unora dintre studentele sale, destine rareori ferite de vicisitudini, tinere cel mai adesea căzute pradă capriciilor unui regim tiranic, brutal şi extrem de represiv, regim capabil să recurgă fără ezitare la asasinatul justificat politic. Mă refer la faptul că autoarea, după o îndelungată luptă cu sistemul, alege să devină la rîndul său, o exilată, pentru că ar fi plătit rămînînd în Iran, inclusiv cu preţul propriei sale vieţi, îndrăzneala de a educa tinerele fete, în spiritul libertăţii de conştiinţă, dublată de o cultură adevărată.

Piatra răbdătoare. Această piatră a fost prezentă şi în spaţiul vital românesc, pentru milioane de români care acum, sunt rupţi de ţara lor. Cînd piatra lor răbdătoare personală a explodat, românii au emigrat. Au plecat în bejenie, care-ncotro. Unii sunt împăcaţi cu această soartă. Alţii nu-s şi nici nu vor să se împace cu acest statut, de dezrădăcinat. Nu ştiu cum este mai bine sau mai rău. Mă întreb numai, cîte milioane de români ar mai trebui să vadă că piatra lor răbdătoare nu mai suportă mizeriile politicienilor actuali şi explodează. Mă întreb de asemeni, dacă acest exod mai poate fi oprit, şi cum. Chiar mă întreb dacă acest popor nu a intrat pe calea dizolvării ca naţie. Natalitate negativă, exod accelerat, import masiv de asiatici şi nu numai. Ca să nu mai vorbesc şi de „refugiaţii” de război pe care o politiciană iresponsabilă, i-a chemat în Europa.

*Cele şase săptămîni minunate pe care am avut bucuria şi norocul de a le petrece în Canada, se încheie peste două zile. Ieri, am fost invitaţi la cină de o familie de români plecaţi din ţară de 14 ani, prieteni cu Robert. Locuiesc într-o vilă mică şi cochetă, suficientă pentru Mihai, Iulia şi fiica lor adolescentă, Aura. Nu le dau numele real pentru că n-are nici-un rost. Mai bine de 250.000 de români trăiesc în Canada, mare parte dintre ei în Quebec, în Toronto sau în Montreal. Cei trei, sunt doar trei dintre ei.

Ce vreau să arăt, sunt accentele de normalitate pe care această familie le-a etalat: discuţia despre politica locală, a durat mai puţin de un minut; la întrebarea doamnei ce mai este pe acasă, pe la romanica, am spus un singur lucru şi anume că, s-a ajuns pînă acolo încît cei judecaţi pentru fărădelegi, vor să-şi aleagă completul de judecată. Mirarea uluită a doamnei, a fost singurul răspuns, iar subiectul a fost abandonat. N-am întrebat care a fost motivul plecării lor din ţară şi nici ei nu s-au grăbit să ni-l spună (piatra lor răbdătoare a rămas nedestăinuită, nouă). Am petrecut cîteva ore de discuţie destinsă, spumoasă, despre călătorii, despre picanterii ale vieţii bonome de fiecare zi, am glumit copios. Adică, mai pe scurt, am  avut o experienţă extrem de plăcută şi cred că şi această familie fericită aici, în Canada, s-a simţit foarte bine în compania noastră. Chiar erau la curent cu încercările lui Robi de a ne face să revenim în Canada, definitiv, şi ne-au încurajat să NU ezităm! Să venim aici, şi totul va fi ok. TOTUL!

I-am întrebat dacă vor să revină în România. Mihai a tăcut, dar doamna, ne-a spus că după ieşirea la pensie, peste vreo 15-20 de ani, cine ştie, poate poate,  că… Oricum, n-au renunţat definitiv, la casa din ţară. O mai păstrează.

*De ce este Canada aşa cum este? Pentru că cetăţenii sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Votează în procente care depăşesc cu mult jumătate din numărul total al electorilor (cel mai recent procent a fost de 67%). Ieri, 01 octombrie 2018,  au fost alegeri în Quebec. L-am însoţit pe Robi la centrul de vot, din curiozitate. Prima constatare: votul a fost organizat într-o zi de luni, nu sîmbătă sau duminică pentru a strica weekend-ul cetăţenilor sau pentru a încuraja absenteismul. A doua constatare, votul a fost exprimat într-o şcoală, la subsolul cu dulapurile elevilor, fără ca procesul de învăţămînt să fie oprit. A treia constatare, a fost că nimeni nu s-a obosit să cheltuie sume faraonice pe cabine de vot! O simplă cutie de carton desfăşurată pe o masă banală, era singura protecţie a celor care se fereau de curioşi. A patra constatare a fost că familiile veneau la vot împreună cu copiii, copii de la vîrste potrivite pentru grădiniţă pînă la adolescente sau adolescenţi, iar copiii erau încurajaţi de funcţionarii din secţia de vot să-i asiste pe mami sau pe tati cînd îşi exprimau votul. Drept recompensă, EI, copiii, puneau votul în urnă! (atitudine cu bătaie fooooarte lungă în timp)

Şi ultima constatare: toţi cetăţenii cu drept de vot sunt notificaţi acasă din timp, cum pot vota: fie la urne, fie prin corespondenţă. Toţi cetăţenii primesc prin poştă plicuri în care se specifică locul unde sunt arondaţi şi mai ales, primesc un carton pe care sunt tipărite datele personale: numele, prenumele şi adresa, cartoane care deschid accesul la urne. Pierzi cartonul, nu votezi! Dar, dacă ai votat, ai predat cartonul şi este EXCLUS să mai poţi vota încă o dată, aşa cum ştiu dragnevii că se poate vota, la romanica, inclusiv sau mai ales la referendumul din 6 şi 7 octombrie, scrutin la care s-a renunţat la TOATE elementele de siguranţă care protejau votul, de fraude.

*Am aflat rezultatul votului din Quebec, dintr-un ziar on line românesc, de pe plan local. Dar este problema lor ce au votat şi nu este problema mea să judec ce şi cum. Nici pe Robi nu l-am întrebat nimic pe această temă.

Pe mine m-a interesat să înţeleg de ce, Piatra răbdătoare a fost (şi încă mai este) posibilă în Iran, de ce mai este posibilă în România inclusiv acum, şi de ce  nu-mi vine cred că va fi posibilă, în Canada. Nu prea curînd. Cuvîntul CHEIE este civilizaţie!

În Iran, civilizaţia persană a fost distrusă de islam. Nici măcar în zilele actuale nu-s permise studiile ştiinţifice despre perioada pre-islam din Persia. Se poate închipui un astfel de sacrilegiu?

Acum. Trebuie să trecem iar, în România, prin grozăviile de la nivelul anilor sovietizării accelerate şi scelerate, cînd oamenii au fost exterminaţi în temniţele comuniste şi la Canal, ca să facă loc nimicniciilor şi netrebnicilor, ca să pricepem că nici măcar pietrele nu mai au răbdare?

Trebuie musai să sugrumăm din faşă, incipienta civilizaţie care începuse a înmuguri cu timiditate şi la noi în ţară, după accederea ţării în spaţiul civilizat al UE şi al NATO? Sigur asta vrem?

Read Full Post »

Zilele noastre trec, ca umbra

Aveţi chef de plimbare şi azi? Încuviinţăm şi hai la drum. Primul popas, o piaţă de legume şi nu numai. Este situată lîngă autogara de unde am luat autocarul spre Montreal, în urmă cu muuuultă vreme. Fără pretenţii, este o piaţă unde Robert vine foarte des; este şi mult mai aproape de casă decît Piaţa de lîngă portul vechi, iar faptul că aici este tratat cu deferenţă, primind preţuri preferenţiale, fiind client, fidel fidel fidel, contează! Cert este că pentru o lădiţă cu vinete frumoase şi încă una cu ardei gras, a plătit numai 20 de dolari, adică de vreo trei ori mai puţin decît dincolo, „la excroci” unde o singură vînătă costa între doi şi opt dolari!

Las Tandemul să facă tîrguielile şi eu îmi învîrt privirile roată prin piaţă.  Caut o privire vicleană de precupeaţă. Caut degeaba. Ca şi la cealaltă piaţă, toate tarabele au afişat locul de provenienţă al legumelor, fructelor, brînzeturilor, vinurilor, cîrnaţilor etc. expuşi / expuse, iar cei care vînd produsele sunt membrii familiilor acelor ferme. Nu există interpuşi. Preţul afişat este negociabil, funcţie de cantitate. Locul este curat, luminat cu neoane chiar şi ziua nămiaza mare şi din nou, am o senzaţie de civilizaţie.

Ci-vi-li-za-ţi-e. La intrări, sunt disponibile cărucioare cu care să-ţi poţi căra pînă la maşină marfa achiziţionată, dacă ai nevoie de aşa ceva. Robert a avut nevoie şi a găsit un cărucior, imediat. După ce l-a folosit, l-a dus mintenaş înapoi de unde l-a luat. Să nu vă miraţi. Toată lumea procedează aici aşa, în mod natural. Le-a intrat în instinct că numai astfel pot trăi oamenii între oameni. Numai astfel!

Vrem brînzeturi? Îl lăsăm pe el să aleagă. Ştie mai bine ca noi ce poate găsi şi chiar ŞTIE! Şi alege nişte bucăţele de brînză de capră, o bunătate, cum la Mall nu am găsit, deloc deloc deloc. Chiar şi o bucată de brînză nematurată am găsit, ca brînza aia de la Sibiu pe care o căutăm noi şi o lăudăm de zor, că vezi tu drăgăliţă Doamne, brînză ca la romanica bre, NU se mai există pe lume. Ete na, că EXISTĂ, şi este la fel de bună! Şi mai există şi alte produse de casă, cum ar fi pîine în diverse variante, dulcegării şi multe altele.

Am observat că la multe dintre tarabe sunt fete şi băieţi la vîrsta tinereţii, care nu se jenează să ducă mai departe tradiţia agricolă a familiei. Lor nu le dă nici-o abramburică diplome false de falşi intelectuali, ca să le încurce viaţa de oameni normali, oameni utili societăţii. Vorba lui Creangă, pe aici va avea întotdeauna cine să tragă ciubotele cui merită şi va avea întotdeauna cine să producă nişte ciubote, fără să ajungă în poziţia de şef de stat, ca pingelică, sau ca mustăcel. Trecem.

Am încărcat prada în maşină şi hai la drum, mai departe. Nu-s deloc maliţios dar, tare la timp au venit aceste două lădiţe cu ardei şi cu vinete: tocmai la timp ca să mai băgăm în congelator, neşte vinete coapte şi neşte ardei copţi, sub atenta şi savanta privire a lui mami a lui Robi 🙂

Sper numai ca mîine, să nu ne mai luptăm cu fenomenul, Ţip 🙂 Nouă n-ar trebui să ne mai pese dar, Robi mai are de acomodat cu vecinii, mirosurile de neînţeles pentru mîncătorii de pizza congelată, adică miroasnele bucatelor pregătite cu pasiune, dragoste şi cu pricepere studiată.

Ce să le fac? N-am ce să le fac! Spunea Robi că mami, ar face bani grei pe aici, bucătărind. Hi hi hi, aşa o fi 🙂

Cum spuneam, am mers mai departe. Am ajuns lîngă Universitatea Laval, loc luat de noi numai ca reper pentru schimbarea bus 11 cu bus L 2. Ştiam că această Universitate cuprinde foarte multe facultăţi dar, nu ne-am aventurat niciodată per pedes să vizităm aşezămîntul; o facem acum, comod aşezaţi în Volvo. Adevărat orăşel universitar, compus din  facultăţi diverse, cămine, săli de sport, bibliotecă şi habar nu am cîte clădiri dedicate ştiinţei şi progresului. Nenumărate parcări sunt disponibile la tot pasul însă, numai pentru abonaţi. Este şi o biserică impunătoare în preajmă dar, mai bine citez din lucrarea c a n a d a:

„Între austerele ziduri de piatră, La Seminaire de Quebec şi Musee de l’Amerique francaise s-a adăpostit prima instituţie educaţională din New France, o şcoală pregătitoare pentru preoţi. Întemeiată în 1663 de către Monsignor de Laval (care a devenit primul episcop al New France), astăzi este sediul şcolii de arhitectură din Laval University. Pe cadranul solar de pe zidul aripii Procure Wing, din secolul al XVII-lea o inscripţie spune: „Zilele noastre trec, ca umbra”. Muzeul prezintă cu multă însufleţire atît propria istorie, cît şi povestea emoţionantă a coloniei şi a culturii din New France.”

Exact cînd părăseam acest loc, Robert ne-a spus un lucru esenţial: TOATE clădirile din acest campus universitar, sunt legate prin tuneluri, inclusiv cu parcările: bomboana pe tort, este că acest campus, este legat prin subteran,  inclusiv cu acel complex comercial în care se găsesc şi Metro, şi Simmons, şi Archambauld. Cu alte cuvinte, Robi ne spunea: ce tot căutaţi voi „oraşul de sub oraş la Montreal, cînd vă este la îndemînă aici, în Quebec?” 🙂

Gluma ca glumă dar, trebuie să reţinem că nu după prea multă vreme după ce noi vom pleca de aici, se va dezlănţui iadul vremii nefavorabile. De aici, şi necesitatea de a face acele legături între aceste facultăţi.

Iar am oprit. Robi studiază atent o pancartă de atenţionare şi ne spune că putem parca aici, fără probleme, o oră. Nici nu este nevoie de mai mult. Mare atenţie la parcare, pentru că sancţiunea poate merge pînă la ridicarea licenţei de condus! Din nou, NU este de glumă cu regulile.

Vreţi să vizităm un magazin deţinut de nişte arabi? O epicerie? Nu avem nimic împotrivă. Mai întîi, Robi ne avertizează că-s excroci 🙂 Ok, spun. Totuşi, spune el, nu vreţi să aruncaţi o privire? Da’cum nu? Şi intrăm. Magazin obişnuit, cu tot felul de produse, de la făină şi mălai, zahăr, paste făinoase şi altele de acest fel, compoturi, dulceţuri, etc etc etc, pînă la brînzeturi şi carne halal. Nu-s chiar interesat de aceste chestii. Robert studiază oferta de dulcegării (din care a şi cumpărat pe săturate 🙂 ) eu observ într-un tîrziu un afiş pe care scrie că au humus. Eeeee, asta-mi place! Prudent, am cumpărat numai o sută de grame. Dar, fleţ cum sînt, nu mi-a trecut prin minte să-i cer arabului o mostră ca să gust. Că aş fi luat măcar un kilogram, atît de bun s-a dovedit a fi!

Şi nu, nu-s excroci deloc. Sunt negustori din tată-n fiu, negustori care te întîmpină la intrare cu ceşcuţa tradiţională de ceai, negustori care nu te inoportunează ci, te lasă cu răbdare să studiezi pe îndelete ce oferă şi numai dacă întrebi ceva, abia atunci te copleşesc cu amănunte despre marfă. Au o răbdare infinită şi nu-s scandalizaţi dacă nu cumperi nimic. N-ai de unde să şă ştii dacă politeţea lor este numai aparentă dar, nu prea contează.

Mai mergem la o cofetărie de unde am luat cîte ceva, apoi am vizitat pe fugă Eglise du tres-Saint-Sacrament de Quebec, care la fel ca şi Notre Dame de Quebec, este deschisă permanent. Apoi, încă un loc de confruntare anglo-francez, dar gata, este deja, prea mult.

Bine, spune Robi. Vreţi să mergem la un restaurant african? Vrem. Intrăm, locul este modest către sărăcăcios, simplă crîşmă de cartier, nu-mi inspiră mare încredere. Robert insistă umpic, 🙂 ne spune că au peşte foarte bun. Ce fel de peşte? Nu ştie exact. Vin au? Nici asta nu ştie dar, au bere foarte bună. Bere la peşte? Nu, mulţumesc frumos. Cînd a mai venit şi domnul ospătar, o prăjină îmbrăcată ca de stradă, cu blugi şi o cămaşă suflecată, am intrat la bănuieli: unde-am nimerit frate? Iar cînd prăjina aia m-a fulgerat cu două lasere aruncate din ochii săi întunecaţi, am tuns-o rapid către ieşire fără să mai spun nimic, gîndindu-mă că dacă în priviri prăjina aceea ar fi avut şi neşte gloanţe, acum aş fi fost mort 🙂

Haidi fraţilor acasă, că avem sacoşele pline de bunătăţuri. La ce să mai stăm pe aici la mila unor africani pe care poate că i-am fi-ncurcat?

La masă, printre altele, Robert a exclamat: phiii că tare-i bine să mai stai duminica acasă, la o leneveală şi la belfereală pe săturate!

Dacă am trecut oceanul fie şi numai ca să-l facem să recunoască acest lucru, este extraordinar! Fie şi numai ca să înţeleagă că între munca obligatorie de sîmbătă şi duminică pe care am prestat-o noi, în ceauşism, şi munca la care se supune el, benevol, este o diferenţă enormă. Nu de alta dar, nici nu ştim cînd ne trezim, poate prea tîrziu, că, Zilele noastre trec, ca umbra .

Read Full Post »

Insula cu mori

Ne aşternem la drum şi încet încet, încep să recunosc traseul autobuzului 11. Ajungem şi la Parlament unde „aţi fost” trecem pe lîngă gară „pe care o ştiţi” şi ne aşternem la drum. Ajungem în dreptul podului metalic. – Iar mergem la insula sfinţilor? întreabă Silvia. – NU. – Mai mergem o dată la Cascada Montmorency? – NU.

Ne apropiem de Catedrala Saint Anne des Beaupres. Mai mergem o dată la Catedrală? – Nu. 🙂 Ştiu eu de ce nu întreb. Mai întîi pentru că-i prea etanş în tăcerile sale, apoi pentru niciodată nu ne-a dezamăgit. Robert ştie foarte bine cam ce ne interesează şi ne-a dus întotdeauna în locuri pe care le-am admirat. Are şi de unde alege dar şi el le ştie în amănunţime, cam pe toate.

Văd pe marginea drumului, indicatoare: Ville Baie Saint Paul, atîţia kilometri. Ajungem şi aici. Locul colcăie de turişti, vedem din mersul maşinii o catedrală impunătoare, un centru al artelor, şamd. – Aici vrei să oprim? – NU. 🙂

Nu după multă vreme, după ce ne-am căţărat pe un deal (sau munte)  ajungem la o belvedere unde puhoi de lume se agită şi fotografiază de zor, un peisaj mirific în fundalul căruia se lăfăie munţii, la poalele cărora clipoceşte maiestuos, Marele Fluviu. Nu oprim. Începem să coborîm pe pante abrupte de pînă la 30 %, cred, şi ajungem la mal. Ne încolonăm la coadă la ambarcarea pe un feribot, feribot care ne va depune pe malul Isle aux Coudres, unde vom vedea noi ce vom vedea 🙂

Mai întîi, vedem peisajul omniprezent în Canada: vile, copaci, autoturisme. Ca şi la Ille d’Orleans, şi pe insula asta sunt mai multe localităţi dar, totul este incomparabil ca dimensiune. Aici este o insulă practic liliputană în raport cu gulliveriana d’Orleans. Şi mult mai multă linişte este aici, spune Robi, pentru că pe aici trăiesc mai mult pensionari. Turismul este foarte bine reprezentat şi destul de bine receptat prin multitudinea de hoteluri, moteluri, parcuri de camping, ospătării. Se văd totuşi multe ogoare bine lucrate de pe care roadele tocmai au fost adunate deci, nu-s numai pensionari pe aici… Multe vile sunt de închiriat sau de vînzare. Ne-a lăsat GPS-ul în pană, nu ştiu de ce dar, nu contează, Robi a mai fost aici aşa că, se orientează, chiar dacă suntem undeva şi ajungem undeva. 🙂

Şi chiar ajungem, la les Moulins de L’isle-aux-Coudres.

Locul este un muzeu în aer liber dedicat unei microcomunităţi străvechi de pe aceste meleaguri, unde funcţionau două mori, una de vînt iar cealaltă de apă. Aici se producea atît făina obişnuită din cereale dar, se producea mai ales, o făină excelentă, vestită în aceste ţinuturi. Mostre la pungi de un kg. sunt la butic 🙂

Muzeul este înţărcuit cu un gărduţ mai mult simbolic şi cuprinde recepţia cu buticul nelipsit, o sală expoziţională dedicată unui personaj, Pierre Perrault, casa făinarilor lipită de moara de apă, cuptorul de pîine iar în amonte, barajul de unde apa ajungea la moară pe două căi: pe albia naturală a rîului sau pe un canal / tub rectangular, confecţionat din lemn. Parcul acesta mai cuprinde şi moara de vînt, veche de aproape 400 de ani.

Întregul loc (sit) a fost amenajat cu sprijinul autorităţilor locale şi al Ministerului de resort din Quebec.

Curtea bine întreţinută are bănci şi mese unde poţi ţine un pick nick după metoda bine cunoscută: poftiţi la masă dacă v-aţi adus de-acasă. Noi nu ne-am adus nimic aşa că, pornim în căutarea unui restaurant.

În drum spre căutarea unui loc de ospătat, mai vedem pe geam vile din lemn, vile din piatră sau vile construite într-o combinaţie dintre lemn şi piatră. Vedem la un moment dat şi o casă mobilă! Robi ne-a spus că acest tip de casă se poate demonta, transporta cu trailere şi remonta unde ai chef şi bineînţeles, autorizaţie. La un moment dat, Robi mă atenţionează – uite tati pe dreapta, ceva interesant. Mă uit şi bufnesc în rîs. Era o cidrărie 🙂

Subtil mod de a mă lua peste picior pentru că în loc de vin roze, am cumpărat la un moment dat, cidru roze, hi hi hi! Ajungem la Auberge La Fascine. După ce tolocăneşte Robi cu un tinerel amabil dar cam grăsuliu, aflăm că bucătarul plecase fix cu două minute mai devreme. Ce coincidenţă, frate! Îmi spusese mie Robi că-s tare şmecheri, quebecoşii 🙂  Ghidaţi de tipul respectiv, ajungem la Restaurant-bar-terasa Le Carylus.

Mare, aşezat pe malul fluviului, peisaj de basm. Dar. După ce Robi a studiat lista meniu şi s-a conversat cu o chelneriţă care în viaţa sa a fost la  un moment dat şi mult mai tinerică, a cam strîmbat din nas. Nu ne prea venea să mai căutăm, pe drumul de venire ioc restaurante, la Ville Baie Saint Paul Robi nu vrea să oprească el ştie de ce, aşa că ei doi au luat cîte-un cremvurşt care s-a dovedit a fi bun, iar eu am luat singurul fel de supă pe care-l mai aveau, o supă cremă de morcov cu nu mai ştiu ce dar, foarte bună şi pe gustul meu de picantă. Plus cîte-o berică, putem să mergem mai departe că drumul de întors durează vreo două ore şi acasă ne va da Silvia ceva bun bun bun de papa 🙂

De ce-a fost atît de interesantă această excursie? Pentru că mi-a întărit sentimentul pe care îl am în ceea ce-l priveşte pe Robert: s-a integrat atît de bine în ţara asta care l-a adoptat cu braţele deschise încît, este foarte încîntat să ne arate cam tot ce crede el că este interesant din istoria Canadei.

Pînă la urmă, cam asta este istoria Canadei, pe scurt: triburile indigenilor pe de o parte, şi am văzut în Quebec o astfel de aşezare reconstituită, iar pe de cealaltă parte, aşezările timpurii ale omului alb, din care au rezultat oraşele actuale. În acest context, reamintesc şi incursiunea noastră de la Val Jalbert.  Istoria luptelor dintre europeni, sau cu indigenii, nu-şi are locul, aici.

Un amănunt interesant este că autorităţile locale, menţin gratuitatea pentru feribot, tocmai ca să nu cumva să descurajeze turismul.

Şi pentru că pe lumea asta totul este complementar, la întoarcere, la intrarea în Quebec, am văzut şi un cimitir în care sunt înmormîntaţi oamenii cu mai puţină dare de mînă, cimitir în care mormintele nu mai sunt disparat dispuse între copaci, fiind aliniate aşa cum ştim, de-a lungul aleilor de beton.

Read Full Post »

Cimitir

Şi am pornit iar, la drum. E sîmbătă, drumul este liber şi mergem către uriaşul Quebec. Unde? Contează? Nu. Important este că avem din nou timp, pentru noi trei. Ajungem şi la renumitul Acvariu. Nu mă atrage deloc. Bine a făcut Silvia că nu a avut deloc chemarea să venim aici cu bus-ul, pentru că „mai lungă ni s-ar fi părut, calea de întors acasă”. Practic, aici rămîneam pînă ar fi venit Robi să ne  salveze 🙂

Ne plimbăm iar printr-unul dintre nenumăratele cartiere de vile aşezate printre copacii din pădure. Peisaj repetitiv: vilă plus autoturisme plus copaci. Şi iar şi iar şi iar. Pe străzi, mai nimeni, în afara unor alergători şi alegătoare adepţi ai sfîntului jogging. Mai rar, cîte-un autoturism dar, aşa cum am mai observat, toate semafoarele funcţionează, perfect inutil. Trecem pe lîngă un cimitir aşezat pe marginea unui deal împădurit, la malul fluviului. Iată că mai avem ce vedea în Quebec deşi credeam că nu prea mai avem. Fără glumă, cum moartea face parte din viaţă, cimitirele pot da o anume idee despre dimensiunea a unei civilizaţii.

Aşa cum viii trăiesc printre copaci, şi după moarte tot printre copaci îşi dorm somnul de veci. De veci şi nu prea, pentru că locul de înmormîntare este numai închirit pe o sută de ani, nu cumpărat pentru vecie, aşa cum este prin alte părţi. După această perioadă de timp, funcţie de aglomerarea parcelelor, poţi să împarţi somnul de veci în tovărăşia habar nu ai cui. Parcelele sunt scumpe, ajung şi la peste trei mii de dolari. Chiar şi comunitatea românească a cumpărat o parcelă mărişoară şi sunt cîteva morminte ale românilor plecaţi la cele veşnice de pe aceste meleaguri, fie ţărîna lor uşoară şi cugetul urmaşilor lor, împăcat.

Totuşi, spre deosebire de cartierele locuite de cei vii, în afară de copaci şi de linişte, aici nu mai găseşti nici vila-cavou, nici automobile. Doar monumente funerare înalte şi cruci frumos acompaniate de statui elaborate în mod artistic. Sunt şi cîteva cripte săpate în mal. Cele mai rîvnite locuri – şi cele mai scumpe – sunt cele care au vedere către fluviul Saint Lawrence. La intrarea în cimitir, este o micuţă biserică, Saint Michel dar, nu ne-am învrednicit să o mai vizităm.

Am dat roată în cimitir cu Volvo cu tot pe nişte alei foarte înguste, neasfaltate, dar, acoperite cu pietriş amestecat cu catran. Am întîlnit în calea noastră un grup de cinci pensionari şi pensionare şi am stat liniştiţi în spatele lor mai bine de zece minute pentru că „nu pot să-i clacsonez ca să se dea la o parte şi nici să merg pe iarbă nu pot, ca să nu tulbur liniştea celor decedaţi.” Cum spuneam, civilizaţie!

Read Full Post »

Gata? Cam da…

Ieri n-am avut chef de plecat de-acasă şi nici astăzi nu m-am îndemnat deşi, Silvia mă cam îmboldea. Vremea a fost astăzi mult mai omenoasă decît ieri, dar nu prea mai am chef să fac veşnica navetă 35 R plus L 2 plus bus 11, cu timp pierdut prin staţiile de autobuz, care nu vin chiar întotdeauna după orarul riguros planificat. Dacă mă gîndesc bine, practic, am văzut prin Quebec, cam tot ce mă putea interesa. Mă rog, aproape tot.

Iar apropo de bus plus bus plus bus. Nu mi-am mai reînoit carnetul de conducere, după ce am fost operat pe coloană. Nu-s chiar atît de inconştient să mai pun mîna pe volan, după ce încă mai am o semipareză nesuferită.

Aşa că, degeaba mi-a oferit Robi, unul dintre automobilele sale. Parafrazînd un slogan celebru al unei galerii de fotbal, pieton pînă la moarte 🙂

He he. În insistenţa sa, Robi o tot îndeamnă pe mami să obţină carnetul de conducere auto. Mai ales în varianta că ne vom strămuta aici, definitiv. Şi are dreptate. Am spus că aici, fără auto, eşti la îndemîna ploii, ca să nu mai socotesc şi timpul pierdut aşteptînd transportul în comun.

Dacă în romanica n-aş fi văzut-o pe Silvia învîrtind covrigul, aici nu mi se mai pare chiar atît de neimaginat. De ce? Foarte simplu: pe de o parte, traficul nu este atît de aglomerat, iar pe de cealaltă parte, toţi participanţii la trafic se poartă extrem de preventiv şi de civilizat, pentru că nimeni nu are nevoie de TICHET sau de puncte pierdute la licenţa de şofer. Reamintesc, din cele 12 puncte iniţiale, poţi pierde relativ simplu, două, trei, sau chiar patru puncte, iar dacă ai epuizat cele 12 puncte iniţiale, aştepţi DOI ANI pînă să ai dreptul de a fi reexaminat şi să poţi căpăta o nouă licenţă de şofereală! Chiar nu este de glumă!

Am revăzut pozele, că textul l-am revăzut şi re-revăzut. Speram ca pozele, să fie de mai bună calitate. Vezi să nu. Ca să fiu sigur că măcar o imagine este ca lumea, am pozat aceeaşi chestie de mai multe ori. Rezultatul? Pozele clare sunt repetate pînă la sastisire, dar, şi pozele neclare suferă de aceeaşi repetiţie 🙂 Cum am mai spus, atunci cînd este să nu fie ceva, apoi chiar că nu este! Nu-i nimic, cînd vom ajunge acasă la noi, în România, voi face o selecţie dintre pozele cît de cît reuşite şi voi ilustra textul care s-a cam lăbărţat pînă pe la vreooo, mai bine de 150 de file de carte, format obişnuit.

Nu ştiu cum vom petrece ultimele zile, dar cum timpul trece repede, mă şi văd acasă, regretînd că am plecat. Vom reveni? Sincer, NU ŞTIU!

Spusese Robi aseară că astăzi ne va duce la un magazin de unde cumpără bomboane pentru împărţit copiilor, de Halowen. A venit, ne-am urcat în Volvo şi hai. Am oprit în parcarea altui complex de magazine, unde dacă scormonesc bine prin memorie, am mai fost, chiar în prima zi, cînd îmi exprimasem dorinţa de a-mi cumpăra ceva. Numai că eu n-am mai coborît din maşină. În fine. Acum am coborît şi am intrat în cea mai mare bombonerie pe care am văzut-o vreodată, în viaţa mea. Mii de feluri de bomboane, caramele şi alte dulcegării imaginabile, sunt oferite doritorilor, atît preambalate cît şi vrac. Simfonie de culori şi şi de gusturi între care este   tare greu să te decizi. Un raion aparte, este ocupat cu sute de condimente. Da, sute, nu exagerez cu ab-so-lut ni-mic! Mai sunt şi alte mărfuri.

Cum mă aşteptam, aici nu zăbovim prea mult. Hallowen este hăăăăt, tocmai pe 31 octombrie deci, nu de asta am venit noi, aici.

Aşa şi e. Am revenit aici, pentru că de aici cumpără lumea în afară de bomboane, cam tot ce are nevoie. Complexul nu este singular, sunt trei complexuri distincte, deţinute de trei lanţuri de retaileri diferiţi; unul dintre acestea fiind Carefour, altul este american şi celălalt, nu mai ştiu. Cu năduf, Robert spune că nici-unul dintre aceste complexe NU este canadian; cu şi mai mare năduf, spune că în urmă cu numai trei ani, pe locul unde se lăfăie acum aceste hidoşenii 🙂 era pădure virgină!

Cum lesne se poate imagina, de aici se poate cumpăra orice, în orice cantitate, preambalat sau vrac; aici vin majoritatea celor care locuiesc izolaţi sau în localităţi fără magazine, aşa cum am văzut, ca să-şi facă tîrguielile la o săptămînă, sau chiar la două săptămîni.

Mă duce Robert să văd nişte canadiene. Superbe, croială modernă, cu glugă îmblănită sau nu, te apără de frig garantat! pînă la minus 25 de grade celsius. Dar nu te apără şi de preţ. Este Robi generos dar, chiar nu doresc să-l las să cheltuiască aproape o mie de dolari pe aşa ceva. Nu-i chiar atît de frig în România ca să justifice o astfel de cheltuială. Nu vreau o canadiană mai accesibilă ca preţ? NU mai vreau nimic. Nici măcar o pereche de ochelari, care se confecţionează pe loc? NU! Atunci, ce vrei? O sticlă de vin bun, uite asta, şi soiul acesta de brînză care se potriveşte la fix 🙂

La plecare, observ printre multe altele, şi un magazin denumit Archamboult şi-mi amintesc că atunci cînd am fost la Simmons, am intrat în acest fel de librărie, de unde mi-am cumpărat bucuros nevoie mare, două termometre: unul pentru vin şi celălalt, pentru friptură; cu acesta din urmă, se măsoară temperatura fripturii care se pregăteşte la cuptor, ca să nu fie nici prea crudă, nici prea răscoaptă. Uite cum iarăşi face ţăranu’ de orăşanu’ fiţe de chef cu trei stele Michelin 🙂

 

Read Full Post »

Musaca, musaca, draaa-go-stea, mea

Am ieşit din clădirea Parlamentului şi pentru că deja suntem familiarizaţi cu locurile, o luăm per pedes către Piaţa din vechiul port. Ar fi cam a treia oară cînd venim aici, cred. Nu-mi pot reprima o remarcă: faţă de ce-am văzut la Palatul Parlamentului din Ottawa, aici n-am fi pierdut mare lucru dacă nu ne-am fi oprit. Dar, cum numai dacă vezi cu ochii tăi poţi face comparaţii pertinente, experienţa a fost foarte utilă.

L-am întrebat pe Robi dacă a vizitat Parlamentul şi, mi-a spus că nu.  Orgoliosul lui tăticu’ orgolios 🙂 Sincer? N-are de ce să sufere. DELOC!

N-am plecat direct către piaţă. Am pus gipiesul să-mi arate drumul, pentru că în sfîrşit, maşinăria tehnologică nu prea mai are secrete nici măcar pentru a-tehnicul care sunt. Mă scotea maşinăria, repede repede repede, de lîngă Parlament către piaţă, de parcă aflase ea nu ştiu de unde, că ne grăbim. De ce să ne grăbim? Nu este decît ora 13 şi ceva, aşa că mai bine mai dăm o raită prin oraşul de sus, către Frontenac. Ajungem, vedem că lucrările de restaurare s-au încheiat, muncitorii demonteză schelele, şi, în sfîrşit, pot să fotografiez cumsecade, statuia legendarului EROU întemeietor al Quebecului: alţii pretind că al întregii Canade, Alţii spun că alţii sunt fondatorii Canadei: Părinţii Confederaţiei. Ştiţi ceva? Nu mă bag şi nu mă amestec în treburile şi controversele lor.

Noi, bieţi turişti veniţi aici în vizită, avem un obiectiv mult mai pămîntesc: căutăm neşte vinete bre, pentru pîrdalnica ceea de musaca! 🙂

Simţeam de dimineaţă că ploaia nu ne va mai ierta. Am şi spus asta.

După ce-am ajuns la Frontenac, am coborît pe trepte către Fluviu şi către Piaţa în care a fost construit cel de-al doilea Habitatation al lui Champlain, am descris-o de două ori, nu revin.

Am mai fost pe aici şi în sus, şi în jos, le ştim bine. Ne cam necăjeşte vremea înorată dar, asta e! Numai că. Rezerva de ţigarete a Silviei este iar, pe sponci. Oprim la un magazin care oferă „obiecte pentru fumători”.

Ţigări aveţi? Nici vorbă! Acum, spună cine ce-o vrea: mai mare tîmpenie ca asta, se poate imagina? Cum adică bre, eşti normal la cap? Îmi oferi obiecte pentru fumători dar, nu-mi oferi de cumpărat şi iarba dracului? Magazinul acesta este numai pentru nostalgicii care s-au lăsat de fumat? Că dacă nu, cred că sunteţi tocmai buni de dus la balamuc. Auzi tu: magazin care oferă obiecte pentru fumători daaar, acest magazin nu oferă şi obiectul pasiunii fumătorului: tigareta, ţigarea de foi, pipa, tutunul de mestecat sau, cum o fi, ceva iarba dracului ambalată oricum şi în orice, numai fum să scoată atunci cînd aprinzi, năstruşnicia. N-au? Mergem mai departe…

Am ajuns lîngă fluviu. Locuri familiale. Stînga Musee de la Civilisation, dreapta Place Royale de lîngă gara fluvială, Place Royale în care am văzut Catedrala Notre Dame a Victoriilor, în urmă cu puţină vreme.

Ştiu că trebuie să mergem către Muzeu dar, scot gipiesul, marchez locul de plecare şi locul de destinaţie, şi mă amuz să văd că fierătania îmi desenează traseul pe care deja, îl ştiu 🙂 Asta înseamnă în mintea mea de zero-tehnic, că am priceput cum funcţionează. Normal, ajungem la vechea piaţă de lîngă vechiul port, locul unde vin agricultorii veritabili să-şi expună produsele lor, majoritar, BIO. Căutăm vinete pentru musaca. Aici, una bucată de mărimea unei pere bergamute, costă doi dolari. Poftim? Dincolo, una bucată destul de îmbietoare, costă opt dolari. Poftim? Repet, un dolar este egal cu trei lei. Ia socotiţi şi spuneţi-mi dacă mai vreţi musaca, au ba. Îl sunăm pe Robi, care decretează: NU luaţi NIMIC de la excrocii ăia. Şi nu luăm.

Reluăm traseul către casă. A cam început ploaia dar, nu ne mai pasă. Treaba ei este cu cei care nu-s blindaţi cu fîşuri şi cu umbrele; noi avem.

Ajungem la magazinul nostru de lîngă Levis, coborîm şi găsim nişte vinete de toată frumuseţea, cam de trei ori mai ieftine decît la, vorba lui Robi, „excrocii ăia”. Ce să mai povestesc? Nu mai spun astăzi, nimic.

Decît că, mangia musaca del Silvia, poi mori 🙂

 

Read Full Post »

Parlamentul Provinciei Quebec

S-a terminat cu frumuseţea vremii din ziua de ieri. Astăzi cerul este zburlit, pare pus pe ploiceală, numai un vînticel rebel pare încă, să mai ţină norii la respect. Prognoza meteo nu arată deloc prea roz dar, nu-i bai. Nu o stăm noi în loc de atîta lucru. Şi nici nu stăm.

Bus 35 R, L 2, bus 11. Îi spunem  şoferului că vrem să coborîm la Parlament. N-are nimic împotrivă, aprobă zîmbind. Cum noi am început să ştim binişor traseul, cînd ajungem la Parlament, care chiar se vede, îi spun şoferului să oprească. Mirat, acesta spune că mergem pînă la capătul liniei, la gara fluvială şi abia cînd ne întoarcem oprim la Parlament, CHIAR în staţia din faţa frumoasei clădiri. Inspirat, îi spun că nu avem atîta timp şi-mi ating mîna stîngă, la încheietura căreia n-a mai stat un ceas de vreooo 20 de ani. În sfîrşit, catîrul opreşte şi ne permite să coborîm cam între staţii.

Cînd i-am relatat lui Robi incidentul, a spus doar atît: n-ai ce să le faci! Aham. Deci acestia-s quebecoşii-catîri. Poate voi spune mai tîrziu, cîteva cuvinte despre cum am înţeles eu că se petrec lucrurile, despre această grupare radicală, adunată în jurul partidului quebecos, singura grupare din toată Canada, care luptă pentru autonomie, la fel ca şi alte grupări de pierduţi între meandrele istoriei, de prin Spania sau Italia. Nu detaliez acum, dar este vorba în special despre bătălia pierdută de francezi, pe Cîmpul lui Abraham, fix într-un sfert de oră, pentru că onoarea nereperată a francezilor, alimentată de legenda lui Champlain, nu poate admite că de atunci, britanicii au preluat controlul Canadei, pînă în zilele noastre. Şi ca să nu mai revin la acest subiect, pentru că nu-mi place deloc, spun numai că britanicii au admis ca o compensaţie, inclusiv folosirea limbii franceze ca limbă oficială deşi, în afară de Quebec şi de Montreal, cu greu mai găseşti vorbitori de limba franceza, în Canada; cît despre vorbitorii de limbă quebecoasă, nici nu mai trebuie să spun altceva decît că, această limbă seamănă foarte bine cu limba moldovenească inventată în laboratoarele kaghebeului, limbă în care cuvîntul cravată, de exemplu, a fost înlocuit cu gîtlegău. Limpede? Dacă nu e limpede, am înregistrat o scurtă secvenţă într-un autobuz, în care o bandă magnetică repeta obsedant în preajma fiecărei staţii: ro şa re. Abia cînd i-am arătat lui Robi înregistrarea, a rîs şi mi-a spus că de fapt, vocea spunea, prochen aret (următoarea oprire). Deliberat, am scris fonetic. Trecem mai departe…

Din nou, veşnica barieră: una spun ei, alta înţelegem noi, şi viţăvercea. Nu mai pierd vremea, îl sun pe Robi care îl lămureşte pe nenea care dădea tichetele de acces, să ne arate intrarea. Apoi, un întreg dispozitiv de agenţi de securitate, zîmbitori şi amabili, au priceput că nu prea le avem noi cu quebecoasa lor dar, apelînd la internaţionala limbă gimnastică 🙂 ne-au arătat exact ce avem de făcut, etapă cu etapă. Mai întîi ne-au trecut prin scanere ca la aeroport (urăsc să-mi scot tot de prin buzunare şi mai ales, să-mi scot cureaua de la pantaloni), apoi, ne-au cerut paşapoartele, ne-au făcut nişte ecusoane de folosinţă unică şi ne-au întrebat dacă vrem ghid francez, ghid englez, sau vizităm pe cont propriu. Neinspirat, optez pentru ghid. Mai întîi, ne punem pe aşteptat ghidul care vine exact la ora trecută în orarul nepreţuit şi de neocolit. Astfel pierdem vreo 15 minute, într-o sală care semăna a sală de conferinţe, în care pe un ecran rula o chestie insipidă despre cît de frumos şi devreme acasă este Parlamentul şi cît de harnici sunt parlamentarii. Vremea trece şi vine doamna ghid de limbă franceză. Bon jour, vom face aia  şi ailaltă, o dă pe istorie, spune despre clădirea în care ne aflăm, mă rog, cine ştie cam ce spun ghizii, ştie de ce nu insist. Apoi, ne întreabă de unde suntem. Din cei zece membri ai grupului nostru, noi suntem singurii români înconjuraţi de patru cupluri de francezi, două cupluri de tineri şi două de vîrstnici, peste vîrsta noastră. Iată cum am fost aici, vîrsta de mijloc! 🙂

Ne oprim într-o sală de la parter, frumos ornată şi împodobită cu tablouri ale unor personaje istorice. Ghida turuie vrute şi nevrute, minute în şir. Încep să am vaga bănuială că ne cam pierdem timpul cu doamna ghidă şi că de fapt, ar fi mai bine să o luăm pe cont propriu dacă vrem să vedem totuşi, cîte ceva. Numai că o dată ce am optat pentru ghid, nu prea mai puteam să ne rupem de grupuscul şi să ne alăturăm hoinarilor pe cont propriu. Asta e, data viitoare (adică niciodată) nu vom mai greşi. Urcăm o scară, trecem prin faţa restaurantului deschis şi pentru publicul larg nu doar pentru aleşi, nu ne tentează că este totuşi prea de dimineaţă, cam ora 12, trecem de el, şi urcăm la etaj, într-o altă sală aproape identică cu cea de la parter. Stînga o uşă care conduce în sala Consiliului Legislativ, în dreapta altă uşă care conduce în Sala Asemblee Nationale. Explicaţii ample despre aproape nimic, fotografiez ce pot cum pot, apoi mai urcăm un etaj. Aici, sunt căile de acces ale publicului care doreşte să urmărească de la etaj, dezbaterile aleşilor quebecoşi, după o înregistrare prealabilă şi după încă un control ca la aeroport. Nu ne tentează nici asta.

Sălile sunt frumoase, bogat ornamentate, respiră confort şi mai ales, bogăţie. Am încercat să-mi închipui unii dintre parlamentarii noştri, în acest edificiu al democraţiei. Nu doar că n-am reuşit dar, m-a bufnit un rîs homeric, de se uitau vizitatorii la mine, ca la urs. Vorba vine că am rîs homeric. Am mormăit amar ceva, şi am tăcut, jenat de comparaţie.

Read Full Post »

Chute Chaudiere

Dacă tot trecem în revistă cascade, apăi să le trecem pe toate 🙂

Cascada timpului pe care îl mai avem de petrecut aici, s-a îngustat, tare tare tare! Nouă ne cam pare rău să plecăm dar, asta e! Robert a insistat iar, să rămînem aici, dar, mie mi se pare că deocamdată, nu este posibil. Cel mai bine este să hotărîm abia după ce ne vom întoarce acasă, la romanica. Abia atunci vom vorbi limpede, şi vom stabili, ce şi cum. Sau, dacă.

Silvia eate de părere că nu prea avem despre ce vorbi. Nu putem rămîne acum dar, revenim şi rămînem. Definitiv. Nu mă opun. Vreau şi eu să rămînem aici. Rămîne de văzut cum vom putea să facem acest lucru, fără să afectăm viaţa lui Robi. Nu cred că ar trebui să stăm pe capul său pînă cînd…

Deocamdată, am butonat pe tabletă şi am stabilit ce vom face mîine, 24 septembrie: vom merge la cascada locală. Gipiesul tabletei zice că nu avem mai mult de 20 de minute de mers pe jos, pînă acolo. Zice gipiesul să mergem iar pînă la gară, apoi pînă la biserica deschisă bi-săptămînal, care astăzi a fost deschisă, dar Silvia n-a fost interesată, aşa că n-am fost prezenţi şi noi, apoi gipiesul îmi trasează calea de urmat: vom coti pe nişte străduţe, vom traversa un pod şi vom ajunge acolo, la cascadă.

Oricum, mari aşteptări, nu am. Vom face o leacă de mişcare, mergînd pe străzile acestui mic orăşel, după lenea de azi 🙂

Din nou, este o dimineaţă însorită. Şi din nou, avem ocazia să simţim pe pielea noastră, ce înseamnă soare cu dinţi. Nu-s mai mult de 13 grade Celsius, deci, brrrr, e frig. Şi mai bate şi un vînticel zdravăn. Ne-a sunat Robi să ne întrebe dacă suntem interesaţi să vizităm Parlamentul, suntem, dar pînă mîine cînd ne va programa, astăzi să nu ieşim mai înainte de ora 12 din casă, că este cam frig. N-o să ieşim 🙂 Da’ cum să nu!

Aseară, tare am fost tentat să aprind o papiruşcă daaar, m-am abţinut. Şi iată cum astăzi, împlinesc două săptămîni de cînd n-am mai pus gura, pe iarba dracului. De fapt, în această lună n-am fumat nici măcar un pachet întreg de ţigarete. Poate că vreo 15 bucăţi, dar, nu mai multe. Oricum, dacă n-o să mai rezist ispitei, mi-am păstrat un pachet întreg de ţigarete din acelea aduse de acasă, că ţigările de pe aici, nu-mi inspiră pic de încredere. Şi dacă socotesc bine, aşa cum face Robi mai mereu, (şi bine face că eu am cam fost mînă spartă la viaţa mea) am economisit minim 150 de dolari, ceea ce într-o lună ar face cam 300, într-un an vreo 3.600, într-un deceniu 36.000, iar într-un secol ar face, vreo, ptiu’ nici măcar juma’ de milion 🙂 🙂 🙂

Am pus tableta pe gipies, mi-am notat traseul, rămîne numai să verificăm pe teren dacă m-am împrietenit cu tehnologia cum spune Robi, cu fierătania, cum spun eu.

Pornim la drum. Nu-i chiar atît de frig cum credeam. Ba, este chiar vreme frumoasă, de nici măcar nu trebuie să închid fermoarul gecuţei de fîş pe care o port. Sar peste timp. Am ajuns acasă, am păpat neşte gustări luate de la Metro, am pilit un păhărel de vin, iar acum, iar mă simt tentat să aprind una bucată de papiroşcă dar, mă abţin.

Revin la plecarea de acasă. Pînă la gară şi pînă la biserica din cartier ştim drumul. Mai departe, urmez traseul dictat de maşinărie. Ba, chiar vedem pe marginea drumului, un indicator către Shute Chaudiere. Bun aşa! De la biserică stînga, apoi dreapta pe strada Joseph Hudon, trecem pe lîngă străzile Omer Perier şi Etienne Plante, pe lîngă Ecole Louis de France şi rue Therese Casgrein şi traversăm podul peste reţeaua de autostrăzi. Indicatoare către cascadă, ioc. Consult fierătania, zice că am ajuns. Măi să fie, chiar atît de minusculă-i cascada asta, de n-o văd nici aflată sub nasul meu? Nici pomeneală. Vede Silvia nişte cupluri care se îndreptau către o esplanadă, în stînga Parcului de la Riviere. Mergem şi noi preţ de vreo 30 de secunde, et voila, cascadaaa 🙂 Bine. Nu-i chiar lîngă noi, este la o distanţă bunicică, nici prea mititică nu-i, dar nici din cale-afară de spectaculoasă. Oricum, pentru mine important este faptul că am priceput cum funcţionează cît de cît, vorba lui Robi, tehnologia. Bine de ştiut pentru viitor. Cum foarte aproape este o staţie de bus 35 R, hotărîm să mai mergem puţintel la Metro, ca să mai luăm neşte bunătăţuri, că mie iar mi s-a făcut poftă de o bucăţică de sturion afumat. 🙂 Ajungem la Mall, intrăm, şi de data asta, Metro nu mi se mai pare chiar atît de formidabil ca prima dată. Ba, chiar observ că la mărfuri similare cu cele de la magazinul de lîngă Levis, preţurile-s chiar cu 20 % mai mari. Drept este că nu tot ce găsim aici ca delicatese, se găsesc şi la Maxi, magazinul nostru cel de toate zilele. Ce facem? Luăm o sticlă de vin, nişte splendide bucăţi de peşte proaspăt numai bune de tăvălit printr-o marinadă marca Silvia şi de prăjit sau copt, după caz, apoi luăm şi o ţîră de prosciuto, apoi bucăţica mea de sturion plus un baton de Cheddar maturat doi ani şi cam gata. Direcţia Maxi. Vine bus L 2, cer transfer pentru 35 R şi coborîm la complexul comercial. După ce tîrguieşte Silvia cam tot ce dorea, în afară de vinete pentru o musaca, ieşim din magazin şi mergem către staţia lui 35 R. Îl văd cu jale cum tocmai pleca din staţia aflată la vreo sută de metri de noi. Mă duc cu inima cît un puricel speranţă către marginea şoselei, şi ridic o mînă cam ca atunci cînd opreşti un taximetru. Opreşte! Urcăm, prezint biletele de transfer, este ok, şi ne aşezăm pe scaune. Numai că şoferul, mă cheamă la el, politicos, desigur. Hait, îmi spun, a observat că biletele noastre au cam depăşit termenul de valabilitate de 90 de minute. Aşa şi? Mai plătim o dată, şi gata. Neeee. Nenea şoferul voia să ne ajute să ajungem în Quebec.  A priceput că suntem turişti şi ce şi-a spus dumnealui? Ce să caute nişte turişti în orăşelul Levis, de lîngă orăşelul la fel de mic, Charny? Aşa că a oprit autobuzul, ne-a dat biletele înapoi şi purta tratative cu o doamnă care ar fi urmat să ne ia sub aripa sa ocrotitoare, şi să ne escorteze pînă în Quebec.  Dragul de el. Cu greu l-am convins că ştim unde suntem şi ştim unde vrem să mergem, respectiv în Levis, la intersecţia dintre rue Charny şi rue Generation. Cînd a înţeles că ştim, a zîmbit şi s-a aşternut la drum. Ce este de reţinut de aici? Din nou, faptul că oamenii VOR să te ajute!

Şi iar mă întreb: în romanica, tot aşa este? Că din cîte-mi mai amintesc, DELOC! Îmi amintesc că şoferii şi vatmanii de la RATB, sunt baricadaţi în cabinele lor şi că NU avem voie să vorbim cu ei. De ce?

Telefon cu Robi. – V-aţi descurcat? – Sigur că da. A fost chiar foarte simplu. – Bine. * Aseară, făcea pe niznaiul, că nu ştie unde-i cascada. Buahahaha 🙂

Read Full Post »

Plonjon în timp. Şut ui at şuan

Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară, am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap 🙂 Ceea ce şi fac.

Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca 🙂 🙂 🙂

Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de cinste, Chute Ouiatchouan, adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta 🙂 Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .

Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.

Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.

Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.

Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare, care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie, lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.

Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar, cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.

Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard, practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.

Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.

Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.

După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare, ne-am oprit la o belvedere locul de unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie incomodaţi de cei care stau în faţa lor.  Poze, şi coborîm cu telefericul.

Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.

După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă 🙂

Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.

A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc: prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă dar, n-a fost nevoie de ele…

Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată, posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine, indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi sunt foarte multe.

Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici, de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.

Read Full Post »

22 septembrie. Altă cascadă? Da!

Este sîmbătă, Robi are în sfîrşit puţin timp liber, şi ce să facă şi el, se pune iar, la dispoziţia babacilor, pe post de Rob-taxi. Ştiam de aseară că ar cam trebui să plecăm de-acasă măcar pe la ora nouă a.m. Pentru mine n-a fost deloc prea greu. În sfîrşit, pornim. Pornim dar, nu chiar aşa, brusc. Mai întîi,  staţionăm. Şi staţionăm. Şi staţionăm deşi suntem la bordul încăpătorului Volvo, avem cam tot ce ne-am propus să luăm cu noi dar, stăm pe loc. Şi stăm şi stăm şi stăm, pînă cînd Silviei îi pică fisa şi se atîrnă de centurăăăăă 🙂 Robi zîmbeşte, mă pun şi eu în chingi şi pornim.

Unde mergem? Ca de obicei, pentru mine este mister total. Tandemul se sfătuieşte şi decretează: cascadă. Ok, cascadă să fie.

Cînd am auzit că Tandemul vorbeşte despre cascadă, am crezut că este vorba despre cascada de lîngă Levis, probabil cea prin care rîul Chaudiere, se varsă în Fluviul St. Lawrence. (eram în eroare, vărsarea este mult mai departe) Dar cînd am văzut că ne îndepărtăm de oraşul Levis, am crezut că n-am auzit bine pentru că, aşa-i pe lumea asta: văd destul de bine dar, am cam rămas fudul de urechi. Cum asta este moştenirea mea de la tata, odihnească-l Domnul în pace, n-am de ce să mă plîng; mă comport şi eu, ca doamnele: aud numai ce vreau, cînd vreau şi, numai dacă ce aud, îmi place 🙂

Ne căţărăm iar pe Pont Laporte; este podul de beton pe care deja am mers de cîteva ori către Quebec, îl ştiu, ştiu şi cîte ceva din împrejurimi, dar, cînd aud ALMA, ciulesc urechile. Alma? Stai bre, că Alma, a fost o căţeluşă doberman a unui fost coleg de-al meu, dar, nu prea cred că Tandemul are de unde să fi ştiut de această Alma. Deci? Repet iar, ador acest cuvînt care le stă în gît, lingviştilor scorţoşi 🙂 Deci. Punct şi de la capăt.

Alma? Din mulţimea de panouri indicatoare care se perindă prin faţa noastră, unul se tot repetă: Saquenay / Alma. Aha, zic în sinea mea, mergem la o localitate, Alma, unde este o cascadă. Tandemul sporovăieşte, eu privesc pe geam pentru că nu aud nimic (sau aproape), Şoseaua este dublă, două fire pe sens, iar relieful obligă cele două panglici de beton să se depărteze uneori una de alta, pînă nu se mai văd deloc, apoi, ca după o regăsire, se reîntîlnesc. Vedem în faţă un munte, la care spune Robert, amatorii de ski, vin buluc. Mă bucur pentru ei. Şi mai spune Robert că pînă acum opt ani, era numai o panglică de beton pe aici, cu numai cîte un fir de circulaţie pe fiecare sens. Iată în dreapta, Pădurea care aparţine de Facultatea Forestieră. Suntem în ţara afinelor. De fapt, traversăm Parcul Naţional de la Jackue Cartier. O victorie a ecologiştilor, dacă am înţeles bine.

Şi pe stînga şi pe dreapta, începem să vedem o salbă de lacuri. Ce n-am prea văzut pînă acum, sunt localităţi, pentru că se pare că traversăm în aceste momente, o parte a provinciei Quebec slab populată. De fapt, întreaga Canadă este subpopulată, cei 35 de milioane de locuitori, ocupînd o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi!

Relieful este muntos şi foarte bine împădurit. Pare că suntem în sălbăticie dar, nu este deloc aşa. Stîlpi de înaltă tensiune traversează peisajul şi se ştie că unde sunt reţele de electricitate, sunt musai şi aşezări umane. Pe ambele părţi ale şoselei, garduri metalice se întind pe zeci de kilometri încercînd să împiedice fauna să pătrundă pe şosea. Dacă totuşi se produce o astfel de coliziune, eşti obligat să suni imdiat la poliţia de transporturi. Imediat!

La un moment dat, gps-ul spune să cotim la stînga şi cum nu vrem să ne rătăcim, aşa şi facem 🙂 Am intrat pe un drum secundar, un fir de circulaţie dus şi un fir întors, destul de anemic circulat, dar nu pustiu. Din nou, lacuri mai întinse sau mai mici îşi fac apariţia de-a lungul drumului. Şoseaua este extrem de bine întreţinută şi la un moment dat, avem şi aici, exemplul de bună gospodărire: după bine cunoscutele plăci avertizoare, suntem opriţi de un nene îmbrăcat într-un costum de lucru, galben cu portocaliu, şi puşi la aşteptare. Se circulă pe un singur fir, pentru că aici se desfăşoară lucrări de abilitare pe cîţiva kilometri. După circa 10 minute, o maşină antemergătoare se pune în faţa micului convoi format din vreo 10 autoturisme şi ne croieşte calea printre jaloane şi printre utilajele care lucrează susţinut.

Trece pe lîngă noi o camionetă în care este încărcat un snowmobile iar Robert, nu scapă prilejul să ne spună că aceşte maşinării au fost inventate chiar în Canada, de un inventator pe numele său Bombardier, cel de la care a şi preluat numele, celebra companie de utilaj de transport, şi nu numai.

Încep să apară şi primele localităţi. Înşiruite de-a lungul şoselei, vile frumoase etalează prosperitate şi hărnicie. Sunt mici localităţi în care locuitorii sunt axaţi pe agricultură şi pe creşterea animalelor dar, nici aici nu  lipsesc de la marginea localităţilor, firmele care oferă tot felul de lucruri, de la ciment şi cherestea pînă la obiecte casnice sau autoturisme.

Observ un lucru interesant, şi anume că baloţii de paie sunt protejaţi cu folie de plastic! Casele sunt construite din lemn (de cedru, spune Robert) din piatră sau – mai rar – cărămidă, sau o combinaţie între acestea. Toate sunt parter plus un etaj, deosebindu-se între ele numai prin mărime, stil arhitectural şi colorit. Împreună, dau iar, aceeaşi senzaţie de civilizaţie pe care am observat-o peste tot pe unde am umblat. Sigur că mai sunt şi excepţii dar, nu despre ele va fi vorba în jurnalul meu. Sînt sătul de mizeria de acasă, nu-mi mai trebuie şi aici.

Ia te uităăă! Într-una din aceste mici localităţi, se organizează Campionatul Mondial de petancă, joc specific regiunii Provence, joc despre care am citit în cartea domnului Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence. Spune domnul Ioan T. Morar că jocul de petancă are origini îndepărtate chiar pînă în Egiptul antic, a şi fost interzis perioade lungi de timp, a fost prezent în perioadele de interdicţie în curtea unor mănăstiri, poveşti savuroase. Dar, regulile actuale ale acestui joc au fost stabilite în Oaşul provensal, La Ciotat, locul de adopţie al domnului Ioan T. Morar. Dacă înainte vreme, jocul permitea lansarea bilelor din mers sau alergare, iar asistenţa stătea cu rare excepţii în picioare, în 1907 s-a făcut o excepţie pentru un sportiv celebru, Jules dit le Noir, care avînd nişte afecţiuni la picioare, trebuia să stea tot timpul aşezat. Proprietarul terenului de joc, privindu-l pe Jules cum arunca bilele aşezat pe scaun, a avut ideea ca „toată lumea să arunce bilele stînd pe loc, într-un cerc, avînd picioarele lipite. Ceea ce în provensală se apune ped tanca. Aşa s-a născut numele noului joc.”

Bineînţeles că şi petanca are rolul său în vechea rivalitate dintre La Ciotat şi Lyon, care la rîndul său, pretinde întîietate 🙂

Şi da, internetul confirmă: Campionatul Mondial de petancă 2018 a fost cîştigat de Franţa care s-a impus cu 13-7 în faţa Marocului, în satul Desbiene, Canada, în urmă cu numai o săptămînă.

La un moment dat, vedem pe ferestrele automobilului un lac atît de mare, că poate fi lesne confundat cu o mare. Este Lacul St. Jean. Am depăşit localitatea Alma, am trecut prin Chambord, care-mi aminteşte de castelele de pe Valea Loirei, apoi, intrăm într-o mică localitate, Val-Jalvert, şi după foarte scurtă vreme, oprim într-o parcare de unde se vede o clădire, pe care tonează o inscripţie: Pavilion D’accueil. Ce căutăm aici?

Read Full Post »