Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘basel’

Bună dimineaţa, soare frumos! 🙂

Ieri am stat acasă şi am scris (adică am lenevit). Silvis a bucătărit. Robi a muncit. Dar astăzi mergem din nou, la plimbare.

Ne-a instruit Robi cum să ajungem la Aquarium of Quebec. Adică pe mine m-a instruit că Silvia este încă, adormită; pînă nu-şi bea cafeaua… Mi-a făcut Robi diagrame, scheme, faceţi aşa şi pe urmă aşa, eu nu pricep, neam 🙂 Bine. Atunci uite cum faceţi: luaţi taxiul şi cînd vă suiţi în maşină mă sunaţi pe mine să vorbesc cu şoferul. Ok!

După ce Robi îşi vede de treburile sale şi n-o mai poate auzi, Silvia: – da’ io’ nu vreau la acvariu; nu-mi plac acvariile. Eu: – da? da’ la acvariul de la Basel, ţi-a plăcut? – Acolo nu era acvariu, era grădina zoo 🙂

E clar că nu vrea la acvariu pentru că este cam departe de mijloacele de transport în comun şi nu prea are chef, aşa, de dimineaţă, să facă o excursie prin pădure urcînd şi coborînd dealuri; – că la dus poate că găsim taxi, da’ dacă la întoarcere nu găsim?

N-am nimic împotrivă şi hotărîm să mergem la Musee de la Civilisation, pe lîngă care am trecut de atîtea ori. Caut la catastiful, c a n a d a, editat de ziarul adevărul în 2010, de unde citez:

„Amenajat într-o superbă clădire modernă, Musee de la civilisation oferă vizitatorilor săi pînă la 12 expoziţii o dată. Minunat integrat în textura urbană a Oraşului de Jos, muzeul încorporează o Maison Estebe (casă specifică arhitecturii de atunci) din secolul al XVIII-lea. În spaţiosul hol de la intrare, o sculptură şocantă, din beton, evocă ruperea gheţii, primăvara, pe cursul lui St. Lawrence. Expoziţiile permanente vor stîrni curiozitatea oricărui interesat de ce anume determină identitatea Quebecului. Ele trasează istoria New France pînă în zilele noastre şi prezintă amănunţit stilul de viaţă al indigenilor provinciei. Din puzderia de obiecte expuse, unul remarcabil este La Barque, o ambarcaţiune care a fost descoperită pe actualul sit al muzeului, în timpul construirii acestuia. Numeroasele expoziţii temporare înfăţişează elementele caracteristice ale civilizaţiilor din toate epocile şi colţurile lumii.”

Mi se pare foarte atractiv!

Numai că acuma, privirea mi-a fost atrasă de un pachet de ţigarete, cumpărat Robi ştie de unde. Se numeşte John Player, conţine 25 de tubuleţe de hîrtie foarte scurte, prevăzute cu filtru, umplute cu iarba dracului. Nu mă tentează DELOC, eu din data de 1 septembrie pînă acum, am fumat după cum urmează: între 1şi 6, zero, pe data de 7 una, pe 8 două, pe 9 trei, pe 10 am uitat, dar sigur sub zece, iar din 11 şi pînă astăzi, 15 septembrie, sunt iar, la zero! 🙂 Mai ştii? poate că… Pentru orice eventualitate, mi-am rezervat totuşi un pachet de Kent din cele cu care am venit din ţară şi din care mai avem numai vreo trei. Dacă aş fi fumat şi eu în ultimele două săptămîni… 🙂

Şi da, şi pachetul de ţigarete de aici, are acele hidoşenii expuse la vedere. Oare de ce n-or pune şi pe etichetele de alcooluri proaste etichete de avertizare? Dar pe etichetele de dulciuri, de ce nu este pus la loc vizibil pericolul de obezitate? Dar pe locurile de expus moaşte, de ce nu este expus pericolul de tîmpire a populaţiei care se tîrăşte în genunchi?

Dar şi iară dar. D’aia!

*

Am ajuns la muzeu. Spaţios, luminos (numai la intrare), atmosferă destinsă. Mergem la casele de bilete, mă uit ce mă uit şi nu mai vreau să încerc conversaţii absurde. Îl sun pe Robert, acesta vorbeşte la telefon cu o funcţionară, apoi, vorbeşte cu Silvia şi ştim ce avem de facut.

Ce să spun, mare lucru! Muzeul propriu zis costă 17 dolari de persoană, iar dacă vrei şi la expoziţia suplimentară, plăteşti 22 de dolari în total. Sunt reduceri pentru tineret, dar, nu şi pentru pensionari. Am primit etichetele care atestau ce şi cît am plătit (cerberii au verificat de cîteva ori să nu existe intruşi!) le-am lipit pe haine la vedere şi am început vizita. Am luat-o cam la întîmplare, nici nu erau indicatoare cu ce să începi şi cu ce să continui, dar, să trecem. După ce am dat roată la tot ce aveau de expus şi arătat, am priceput cam aşa ceva: muzeul de bază permanent (pentru care plăteşti numai 🙂 17 dolari) este compus din două secţii, respectiv istoria Primelor Naţiuni, pe de o parte, şi istoria zbuciumată a Canadei de cînd a descins omul alb pe aceste meleaguri şi pînă acum, în ordine cronologică, pe de altă parte. Exponate originale (puţine), diorame, foarte multe fotografii şi la fel de multe plasme cu imagini filmate; dacă aveai chef de explicaţii suplimentare puteai să ceri gratuit 🙂 căşti în diverse limbi.

În secţia Primelor Naţiuni sunt expuse piese de îmbrăcăminte şi obiecte originale folosite de indigeni, apoi mai multe machete ale colibelor şi corturilor, şi foarte multe fotografii. Pe nişte coloane verticale de lemn sunt prezentate principalele triburi şi datele celui mai recent recensămînt.

Citez din cartea menţionată anterior:

Inuiţii

„Locuitorii din Arctica sunt probabil cel mai distinct popor indigen al Canadei. Pînă de curînd li se spunea eschimoşi (mîncători de carne crudă,  n.m. tibi) deşi termenul folosit astăzi este inuiţi (singular inuit), ceea ce pe limba lor înseamnă simplu, oameni. Inuiţii depind, tradiţional, de resursele mării, în special de mamiferele marine ca balena, foca şi morsa (…) Ei străbat arii vaste din tundră pentru a profita cît mai mult de aceste resurse. Marea schimbare din viaţa lor a survenit în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi al Războiului Rece, cînd Arctica a căpătat o nouă însemnătate strategică, iar construirea aeroporturilor şi a staţiilor radar în zonă a declanşat impactul inuitului cu civilizaţia din afară, inclusiv cu angajarea remunerată. (…) Deşi mulţi inuiţi încă se mai bucură de a fi „pe teren” şi vor continua lungile lor călătorii de vînătoare de animale, de vînătoare de foci sau de pescuit, baza căminului lor este acum, satul. Mulţumită sateliţilor, televiziunii, serviciilor de telefonie, ei beneficiază de majoritatea facilităţilor vieţii moderne, deşi comunitatea lor se poate afla la mii de kilometri distanţă de centrele comerciale. Oraşele mai mari sunt deservite de curse aviatice frecvente. (…)

Primele Naţiuni

Ceilalţi locuitori originari ai Canadei, Primele Naţiuni, cum sunt ei numiţi astăzi, sunt cei care obişnuiau să fie numiţi indieni şi care, spre tot mai marea lor nemulţumire, încă mai sunt administraţi în conformitate cu Acordul Federal Indian. Deşi ei aparţin multor etnii diferite, fiecare cu limba şi cultura proprie, în zilele noastre şi-au găsit o cauză comună în a-şi afirma identitatea. Acţiunile lor politice s-au concentrat pe smulgerea controlului asupra sistemului lor educaţional de la guvernul federal şi înfiinţarea de şcoli cu control local, care să reflecte limbile şi culturile lor aparte. Rezervaţiile stabilite iniţial pentru a separa Primele Naţiuni de non-indigeni au devenit acum temeiul revendicărilor de extindere a teritoriului. Pentru mulţi etnici ai Primelor Naţiuni, acţiunea politică este privită drept cea mai bună cale de a repara unele dintre nedreptăţile trecutului, în special acelea create de un sistem de şcoli-internat care au smuls cu forţa copiii din ceea ce era considerată influenţa negativă a părinţilor şi a comunităţilor lor native.”

Ar mai fi de spus că în cadrul celor peste 3000 de rezervaţii, în care indigenii vorbesc peste 50 de limbi, sunt frecvente bolile şi alcoolismul dar sunt înregistrate din ce în ce mai des exemple de tineri care-şi continuă studiile în licee şi universităţi. Mulţi dintre indigeni au renunţat la droguri şi la violenţe. De remarcat este şi faptul că sunt mulţi artizani indigeni care produc obiecte de artă de bună calitate care se vînd cu preţuri pe măsură.

*

A doua secţie expune într-o manieră mult mai bogată, mult mai multe obiecte, costume şi maşinării de uz industrial, şi cronologia zbuciumatei istorii a dezvoltării Canadei, de la primele contacte ale coloniştilor cu indigenii, pînă în zilele noastre.

Senzaţia de încremenire în timp(uri) specifică tuturor muzeelor domină, chiar dacă muzeografii au încercat să prezinte lucrurile într-o dinamică accentuată.

Citez cît se  poate de succint din capitolul Istoria Canadei:

„Vastul teritoriu care rămăsese necunoscut aşteptînd să fie supus de europeni, era deja un complex mozaic cultural, leagănul unor popoare la fel de variate şi de bine individualizate ca şi acelea de pe Bătrînul Continent de peste Atlantic. Densitatea populaţiei era mică, să fi fost în total vreo 300.000 de locuitori înaintea  perioadei de contact cu europenii, dar toate regiunile ţării erau ocupate de oameni extrem de bine adaptaţi la resursele specifice diferitelor zone. Probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă (…) primele fiinţe omeneşti venite să trăiască în Canada au fost vînătorii siberieni (…) care au fost urmaţi de valuri succesive de imigranţi. Printre aceştia, cu vreo 5.000 de ani în urmă, s-a aflat şi primul popor inuit. (…) În pădurile de la sud, locuiau alţi vînători, membrii triburilor Silvei. (…) Mobilitatea lor consta în folosirea acelui artefact, canoea din scoarţă de mesteacăn, lesne manevrabilă şi pe uscat. (…) În Valea St. Lawrence, irochezii au dus o viaţă mai aşezată, construind sate (…) şi cultivînd porumb, fasole şi dovlecei. (…) Erau duşmanii de moarte ai indienilor Huron, a căror seminţie au şi exterminat-o, şi intrau frecvent în conflict şi cu francezii. (…)

Primii europeni

Împuterniciţi de suveran, care le-a cerut să raporteze totul despre descoperirile lor, John Cabot (1450-1498) şi (mai apoi) Jacques Cartier (1491-1557) au intrat în istorie ca descoperitorii Canadei (…) la 24 iunie 1497. Dar. (…) Mai multe saga scandinave medievale povesteau despre aventurieri ca Leif Eriksson (de prin secolul al X-lea sau al XI-lea care au coborît din Groenlanda şi au găsit un pămînt cu viţă de vie şi lemn din belşug (…) Dar este posibil ca pescarii basci şi britanici să fi descoperit apele bogate în cod din jurul insulei Newfounland mai înainte de călătoria lui Cabot. (…)

Contactul lui Cartier cu noul continent a fost mai de durată. După ce a debarcat pe Insula Prince Eduard, (…) i-a întîlnit pe irochezi (…) lîngă actualul Quebec City. Au vorbit prieteneşte şi au glumit, dar cînd Cartier a înălţat pe ţărm o cruce uriaşă purtînd blazonul regelui Franţei, gazdele sale au declarat că pămîntul era al lor, şi nu era de dat. (…)

Pentru următoarea jumătate de secol, interesul european pentru Canada s-a mărginit la peştele cod. (…) La începutul secolului al XVII-lea, interesul francezilor pentru noul pămînt a căpătat un nou impuls – pentru blănuri.

(…) Încă o dată s-a acordat sprijin regal unei expediţii. În 1603, omul care va fi privit ulterior ca Părintele dominionului New France, Samuel Champlain (1567-1635) a primit indicaţii să supravegheze St. Lawrence (…) în 1608, Champlain a fondat o (altă) garnizoană fortificată numită Habitation, la picioarele unei stînci mari, cu vedere la St. Lawrence, într-un loc numit de irochezi, kebec, sau, îngustarea apelor, (…) care era destinată să devină capitala viitoarei New France.  Am început să pricep de ce-s francezii, atît de încăpăţînaţi să menţină în Quebec, limba franceză: nu pot uita, şi nici nu trebuie să uite, moştenirea Marelui Champlain. Şi-mi place că au spiritul războinic al irochezilor cu care s-au ciondănit încă de pe vremea lui Cartier.

Cartier a revendicat Canada pentru Franţa, în 1534, iar în 1583, Sir Humphrey Gilbert (1539-1583) a revendicat Newfoundland pentru Anglia. Timp de două secole, englezii şi francezii vor duce o incomodă coexistenţă punctată deseori de hărţuieli, piraterie şi război.”

Închei aici citarea. Este mult prea mult de spus şi nu acesta este rolul jurnalului meu. De fapt, în decursul acestui jurnal am mai amintit destul de multe dintre etapele istoriei canadiene. De ce să le repet? Oricum, cei cu adevărat interesaţi, pot apela oricînd, la atoate-ştiutoarea, Wikipedia 🙂

*

Expoziţia oaspete este intitulată ICI LONDRE şi în aceeaşi atmosferă de clar-obcur (pe care o urăsc din răsputeri) prezintă la intrare un automobil de lux (nu-mi plac, nu le ţin minte numele), apoi, în acelaşi fel de vitrine de sticlă, diverse obiecte de îmbrăcăminte, alte fleacuri, iar în fotografii uriaşe cam cît un perete, diverse scene din viaţa Londrei. Las fotografiile să vorbească în locul meu, pentru că eu am rămas MUT de uimire 🙂

Bineînţeles, şi aici turul se încheie la buticul cu suvenire nelipsit, ticsit cu absolut tot felul de fleacuri imaginabile, la preţuri neruşinat de mari. În timp ce notez pe scurt ce-am văzut în acest Muzeu, Silvia dă tîrcoale prelungite printre mărfurile expuse, doar doar, o dibui nişte cadouri pentru colegele de serviciu şi pentru vecinii la care am lăsat cheia, în caz că… Nu ne-au sunat pînă acum, deci, lipsa veştilor, veşti bune. 🙂

Reclame

Read Full Post »

Miercurea fără cuvinte este ideea propusă de CARMEN iar eu vă propun corali

Happy WW!

ps. pentru că m-a criticat Olimpia, fac o trimitere şi la alte imagini AICI

Read Full Post »

Freiburg

Azi, vom merge la Freiburg. Mirificul nostru pass şi-a pierdut puterile aşa că vom scoate una bucată sută de euro – şi ceva mărunţiş – pentru două bilete tur şi retur pentru Freiburg, Germania. A nu se confunda cu Friburg, Elveţia. Vremea este iar mohorîtă dar, nu mai contează. În definitiv, cred că asta este vremea ideală pentru un turist care vrea să vadă meleaguri noi, în toate condiţiile imaginabile: soare, ploaie, vreme senină sau nu, ninsoare vînt şi chiar, furtună. Noi am avut parte cîte puţin, din toate acestea. ICE a plecat din Zurich cu două minute întregi, întîrziere. Huooooooooo! 🙂 Pînă la Freiburg va face aproximativ (sau fix) 43 de minute. Prima oprire, tot Basel dar, gara germană. Au trecut prin vagon doi bărbaţi vigilenţi, cu privirile sfoară: vameşii. Discreţi dar presupun, eficienţi. Apoi, trenul s-a aşternut gospodăreşte la drum.  Peisajul devenit familiar nu se dezminte: ogoare lucrate, şosele bune, clădiri îngrijite; într-un cuvînt, civilizaţie. Şi trenul acesta este curat, silenţios şi ultrarapid. Un DB care merge lejer, cu 160 km./h. Are totuşi o hibă majoră: a plecat cu o întîrziere de două minute şi a mai risipit pe drum, încă vreo cinci. Ruşine! 🙂 Avem harta Freiburgului dar nu catadicsesc să o scot. Mă las în voia flerului şi aleg varianta de vizită cea mai eficace: la întîmplare.  Chiar în faţa gării se deschide o stradă pe care ne avîntăm încrezători că ne va conduce la centrul vechi şi evident, la Munster. Aşa şi e.

Mai întîi zăbovim prin magazine. Mărfuri care seamănă cu cele de acasă dar, numai seamănă; sunt totuşi, altceva… Preţurile au revenit cumva la normal (faţă de Elveţia). Chiar şi aşa, puţinele articole care sunt identice cu cele din România sunt o leacă mai ieftine sau, cel mult egale ca preţ. Să trecem peste aspect. Clădiri frumoase cu două şi cu trei etaje, multe magazine, oameni de toate felurile culorile şi rasele.

Munsterul apare ca de nicăieri în faţa privirilor noastre dar pînă la el, ne mai abatem pe alte şi alte străzi şi prin magazine. Din nou, senzaţia de plonjon în viitor, ne asaltează. Prea multă linişte, prea multă civilizaţie. În Martin Kirche, văd ce înseamnă fervoarea religioasă: nişte femei se roagă la unison cu ochii închişi.

Fotografiez clădiri, tramvaie, peisaje. Ce căutăm şi la Freiburg? Habar nu am. Dar pot spune ce am găsit: încă un colţ de lume normal, cu lume normală. Şi încă o catedrală impunătoare. Din păcate, încă o catedrală în grea suferinţă. Diverse cutii ale milei imploră ajutorul celor dispuşi să contribuie la renovare. Sper ca această catedrală să nu aibă soarta altora căzute în paragină sau în părăsire, sau pur şi simplu transformate în muzeu (cel mai bun caz). Vremea trece şi după vreo trei ore de hoinăreală neîntreruptă se cuvine să mai vedem şi de sufletele noastre pămîntene. Imediat în faţa Munsterului, o piaţă ad-hoc prezintă (şi aici) o gamă largă de produse: artizanat, flori, mîncare, dulciuri, băuturi, de toate pentru toţi. Toate aceste tarabe sunt de fapt, rulote şi autorulote care pe la ora două sint retrase şi lasă piaţa catedralei, goală.

La doi paşi de Munster ochesc un hotel-restaurant denumit, he he heee, Rappen (citeşte rapăn 🙂  ). Nici pomeneală de jeg. Rappen este denumită cea mai mică monedă elveţiană.

Habar nu am cum este hotelul dar vă asigur că dacă sunteţi prin apropiere şi sunteţi flămînzi, aici este locul potrivit să vă astîmpăraţi foamea şi setea. Nu intru în amănunte şi nici poze nu mai fac, să nu-mi mai atrag şi alte invidii. 🙂

Amatorii pot face un tur virtual al Catedralei

Gata. Chiar gata? Încă nu.

Read Full Post »

De aici avem la dispoziţie două variante: fie alegem ruta cu schimbarea trenului la Berna, fie alegem ruta directă şi pare-se mult mai spectaculoasă care trece prin Neuchatel. Alegem ruta a doua. Ca de obicei şi acest tren este pe trei sferturi gol, iar locurile sunt la alegere. Totuşi; e musai să respecţi clasa pentru care ai legitimaţie de călătorie. Nu ştiu ce se întîmplă în caz contrar dar, este limpede că nimeni nu are chef să încalce regulile. Ştiu ei ce ştiu.

E limpede că suntem în era informaticii. Cu excepţia mea, (stau cu antica agendă în braţe)

cam toţi călătorii au scos de pe te miri unde care un Ipad, care un Iphone şi s-au refugiat printre pixeli.  Stînga şi dreapta, şes. Ogoarele sunt îngrijite şi lucrate conştiincios. După Yverdon-les-Baines, pe partea dreaptă apare un lac imens.

Este plină Elveţia de lacuri frumoase. Din păcate, acumulatorul s-a cam descărcat şi cam gata cu pozele. Plus de asta, ba intrăm în tunel, ba ieşim, pas de fotografiază ceva. 🙂  Ne apropiem de Neuchatel. Au reapărut superbele terase cu viţă de vie. Din goana trenului prin faţa noastră defilează blocuri de locuinţe, hale industriale, depozite. În dreptul localităţii Ligerz apare un lac ceva mai mititel. Are şi acesta farmecul său aşa cum şi ziua aceasta a avut farmecul ei. Noica spunea: “nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zi”. Cred că în această sptămînă noi am umplut cîteva borcane cu miere, miere pe care o vom savura pe îndelete, cîteva luni în şir… De aici a reapărut în difuzoare limba lui Goethe. Iar au început să se succeadă tunelurile.

Îmi închipui cum gospodarii cantoanelor mai organizează cîte-un referendum: – Mai facem un tunel? – Jaaaa, răspund cetăţenii. 🙂  Am oprit la Biel/Bienne.  Peisajul s-a modificat încetişor: au reapărut pădurile de conifere. Urmează Grenchen (nu Grachen 🙂  ), unde ploaia a reintrat în drepturile sale fireşti. Mă tot uit pe hartă să văd cît de aproape de casă suntem, pentru că ziua asta frumoasă a fost destul de lungă. Am depăşit 12 ore de cînd suntem pe drum şi începe să se vadă.  De la Grenchen trenul avea două variante de parcurs. Din motive care-mi scapă, a intrat pe varianta cu tunel (jaaaaaa 🙂  ), care ne va duce la Moutier, Delemont, Laufen şiiii, Baseeeel!  Cealaltă rută ar fi trecut prin Olten, nodul feroviar de care am mai amintit. Deja suntem familiarizaţi cu peisajul: pădure, munte şi tunel (jaaaaaaaa 🙂  ). Serios vorbind să reţinem că:

– Prin referendum popular a fost respinsă idea de a mări concediul la 6 săptămîni de la actualele 4 săptămîni.

– Tot prin referendum a fost acceptată impunerea unei limite de construcţie pentru cei care vor să aibă a doua locuinţă. Fiecare comună, canton, poate avea un maxim de 20 % din numărul locuinţelor în categoria – a doua casă. (în Elveţia cam doar 40 % din locuinţe sunt în proprietate individuală/familiala)

– Tot prin referendum a fost acceptată legea fiscală care prevede că taxarea firmelor de jocuri de noroc să fie destinată fondului de pensie şi încasările din loterii să fie destinate cheltuielilor de publică folosinţă .
NOTĂ . În Elveţia referendumul are putere de lege .

Mă întreb dacă se vota în RO aceste propuneri , ce rezultate se obţineau.

De ajuns pentru azi. Mîine, la cererea expresă a dragei almanahe, Castelul Chillon. 🙂

 

Read Full Post »

Înainte de a pleca din Basel spre Zermatt, privesc amuzat dar atent, la Meteo TV. Programul este evident alcătuit în mod profesionist, din imagini captate de nenumărate camere de luat vederi, plasate în cele mai interesante staţiuni din Elveţia, dar nu numai. O voce din off explică pe larg iar pe ecran defilează cifre şi informaţii despre hoteluri, restaurante, pîrtii deschise, program de funcţionare. Nici vorbă de vreo fătucă veselă cu sau fără busuioc 🙂 care să-ţi arate pe o hartă cam cum crede ea că va fi vremea pe acolo. Cei interesaţi văd imaginile de la locul vizat şi stabilesc singuri dacă este cazul să se aventureze pe acolo, sau nu. Noi ne vom aventura. 🙂

Pînă la Zermatt vom schimba trenul de două ori, la Olten şi la Visp. Şi acum, pass-ul face minuni pentru că avînd pass-ul poţi călători oriunde, cu orice tren, în perioada de valabilitate. Străzile din Basel erau pustii şi nici gara nu este prea animată. Vagonul de tren este ocupat ca de obicei, cam pe  jumătate. Nu mai plouă, nu mai ninge dar nici soarele nu se prea vede dintre nori. Este o zi mohorîtă dar deloc friguroasă. E bine şi aşa.

Iar am nimerit o cursă-navetă locală, care opreşte cam peste tot dar între staţii, trenul merge cu viteze care depăşesc lejer suta şi ceva de kilometri la oră. Cînd ajungem la Olten, soarele se străduieşte să ne dea bineţe dar afurisiţii de nori, tot încearcă să-l ascundă privirilor noastre. Important este să fie vremea frumoasă la Zermatt, una dintre perlele coroanei turismului elveţian. Staţiunea în care ne vom stabili cartierul general şi de unde ne vom avînta spre frumoasele culmi muntoase care ne aşteaptă: Gornergrat, Rothorn, etc. Nu şi Matterhornşi voi spune mai tîrziu, de ce.

Trece printre noi nenea cu gheridonul plin cu bere, cafele, dulciuri, cornuri, etc. Dacă la început am fost reticent, acum sînt destul de sigur: majoritatea celor care lucrează în servicii, sunt auslanderi. Mai ales sîmbăta şi duminica, helveţii nu prea obişnuiesc să lucreze. Bravo lor, dacă-şi permit!

Ajungem la Berna la peronul numărul cinci. Legătura pentru Visp o avem la peronul numărul şase. Trenul vine într-un minut şi după încă zece minute plecăm. Coordonare pefectă. Aveţi ceva de comentat? Acest tren este totuşi, plin. Ajunşi la Thun, vedem pe partea stîngă un lac

unde un vapor precis coordonat cu orarul trenurilor (ne-am obişnuit) aşteaptă călătorii doritori de a vizita localităţile de pe ambele maluri. Printre acestea, Interlaken, dar noi, ne continuăm călătoria spre sudul ţării.

Trebuie să menţionez că PASS-ul este livrat într-o anvelopă de plastic, împreună cu o hartă a Elveţiei, pe care sunt trasate liniile feroviare, şoselele, punctele de contact/transfer şi locurile unde pass-ul este acoperit integral sau după caz, oferă reduceri de preţ de pînă la jumătate. Să tot călătoreşti!

Am intrat într-unul dintre nenumăratele tuneluri care străbat ţara. Numai între Basel şi Zurich am numărat vreo şase.

He heeee. Gata cu perfecţiunea elveţiană. 🙂 Am ajuns la Visp la peronul trei şi avem legătură la peronul şase. 🙂 Un pasaj subteran extrem de curat şi de bine luminat separă/uneşte peroanele, iar la linia şase ne aşteaptă deja, un trenuleţ simpatic foc.

Un amănunt important: termenul de transbordare este de fix zece minute şi exact cînd timpul expiră, uşile se închid automat şi trenul porneşte instantaneu. Cine a rămas pe peron… să-i fie de bine!

După vreo cincisprezece minute de mers am început să urcăm, ajutaţi de o cremalieră

instalată între şinele de tren. Încep să se zărească piscurile înzăpezite

iar pe lîngă noi, defilează terase cu viţă de vie. Peste tot vom zări ogoare lucrate, viţă de vie, livezi, oi, vaci.

Lîngă geam, pe o măsuţă este o hartă a regiunii

unde sunt evidenţiate cîteva caracteristici tehnice: Visp 650 metri altitudine. Cel mai înalt punct se află la 2033 metri; poduri 126 – cel mai lung 173 metri, cel mai înalt 45 metri; tunele 33 – cel mai lung 15,4 kilometri; total cale ferată (pînă la Zermatt) 144 de kilometri din care cu cremalieră, 31,9. Lucrare nu glumă!

Imposibil să descriu în cuvinte cumsecade pe de o parte sălbăticia naturii, pe de altă parte formidabila tenacitate de care au dat dovadă aceşti oameni bravi, construind cu imensă trudă şi cu migală, splendori probabil unice măcar în Europa. Cel puţin pînă acum, eu nu am văzut ceva mai minunat. Dureros de frumos! . Tasch este ultima localitate unde este permis accesul cu auto; de aici, ori cu trenul, ori per pedes. Voi reveni la acest aspect. (va urma)

Read Full Post »

Provocarea duminicală a  domnului Costin Comba merită a fi onorată.

Propun şi eu, cîteva imagini ale Rinului, văzute din interiorul Muzeului Tinguely, Basel, Elveţia

Vă plac? Ce părere aveţi despre gratiile printre care se vede Rinul?

 

 

 

.

.

 

Read Full Post »

Muzeul Tinguely

 Unul dintre punctele de mare atracţie ale oraşului Basel, este Muzeul Jean Tinguely. Pictor şi scuptor, acest artist este un soi de geniu trăznit, mare născocitor de maşinării perfect inutile. De la dimensiuni centimetrice pînă la dimensiunea unui autobuz, toate aceste drăcii acţionate electric, se scutură, se învîrt, produc zgomote şi lumini şi dau senzaţia unui haos controlat.

Evident că în faţa acestor drăcării, sufletul nostru plonjează în timp şi fraternizează cu cetele de copii veseli care se amuză copios apăsînd pe butoanele care pun maşinăriile în mişcare.

Muzeul adăposteşte la rîndul sau o expoziţie de artă modernă (contemporană) din care n-am priceput nimic dar, m-am amuzat copios.

Muzeul este donaţia Fundaţiei Roche, pentru oraşul Basel şi este aşezat pe malul Rinului, într-un părculeţ splendid amenajat mai cu seamă pentru copii. Şi tot în incinta muzeului se află un restaurant curat şi îmbietor, unde poţi să comanzi cîteva feluri de mîncare aspectuoase. Vă sigur că deşi preţul este ridicat, gustul şi servirea sunt excelente.

La intrarea (sau la ieşirea) din muzeu, un grup de copii joacă şah iar atmosfera este împrospătată ce o fîntînă arteziană. Se putea altfel? Tot marca Tinguely.

După arta modernă mergem la Kunst Muzeum să redescoperim arta clasică.

Clădirea muzeului este impunătoare şi sobră, iar după ce străbatem o curte dreptunghiulară dominată de un grup statuar semnat de Rodin, pătrundem în holul unde se află recepţia.

Pass-ul funcţionează şi aici şi bine face că biletele sunt destul de scumpe. Muzeul este structurat pe secţiuni precis delimitate şi poţi să vizitezi eventual numai ceea ce te interesează. O bogată colecţie de Renoir, Manet, Monet, Cezanne, Gauguin, Kokoshka, mulţi alţi pictori celebri sau cunoscuţi mai mult de specialişti ne readuc sufletele la dimensiunea artei adevărate, după incursiunea în modernism. Discret, într-un salon oarecare, poate fi admirat un Tors de femeie ieşit de sub dalta măiastră a lui Brîncuşi, aflat destul de aproape de o sculptură magnifică a maestrului său, Rodin.

Totuşi, ce este prea mult este obositor şi deşi în zilele următoare muzeele sunt închise, decidem să ne retragem “acasă”. Avem destulă vreme la dispoziţie pentru pentru tot ce vom avea chef sau vom putea face, sau vizita.

Read Full Post »

Older Posts »