Shabbetai Zevi

[…] activitatea lui Shabbetai Zevi era centrată pe zonele otomane ale Mediteranei, şi nu e surprinzător că numele lui a ajuns în atenţia sultanului. Era vorba despre un supus evreu care îl numise pe fratele său “rege al Turciei”; iar în sinagogile adepţilor săi rugăciunea tradiţională pentru suveran fusese modificată, astfel încît, în loc să ceară binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru sultan, adunarea se ruga pentru “Mesia al nostru, unsul Dumnezeului lui Iosif, leul ceresc şi cerbul ceresc, Mesia al dreptăţii, regele regilor, sultanul Shabbetai Zevi”. Vizirul, Fazul Ahmet Paşa, intrase sub influenţa unei ramuri puritane a islamului, care desconsidera alte religii; fusese ocupat cu războiul împotriva veneţienilor în Creta, dar acum îi atrăgea atenţia stăpînului său asupra acestui profet incomod. Shabbetai avea propriile sale planuri, care l-au adus în preajma lui Fazil Ahmet. Pe 30 decembrie 1665 Shabbetai şi adepţii lui au pornit cu o corabie din Smirna spre Constantinopol, unde avea să-şi stabilească împărăţia. O călătorie în afara sezonului propice era riscantă, chiar şi pe o distanţă scurtă în Marea Egee, dar cuvintele Psalmului 106 erau suficiente ca să potolească furtuna pe care au traversato: “Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării”. A călătorit pe mare timp de aproape patruzeci de zile. Evreii din Imperiul Otoman se adunaseră în număr mare să-l întîmpine; dar autorităţile turceşti l-au aşteptat şi ele. A fost dus la închisoare, dar pînă şi drumul său pînă în temniţă a fost tratat de adepţii săi ca o mare procesiune publică; odată ajuns în închisoare, reuşea totuşi să-şi păstreze aura în faţa lor. Sultanul, Mehmet IV, se afla la Adrianopol (Edirne), în drum spre Balcani, astfel că a durat ceva vreme pînă cînd profetul a putut fi adus în faţa lui. Acolo I s-a oferit să aleagă între a dovedi, printr-o minune, că el este Mesia şi a se converti la islam. Minunea care i se cerea era următoarea: trebuia ca, dezbrăcat, arcaşii turci să tragă în el şi săgeţile să treacă în mod miraculous prin corpul lui fără să-l rănească. Shabbetai a ezitat. Prefera “să se facă turc”; şi asta a şi făcut, fără multă tevatură.

Apostazia lui Shabbetai Zevi a fost cu atît mai dramatică cu cît evreii din Adrianopol se adunaseră să asiste la sosirea lui la curtea sultanului avînd mari aşteptări. Or, el i-a dezamăgit. A acceptat funcţia onorifică de “paznic al porţilor palatului” şi numele de Mehmet Effendi. Şocul pentru comunităţile evreieşti din Turcia, din Italia şi din alte părţi a fost imens. În lumea iudaică unii susţineau că toate acestea dovedeau clar că era vorba despre un impostor, alţii erau descumpăniţi şi descurajaţi de cursul evenimentelor, iar cei din a treia categorie vedeau în acţiunile lui o altă etapă a revelaţiei sale: poate că Mesia trebuia să pară că se face turc înainte să se arate cu adevărat – aşa că unii dintre adepţii săi i-au urmat pilda şi au acceptat islamul, păstrîndu-şi totodată, în secret, practicile evreieşti şi formînd comunitatea Donnme, care mai supravieţuieşte încă în unele zone din Turcia.

Fragment din lucrarea Marea cea Mare / David Abulafia / Humanitas / 2014.

Read Full Post »

MFC – Antalya; bazar în centrul vechi

Blogging interactiv iniţiat de CARMEN

Happy WW!

Read Full Post »

Cappadocia. Biserici creştine

 

Read Full Post »

Mevlana

 Dacă tot am zăbovit în Konia  (vezi postarea AICI) cîteva ore şi am vizitat mausoleul unde este înmormîntat Rumî*, cred că ar fi util să le spun celor interesaţi cîteva vorbe despre acest mare om de cultură, filosof şi poet, părintele Ordinului dervişilor rotitori. Precizez de la bun început că nu am competenţe pe cultura oriental – islamică; tot ce spun în această postare este extras dintr-o carte tipărită la Editura Herald, respectiv Mathnawî.  Aş fi preferat să citez integral unele pasaje dar, prefaţa este prea lungă şi nici nu am această permisiune din partea editurii. Deci 🙂

Pe numele său întreg, Mawlânâ Muhammad Djalal-ud-Dîn Rumî, mai cunoscut ca Mevlana sau mai simplu, Rumî,  Mevlana s-a născut pe 1 octombrie (după alte surse 30 septembrie) 1207 la Balkh din Khorassan, oraş renumit pentru frumuseţea sa (aflat astăzi pe teritoriul Afghanistanului). Tatăl său, Baha-ud-Dîn Walad, era un cunoscut teolog şi foarte popular ca maestru sufi. Primele stări extatice, Rumî le-a avut încă de la vîrsta de cinci ani. Din cauza pericolului invaziei mongolilor, familia sa părăseşte Balkh şi după o lungă călătorie (Mecca, Bagdad), se stabileşte la Konia, în Turcia, unde tatăl său primeşte un post de predicator la Universitate, post pe care Muhammad Djalal-ud-Dîn îl va ocupa după moartea tatălui său, în 1231.

Nu voi insista prea mult pe traseul desăvîrşirii spirituale al lui Mevlana; numele personalităţilor care i-au influenţat destinul spiritual, oricum sunt prea puţin cunoscute europenilor. Totuşi. Primele învăţături le-a primit evident, de la tatăl său. La zece ani de la moartea acestuia, la Konia a venit Sayyid Buha-ud-Din din Balkh. Timp de nouă ani, acesta l-a iniţiat pe Rumî în „ştiinţa profeţilor şi a lumii” care includea „retrageri strategice de patruzeci de zile cu respectarea preceptelor coranice”.

Timp de patru ani de zile, Djalal-ud-Dîn a studiat la Alepp şi la Damasc.  Dar momentul care-l va marca pe Medlana pentru tot restul vieţii a fost întîlnirea cu rătăcitorul Shams din Tabrîz, „un mesager al Sursei, unul care aduce lumină celui care poate să o primească” (…) „După ce a primit-o, el a putut să transmită acest mesaj spre folosul întregii umanităţi. Shams ardea şi Rumî a luat foc”.

Pe scurt, despre Mathnawî. Acesta este „un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar”, care tratează o mare varietate de subiecte care cuprinde istorisiri, fabule, parabole, texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite în care „Islamul, este înţeles ca o continuare a tradiţiei abrahamice sau iudeo-creştine, cinstind profeţii evrei precum şi pe Iisus şi pe Maria”. Ediţia românească a acestei cărţi este o prescurtare într-un singur volum, originalul fiind alcătuit din şase volume.

Cei interesaţi pot citi cîte ceva despre dervişii rotitori, AICI. Noi n-am avut parte în excursia noastră de un astfel de spectacol. Doamna ghid ne-a oferit în schimb, o prezentare de modă.

Redactarea tuturor operelor sale, a durat pînă la moartea lui Mevlana, în 18 decembrie 1273 şi a fost în principal grija prietenului său spiritual, Husâm-ud-Dîn Celebî. „La moartea sa, toţi locuitorii din Konia, fără deosebire de credinţă, s-au rugat şi au ţinut doliu. A fost înmormîntat lîngă familia sa şi un mausoleu verde a fost înălţat în cinstea sa de notabilităţile oraşului”.

*Deoarece Mawlânâ şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Konya, a fost supranumit Rumi, adică „turcul”.

Read Full Post »

Cascada Manavgat

Read Full Post »

MFC – Istanbul

Miercurea Fără Cuvinte, blogging interactiv prilejuit de CARMEN

Topkapî

Harem

Dolmabahce

Happy WW!

Read Full Post »

Turcia mea – Istanbul

Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării,  în apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor…  (la Dolmabahce am fost taxaţi doar cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le studieze.

Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed. Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în  revistă şi cele cîteva încăperi deschise pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?

Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva 🙂  Ne-am mulţumit, eu cu apă minerală, iar Silvia cu un ceai.

Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?

Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.

Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc. Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea. Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi … gata. Pun punct aici relatării.

Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un autocar să ne ia pe noi, avionarii, şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La revedere Turcia? Nu prea cred.

.

Read Full Post »

Turcia mea – Ankara

După alte cinci ore de mers pe o autostradă aflată pe alocuri în suferinţă, ajungem la hotel. De data asta, suntem cazaţi omeneşte. Acum înţelegem de ce-am fost cazaţi în condiţii mizerabile pînă acum. Cu o candoare perfecta, doamna ghid ne liniştiştise pe drum: „- n-am avut niciodată probleme cu cazarea la Ankara; o lege specială nu le pemite hotelierilor cazarea străinilor, decît în condiţii foarte bune”. Deci, aşa: mai şi bubuie pe deasupra, nu este doar incompetentă. Asta e.

Ghinionul nostru este că Ankara, nefiind tocmai o destinaţie turistică, încremeneşte pe la ora 22, adică exact ora la care am ajuns noi. Nu mai avem nici chef, nici energie pentru a trece în revistă cele cîteva vestigii cum ar fi Coloana lui Iulian, Băile romane, Templul lui Augustus, sau Moscheea Haci Bayram Camii, ridicată în secolul al XV-lea. Găsim în centru o plăcintărie de unde tîrguim o cină frugală. Mai bine decît nimic.

Nu-i de zăbovit prea multă vreme pe străzi. Turcii se uită la noi de parcă n-ar mai fi văzut oameni niciodată. Se pare că pe aici, europenizarea n-a prins rădăcini. Femeile sunt tratate foarte rău, nu prea au voie să iasă din casă, iar cele cîteva care se încumetă să aibă o sursă de venit independentă (o slujbă) sunt ostracizate; chiar şi turistele sunt privite cu ostilitate. La hotel cu noi, că ochisem la barul de lîngă recepţie nişte bere.

După un somn în condiţii omeneşti şi după o baie bună, găsim un mic dejun cumsecade şi ne ospătăm copios. La autocar, izbucneşte iar, cearta. Grupul de zgomote vrea musai la Mausoleul lui Ataturc pe care-l văzusem aseară din autocar, pe dinafară. Ceilalţi, ar fi dispuşi să renunţe pentru a mai prinde deschis Top Kapî (care închide porţile la ora 18). Nouă oricum nu ne mai pasă. Cu sau fără mausoleu, ce-am avut de văzut – Cappadocia – am văzut.

Pînă la urmă, doamna ghid pune piciorul în prag şi ne aşternem la drum. E de bine: nici mausoleul nu l-am văzut, nici la Top Kapî n-am ajuns la timp. Sfînta Sofia este închisă pe motiv că-i zi de luni, dar intrăm la Moscheea Albastră. Impresionantă! Pozele mele sunt foarte neclare, cred că trebuie să-mi iau alt aparat. Lume multă, musulmani majoritatea. Cîţiva se prosternează şi fac temenele adînci prinşi într-o rugăciune aproape de extaz.

Ne adunăm la autocar şi purcedem către hotel. Noroc cu puştiul acela cu  telefonul cu gsp că altfel am mai fi rătăcit în căutarea hotelului chiar şi acum. Bineînţeles că ajungem noaptea şi bineînţeles că nu mai găsim aproape nimic pentru că suntem cazaţi la o distanţă de zece kilometri de centrul vechi. Măcar hotelul este destul de bun, ne odihnim şi ne calmăm nervii. Mai este şi mîine o zi.

Read Full Post »

Turcia mea – Goreme

Cum am avut ca de obicei timp limitat (suficient de data asta) după ce coborîm din Castelul de la Uchisar, mai avem vreme de o cafea. Ai de unde alege. Terase şi restaurante la tot pasul. Ne strecurăm printre tarabele cu artizanat şi cu fructe din producţia localnicilor, ne aşezăm la o terasă mititică cu doar două mese şi încep tîrguiala cu turcaleţul. În afară de turceşte nu ştie decît vreo două boabe englezeşte dar nu pricep absolut nimic. Şi atunci, am ideea salvatoare!

Iupiiiiiu, scot agenda unde îmi notasem învăţăturile dragei Gabriela în materie de cafea şi fălos nevoie mare, spun: ORTA ŞEKERLI (cafea mediu dulce); un pic supărat îmi corectează pronunţia dar, după vreo zece minute ne aduce două cafele mititele dar buneeee, buneeee de numa-numa 🙂 . Nici preţul (afişat) nu-i tocmai de colea: 15 lire turceşti cu ciubuc cu tot. Dar, a meritat.

Mergem spre autocar, unde minune: s-a modificat schimbarea. Nu plecăm mai departe ci, avem parte de o surpriză: vom merge la magazinul unei fabrici de haine din piele, unde vom avea parte de o prezentare de modă după care, ne vom opri să mîncăm la un restaurant All Inclusiv la preţul de 12 TL de persoană. Sună apetisant!

Coborîm încetişor pe lîngă Valea Porumbeilor, un loc absolut fascinant.  Pe versantul muntelui calcaros, acolo unde oamenii n-au putut să-şi amenajeze locuinţele săpate în stîncă, le-au amenajat pentru porumbei (şi alte zburătoare) în speranţa că acestea vor fertiliza solul. Ceea ce parţial s-a întîmplat şi se întîmplă în continuare. Deosebit de ingenios!

Prezentarea de modă nu este cine ştie ce; hainele şi gecile din piele de miel sunt de trei calităţi şi par destul de atractive dar, cu toată reducerea de 50 % promisă, sunt scumpe foc. Chiar nu-s dispus să plătesc 1500 RON pe o geacă subţirică şi mititică din piele. Nici alţii nu par interesaţi aşa că, ioc comision pentru doamna ghid, aşa cum sugerează echipa de zgomote a autocarului 🙂 .

Masa în schimb, a fost foarte bună. Deşi felul principal a fost numai kebap de pui, cele patru feluri de garnituri la discreţie, sosurile şi salata verde, cele două feluri de ciorbă-supă-cremă, cele nu ştiu cîte fel-de-fel de feluri de dulce şi de fructe + pîine din belşug, ar fi putut mulţumi orice gurmand sau chiar gourmet. Chiar nu i-am înţeles pe cei care au vociferat. Normal, vinul şi apa le-am plătit separat.

Nu departe de aici, sunt celebrele biserici creştine săpate în stîncă. În apropiere de ele, s-a dezvoltat o mică staţiune de lux, unde unele hoteluri şi chiar reşedinţe sunt construite direct în peşterile din munte, iar unele dintre ele au şi adăogiri de tip mai modern. Chiar şi restaurante se văd în aceste  peşteri naturale. Am înţeles însă că preţurile pe aici, sunt destul de piperate. Amatorii de zbor cu balonul cu aer cald, îşi pot pune curajul la încercare contra a 50-60 euro ½ h. Sînt şi terase normale, unde probabil că am fi prînzit dacă nu ne-am fi oprit pentru prezentarea de pielărie (în treacăt fie spus, cele cîteva fete şi manechinul din dotare chiar s-au mişcat bine pe scenă). Am ajuns.

Acest ansamblu  este mult prea interesant şi nu cred că trebuie tratat cu superficialitate. De aceea, prefer să vă dau legătura  la portalul Creştin otodox unde veţi găsi explicaţii calificate şi poze mult mai reuşite decît ale mele. Eu nu pot spune decît că i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a permis ca aflaţi pe pămînt islamic, să ne rugăm în Sfînta zi de Paşte în faţa cîtorva  icoane creştine. Hristos a Înviat!

.

Read Full Post »

Turcia mea – Nevşehir

Ne-am trezit dimineaţă (de data asta n-am mai auzit muezinul) şi după ce ne-am luat repejor bagajele am coborît în viteză. N-aş fi crezut niciodată că o astfel de speluncă poate fi folosită în turism. N-are rost să descriu în ce condiţii ne-am petrecut noaptea de înviere.

Mulţumim doamnei ghid că a făcut  tot posibilul să ajungem la o oră atît de imposibilă, că n-am mai avut puterea de a cere schimbarea hotelului. Toată lumea mocneşte dar, tace.

Privim pe geamurile jegoase ale autocarului, un peisaj variat. Aceleaşi ogoare îngrijite, aceiaşi grijă pentru a planta pe marginea şoselei, copaci. Munţii care se văd în apropiere, au aspect de dealuri – ca în Dobrogea Munţii Măcin -, din cauza eroziunii. Locurile acestea sunt de puţină vreme date în uz turistic; cam prin anii 1950 a fost descoperit oraşul subteran către care ne îndreptăm, din centrul localităţii Kaimaclî. Imagini AICI

Nu se ştie cine a construit acest vast edificiu subteran. Cert este că a fost folosit de creştinii care se refugiau aici, din calea arabilor, pare-se între secolele VII-XI (adică în plină expansiune a islamului). Întins pe opt nivele din care se pot vizita doar cinci, merge în fundul pămîntului pînă la adîncimea de 130 de metri. Acum este luminat artificial şi deci accesibil oricărui turist nu suferă de claustrofobie. Ventilaţia este asigurată de un puţ central iar alimentarea cu apă din isvoare subterane.

De altfel, întreaga Turcie şi deci şi această regiune, este împînzită cu ape freatice din care este obţinută apa pentru irigaţii. Un şir de  săgeţi roşii arată drumul către adînc, iar alt şir de săgeţi albastre arată drumul către suprafaţă. Fiecare nivel al construcţiei este independent de celelalte şi se autogospodărea, avînd dormitoare, bucătării, cimitire şi chiar închisori proprii. Mare lucru totuşi nu este de văzut pe aici aşa că dibuim o săgeată albastră şi ieşim la suprafaţă unde, la marginea bazarului, am remarcat existenţa unui fast-food 🙂  : un turcaleţ simpatic introducea în cîte-un cartof un  dispozitiv care transforma cartoful într-o spirală, tocmai bună de pus la prăjit. Cum la spelunca aia nu putea fi vorba de mic dejun (unii nu l-au refuzat) am zis să luăm şi noi masa, în oraş 🙂  Bun cartoful? Foarte bun! 🙂

Ne îmbarcăm în autocar şi purcedem la drum. Se observă lesne că turismul a adus prosperitate locuitorilor din zonă. Vechile case de tuf vulcanic sunt abandonate şi acum localnicii au case din cărămidă. Falnice case şi frumos ornamentate cu flori. Trecem pe lîngă o închisoare şi şerpuim pe drumul care ba urcă, ba coboară. Suntem în Valea Goreme care este considerată Parc Naţional. Aici suntem de fapt, în inima Capadokyei (amănunte AICI), şi vom vizita o falnică cetate săpată în inima  muntelui calcaros, cetate denumită Castelul de la Uchisar.

Lăsăm autocarul în centrul localităţii şi luăm pieptiş o pantă mai abruptă pînă la intrarea în castel. De aici, după ce urcăm vreo patruzeci de trepte săpate în interiorul muntelui, ieşim la aer liber şi fiecare se caţără în sus, pînă unde poate sau vrea. Sunt încă 192 de trepte pînă aproape de vîrf, iar de acolo, căţărîndu-ne ca nişte veritabile capre negre, ajungem lîngă steagul înfipt pe culme. Trebuie să mărturisesc că peisajul este excepţional şi a meritat efortul de a urca pînă aici, cu tot astmul meu  cu tot. 🙂

.

Read Full Post »