Lucruri mai putin cunoscute despre Eminescu

„Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, nemuritor si rece…”

Poate că n-ar strica dacă am şti despre Eminescu şi lucrurile despre care nu se vorbeşte (prea mult).

„Nu a fost surprinzãtor pentru mine, atunci când, la întrebarea , ce cunosc tinerii despre activitatea culturalã, politico-socialã si istoricã a lui Eminescu, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitãtii nu stiau mai nimic. Înainte de a mã grãbi sã-i discreditez, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în scoalã. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completã a culturii românesti” etc. Dacã adãugãm la zecile de epitete pe care le rosteste la orã un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sã le înghitã cu toptanul fãrã prea multe întrebãri, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodatã de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus cã jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa naturã stiu exact care este adevãrul si actioneazã în consecintã. Dar membrii Academiei Române stiu si mai bine ce înseamnã sã scoti tone de cãrti despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci texte la fel de importante în care se pune degetul pe rana societãtii românesti si se dau solutii de vindecare. Modul defectuos sau intentionat defectuos în care se predã Eminescu echivaleazã cu un atentat asupra culturii si istoriei românesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat în laboratoare obscure si a cãrui fatã începem sã o întrezãrim în manualele alternative pe care le cunoastem cu totii. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în scoala primarã, gimnaziu sau liceu, ci si în universitãti. Otrava împrãstiatã ajunge cu mare usurintã în toate revistele literare si culturale. Marii oameni de culturã cad în capcana acestor denigrãri mârsave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta nevoie copilul cât mai ales de luptãtorul neostenit pentru neam si tarã. M-as bucura ca în loc de recitãrile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sã reproducã tot mai mult textele sale politice, sã ia aminte la lupta si la jertfa sa.

Atunci când vom întelege cu adevãrat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, România va deveni o tarã puternica.”

Merită să citiţi mai departe, AICI

Vremuri noi, metehne  vechi. Ca şi atunci, şi acum oamenii valoroşi sunt puşi la zid de frăţiile ntrebniciei şi asasinaţi moral şi fizic  după acelaşi calapod. Deşteaptă-te române!

L-au evocat îngereşte şi au fost trimişi şi ei, la îngeri…

 

Read Full Post »

Nemuritorul Eminescu. Repostare

“Romantic tardiv, poetul Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şiAuroracare-l răpeşte pe Orion”.

Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă deREGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Au mai repostat: psi . flavius . anaveronica . blueriver . oana . Agatha . urez bun venit unui nou venit în club:   anacondele .  Carmen . anacondele . 

Read Full Post »

Un articol scris de Mihai Eminescu (in presa anilor 1870-1889)

 “De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”

Sursa :   http://cugiralba.wordpress.com/2010/09/09/un-articol-scris-de-mihai-eminescu-in-presa-anilor-1870-1889/

Read Full Post »

Din tainele Mănăstirii PASĂREA

            Aşa se numeşte o cărticică redusă ca dimensiuni dar plină de învăţăminte, scrisă de o jurnalistă, Mihaela Ion. Cartea aceasta a apărut în 2006 şi a pornit de la o serie de reportaje despre viaţa monahală, reportaje publicate în Evenimentul Zilei prin 2001. “Broşura cuprinde patru părţi : Istoricul mănăstirii, Minunile de la Pasărea, Repere din viaţa celor morţi pentru lume şi Mănăstirea Pasărea – file de presă”.

            Mănăstirea Pasărea este situată la est de Bucureşti, la 29 de km. Lacul Pasărea o înconjoară pe trei părţi oferind vizitatorilor imagini peisagistice superbe, iar în vecinătatea lăcaşului se află satele Burdujani, Piteasca şi Cozieni.

            Acesta din urmă este locuit de ţigani, “în majoritate urmaşi ai robilor, aduşi pe vremuri la mănăstire de domnitorul Alexandru Ioan Cuza”, robi care lucrau la Mănăstirea Cozia. Tocmai pentru a-şi aminti cumva de origini, satul lor a fost denumit Cozieni. I-am văzut pe aceşti tigani pe 15 August 2010, în curtea mănăstirii. Îmbrăcaţi decent şi curat, se odihneau pe pături întinse la umbră sau ascultau slujba oficiată în Biserică. Vă asigur de comportamentul lor cît se poate de civilizat. Se vedea limpede că erau oameni obişnuiţi cu munca şi cu buna-cuviinţă. Nici măcar cînd a fost împărţită pomana nu s-au îmbulzit cum văd o parte dintre bucureşteni că se înghesuie la pomenile vangheliote şi nu numai. De luat de aminte.

            Acest aşezămînt monahal a fost întemeiat în 1813 de “Arhimandritul Timotei, stareţul din acea vreme a Mănăstirii Cernica” – aceasta fiind se pare şi cea mai veche mănăstire din zonă, fiind întemeiată în 1608 de marele vornic al lui Mihai Viteazu, Cernica Ştirbei şi de soţia sa, Chiajna.

            Legenda spune că atunci cînd s-a hotărît să dureze un nou aşezămînt monahicesc, Arhimandritul Timotei împreună cu două ajutoare, ieşind pe poarta Mănăstirii Cernica şi neştiind unde să defrişeze pădurea în acest scop, s-a luat după o pasăre care le-a ieşit în cale. Acolo unde s-a oprit pasărea din zbor pentru odihnă, acolo a şi început defrişarea pădurii. Pădure care deşi dispărută de mult, încă îşi mai face simţită prezenţa în fiecare primăvară, în grădinile maicilor răsărind şi acum, după aproape 200 de ani, “ghiocei, brebenei şi viorele, amintind de acele vremuri legendare”. Prima stareţă’ a mănăstirii, a fost sora Arhimandritului, Maica Cipriana.

            Cu vremea, schitul a devenit mănăstire, iar dacă în 1816 acolo locuiau 50 de călugăriţe, momentan aşezarea aceasta este locuită de 180 de suflete. Spun aşezare pentru că de fapt, chiar asta şi este. În jurul bisericii principale şi a unui cochet cimitir, cu vremea s-a dezvoltat un veritabil sat, alcătuit din locuinţele măicuţelor. Cine a vizitat de exemplu Mănăstirea Văratec, ştie ce vreau să spun. Călugăriţele de aici duc o viaţă idioritmică, adică fiecare casă se autogospodăreşte, dar fiecare călugăriţă are şi un rol precis în viaţa comună a aşezămîntului.

            Autoarea a locuit o vreme la mănăstire pentru a se documenta. Ritualul de călugărie, viaţa cotidiană diferenţiată pe anotimpuri, inclusiv ritualul de trecere la cele veşnice sunt descrise în această carte scrisă cu talent narativ şi cu înţelegere deplină a ceea ce vrea să fie viaţa celor moarte pentru lume dar intrate în viaţa veşnică promisă de Hristos. Tot în acest aşezămînt au trăit şi au creat printre alţii, Geo Bogza, Mihail Sadoveanu, sculptorul Gheorghe D. Anghel, acesta din urmă fiind autorul statuii lui Mihai Eminescu, stauie amplasată în faţa Ateneului Român.

            Dacă vreţi să petreceţi o zi în pace şi linişte deplină, nu ezitaţi să vizitaţi una dintre aceste mănăstiri superbe !

Read Full Post »

Am primit un mail de la Angela Bratsou

            Dragii mei, prietenul meu, caricaturistul ploieştean Nicolae Ioniţă, a avut – în urmă cu vreo 10 ani – ideea de a propune prietenilor şi colegilor săi graficieni de pe planeta Pămînt, să-l portretizeze pe Caragiale. I-a instrumentat prin metode numai de el ştiute, gîndindu-se la acea vreme – cînd se împlineau 150 de ani de la naşterea dramaturgului – să organizeze o expoziţie cu lucrările care-i vor parveni. Nici prin cap nu-i trecea lui la ce se înhăma.

            Lucrarile au început să curgă, în scurt timp nenea Iancu al nostru devenind unul dintre cei mai desenaţi scriitori de pe mapamond. Dacă nu cumva chiar cel mai desenat. Succesul neaşteptat al acestui demers, l-a determinat pe Ioniţă să le propună colegilor lui şi alte personalităţi ale culturii româneşti în general şi ale literaturii în special, ajungînd pînă în ziua de azi să strîngă peste 1500 de lucrări de la peste 127 de artişti din lumea largă, unii dintre aceştia nume „grele” în domeniu.

            Cu o modestie nefirească pentru aceste vremuri complet pe dos, Ioniţă a bătut pe la zeci de uşi pentru a propune mai marilor zilei înfiinţarea unui muzeu la Ploieşti. Nu i s-a deschis niciuna. C-aşa-i la noi ! Între timp, el a colecţionat şi ediţii rarisime ale operelor lui Caragiale, Eminescu dar şi a altor scriitori români din toate timpurile dar şi traduceri ale operelor acestora în te miri ce limbă omenească.

            Cu o încăpăţînare greu de închipuit, Ioniţă a colecţionat sute de volume, reviste, periodice, româneşti şi străine, toate vorbind despre noi şi, aşa cum îi place lui să zică, „neamul nostru româanesc”. Acum, inginerul Nicolae Ioniţă, ajuns la vîrsta de 59 de ani, într-o ţară devastată de incompetenţă şi jefuită la drumul mare de o şleahtă de analfabeţi, a devenit „tînăr” şomer. A rămas însă optimist, plin de un umor contagios însă, cu o mare durere în suflet: şi-a scos la vînzare o parte însemnată din aceste minunate lucruri strînse cu atîta trudă, pentru a putea trăi.

            Şi acum, avînd timp berechet la dispoziţie, a construit pe cheltuiala proprie acest muzeu virtual.  Pe care v-aş ruga, în măsura posibilităţilor voastre, să-l promovaţi. Poate s-o găsi cineva, cîndva, pe undeva, să-l sprijine efectiv pentru a realiza în carne şi oase acest muzeu sui-generis, care pe alte meleaguri ar fi devenit de mult o extrem de profitabilă galerie de artă.

            Vă spun cu mîna pe inimă, ca unul care am fost dintru început alături de el, că merită cu prisosinţă să fie sprijinit.  
Doamne ajută!
Cu mulţumiri,
Bogdan
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMANESC
S-a deschis, la Ploieşti, primul muzeu virtual din România,
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC
la adresa web   www.personality.com.ro
Muzeul, pentru care s-a strîns material în ultimii zece ani, pune în valoare lucrările a peste peste 1.500 de artişti plastici din 127 de ţări.
Pentru început muzeul va avea deschise 150 de săli de expoziţii (pagini web) urmînd ca pînă la sfîrşitul anului numărul acestora să crească la peste 1.000.
Vizitatorii vor putea admira portrete, ilustraţii, caricaturi, comentarii grafice şi tot ceea ce pentru un artist plastic străin poate înseamna ROMÂNIA prin ceea ce are ea mai semnificativ: personalităţile reprezentative ale neamului românesc.
Vor fi aduse în atenţia vizitatorilor cele mai importante 250 de personalităţi naţionale aşa cum au fost ele receptate de unii dintre cei mai importanţi artişti plastici din lume, fără prejudecăţi şi fără păreri preconcepute.
Vă invităm să nu ocoliţi  
COLECŢIA CARAGIALE, cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei personalităţi a culturii universale, pentru prima dată pusă în întregime la dispoziţia celor interesaţi la adresa web
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Muzeul oferă pentru achiziţie, în paginile ANTICARIAT, exponate rarisime, dintre care unele nu pot fi găsite în nici un alt loc din lume. În acest sens vă propunem în primul rînd anticariatele CARAGIALE şi EMINESCU (la adresele web  
http://www.personality.com.ro/car_antic_1.htm si http://www.personality.com.ro/emin_antic.htm )
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC este un web site cu mii de imagini. Dacă computerul dumneavoastră este mai vechi, cu resurse limitate, este posibil ca multe din aceste imagini să nu se deschidă.
Vizitaţi MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC: un proiect cultural proiectat, realizat şi finanţat de caricaturistul ploieştean Nicolae Ionita.
INTRAREA LIBERĂ!

Blogul zilei   http://www.romedia.gr/  Angela Bratsou, este o romîncă inimoasă care deşi trăieşte în Grecia, iubeşte România mai mult decît mulţi dintre români. Un mare BRAVO pentru această adevărată Doamnă!

Read Full Post »

MM

             Cîte persoane cunoaşteţi al căror nume şi prenume încep cu aceste iniţiale ? Rude, prieteni, colegi sau simpli cunoscuţi, este o problemă (ce pompos sună!) strict personală. Dar. Pe fundalul ultramediatizat al tragicei (sau  cum vrea fiecare să o denumească) dispariţii a Mădălinei Manole, a trecut ca un abur complet spulberat ştirea care ar fi trebuit să ne reţină atenţia măcar cîteva momente : s-a stins din viaţă Mircea  Micu. Cine a fost Mircea Micu se vor întreba foarte mulţi ? Ei, cine a fost!  Iată : “Poet, prozator şi dramaturg, născut la 31 ianuarie 1937, la Vărşand, Mircea Micu era autorul a peste 35 de volume de proza, versuri şi memorialistica, a fost laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale Academiei Române. El era şi preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai Eminescu”.

            35 de volume de proză, poezie şi memorialistică ? Ei şi ? Cine mai are timp de lectură ? Ne zgîim hipnotizaţi la televizor, doar-doar vom mai afla despre ceva crime, violuri, taifunuri ucigaşe, sau despre pregătirea a încă unei lovituri de stat, prin suspendarea preşedintelui Republicii Bananiere, Rrrrromâniaaaaa! 

            A fost Mircea Micu preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai eminescu” ? Ete, NA! Da Eminescu ăsta, cine o mai fi fost ? Ia mai slăbiţi-ne domnilor tovarăşi cu Arta, Cultura şi Morala Civică. Ce rating aduc aceste chestii plicticoase ?

            Fată dragă ohihneşte-te în pace dacă poţi, în vacarmul produs de mizerabilii vînători de rating de la televeceurile naţionale, ŞI pe seama ta.

            Probabil că sufletul lui Mircea Micu surîde împăcat de discreţia cu care moartea acestui literat a fost înconjurată … Dormi liniştit Maestre. Măcar unii dintre noi vor regreta dispariţia ta.

 Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniştea în doua se desparte.

Bate prelung şi dangătul îi sună
Ca şi cum cineva ar bate-n lună.

Eu îl ascult sunînd ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.

Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.

E ca suspinul duşilor ţărani
Care-l tot trag de doua mii de ani!

Nu pot să dorm şi-ascult tăcut şi pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal…

 Da Maestre Mircea Micu, aşa este : liniştea din Ardeal, din nou, în două se desparte. Ştie Tokeş de ce.

De re-citit   http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/mircea-micu-6zuoodh/

Read Full Post »

Nemuritorul Eminescu

            Comemorăm în fiecare an pe data de 15 Iunie, dispariţia prematură a marelui nostru poet, Mihail Eminescu.

            “Romantic tardiv, poetul român Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

            Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

          De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

            Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

            Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

            Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şi Aurora care-l răpeşte pe Orion”.

            Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

            Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

            Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

            În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

            Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

             Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

             Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

             Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

             În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

           Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

             Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă de REGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

            Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

            Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

            Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Read Full Post »

GRIGORE VIERU

Eminescu

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judice!

A trcut un an de cînd nici Grigore Vieru nu mai este printre noi. El spunea că România este ca un trup care trăieşte cu inima în afară, pentru că Moldova … pentru că Moldova … pentru că Moldova … pentru că Moldova …

Read Full Post »

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,                               
Toate-s vechi şi nouă toate;        
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămîi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cînd cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpană-a gîndirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtînd masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la un teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plînge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să mai fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun cîte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte maşti, aceeaşi piesă                                                                                                                                                                                       Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atît de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera cînd vezi mişeii
La izbîndă făcînd punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi şi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iaraşi
Între dînşii să se plece,
Nu te prinde lor tovaraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cîntec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vîrteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor sa zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămîi la toate rece.

Tu ramîi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai Eminescu

(1883, decembrie)

Read Full Post »