Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘turcia’

[…] activitatea lui Shabbetai Zevi era centrată pe zonele otomane ale Mediteranei, şi nu e surprinzător că numele lui a ajuns în atenţia sultanului. Era vorba despre un supus evreu care îl numise pe fratele său “rege al Turciei”; iar în sinagogile adepţilor săi rugăciunea tradiţională pentru suveran fusese modificată, astfel încît, în loc să ceară binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru sultan, adunarea se ruga pentru “Mesia al nostru, unsul Dumnezeului lui Iosif, leul ceresc şi cerbul ceresc, Mesia al dreptăţii, regele regilor, sultanul Shabbetai Zevi”. Vizirul, Fazul Ahmet Paşa, intrase sub influenţa unei ramuri puritane a islamului, care desconsidera alte religii; fusese ocupat cu războiul împotriva veneţienilor în Creta, dar acum îi atrăgea atenţia stăpînului său asupra acestui profet incomod. Shabbetai avea propriile sale planuri, care l-au adus în preajma lui Fazil Ahmet. Pe 30 decembrie 1665 Shabbetai şi adepţii lui au pornit cu o corabie din Smirna spre Constantinopol, unde avea să-şi stabilească împărăţia. O călătorie în afara sezonului propice era riscantă, chiar şi pe o distanţă scurtă în Marea Egee, dar cuvintele Psalmului 106 erau suficiente ca să potolească furtuna pe care au traversato: “Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării”. A călătorit pe mare timp de aproape patruzeci de zile. Evreii din Imperiul Otoman se adunaseră în număr mare să-l întîmpine; dar autorităţile turceşti l-au aşteptat şi ele. A fost dus la închisoare, dar pînă şi drumul său pînă în temniţă a fost tratat de adepţii săi ca o mare procesiune publică; odată ajuns în închisoare, reuşea totuşi să-şi păstreze aura în faţa lor. Sultanul, Mehmet IV, se afla la Adrianopol (Edirne), în drum spre Balcani, astfel că a durat ceva vreme pînă cînd profetul a putut fi adus în faţa lui. Acolo I s-a oferit să aleagă între a dovedi, printr-o minune, că el este Mesia şi a se converti la islam. Minunea care i se cerea era următoarea: trebuia ca, dezbrăcat, arcaşii turci să tragă în el şi săgeţile să treacă în mod miraculous prin corpul lui fără să-l rănească. Shabbetai a ezitat. Prefera “să se facă turc”; şi asta a şi făcut, fără multă tevatură.

Apostazia lui Shabbetai Zevi a fost cu atît mai dramatică cu cît evreii din Adrianopol se adunaseră să asiste la sosirea lui la curtea sultanului avînd mari aşteptări. Or, el i-a dezamăgit. A acceptat funcţia onorifică de “paznic al porţilor palatului” şi numele de Mehmet Effendi. Şocul pentru comunităţile evreieşti din Turcia, din Italia şi din alte părţi a fost imens. În lumea iudaică unii susţineau că toate acestea dovedeau clar că era vorba despre un impostor, alţii erau descumpăniţi şi descurajaţi de cursul evenimentelor, iar cei din a treia categorie vedeau în acţiunile lui o altă etapă a revelaţiei sale: poate că Mesia trebuia să pară că se face turc înainte să se arate cu adevărat – aşa că unii dintre adepţii săi i-au urmat pilda şi au acceptat islamul, păstrîndu-şi totodată, în secret, practicile evreieşti şi formînd comunitatea Donnme, care mai supravieţuieşte încă în unele zone din Turcia.

Fragment din lucrarea Marea cea Mare / David Abulafia / Humanitas / 2014.

Anunțuri

Read Full Post »

Blogging interactiv iniţiat de CARMEN

DSC03528

DSC03532

DSC03542

DSC03543

DSC03548

DSC03552

DSC03553

DSC03556

DSC03524

Happy WW!

Read Full Post »

 

Read Full Post »

Mevlana

 Dacă tot am zăbovit în Konia  (vezi postarea AICI) cîteva ore şi am vizitat mausoleul unde este înmormîntat Rumî*, cred că ar fi util să le spun celor interesaţi cîteva vorbe despre acest mare om de cultură, filosof şi poet, părintele Ordinului dervişilor rotitori. Precizez de la bun început că nu am competenţe pe cultura oriental – islamică; tot ce spun în această postare este extras dintr-o carte tipărită la Editura Herald, respectiv Mathnawî.  Aş fi preferat să citez integral unele pasaje dar, prefaţa este prea lungă şi nici nu am această permisiune din partea editurii. Deci 🙂

Pe numele său întreg, Mawlânâ Muhammad Djalal-ud-Dîn Rumî, mai cunoscut ca Mevlana sau mai simplu, Rumî,  Mevlana s-a născut pe 1 octombrie (după alte surse 30 septembrie) 1207 la Balkh din Khorassan, oraş renumit pentru frumuseţea sa (aflat astăzi pe teritoriul Afghanistanului). Tatăl său, Baha-ud-Dîn Walad, era un cunoscut teolog şi foarte popular ca maestru sufi. Primele stări extatice, Rumî le-a avut încă de la vîrsta de cinci ani. Din cauza pericolului invaziei mongolilor, familia sa părăseşte Balkh şi după o lungă călătorie (Mecca, Bagdad), se stabileşte la Konia, în Turcia, unde tatăl său primeşte un post de predicator la Universitate, post pe care Muhammad Djalal-ud-Dîn îl va ocupa după moartea tatălui său, în 1231.

Nu voi insista prea mult pe traseul desăvîrşirii spirituale al lui Mevlana; numele personalităţilor care i-au influenţat destinul spiritual, oricum sunt prea puţin cunoscute europenilor. Totuşi. Primele învăţături le-a primit evident, de la tatăl său. La zece ani de la moartea acestuia, la Konia a venit Sayyid Buha-ud-Din din Balkh. Timp de nouă ani, acesta l-a iniţiat pe Rumî în „ştiinţa profeţilor şi a lumii” care includea „retrageri strategice de patruzeci de zile cu respectarea preceptelor coranice”.

Timp de patru ani de zile, Djalal-ud-Dîn a studiat la Alepp şi la Damasc.  Dar momentul care-l va marca pe Medlana pentru tot restul vieţii a fost întîlnirea cu rătăcitorul Shams din Tabrîz, „un mesager al Sursei, unul care aduce lumină celui care poate să o primească” (…) „După ce a primit-o, el a putut să transmită acest mesaj spre folosul întregii umanităţi. Shams ardea şi Rumî a luat foc”.

Pe scurt, despre Mathnawî. Acesta este „un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar”, care tratează o mare varietate de subiecte care cuprinde istorisiri, fabule, parabole, texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite în care „Islamul, este înţeles ca o continuare a tradiţiei abrahamice sau iudeo-creştine, cinstind profeţii evrei precum şi pe Iisus şi pe Maria”. Ediţia românească a acestei cărţi este o prescurtare într-un singur volum, originalul fiind alcătuit din şase volume.

Cei interesaţi pot citi cîte ceva despre dervişii rotitori, AICI. Noi n-am avut parte în excursia noastră de un astfel de spectacol. Doamna ghid ne-a oferit în schimb, o prezentare de modă.

Redactarea tuturor operelor sale, a durat pînă la moartea lui Mevlana, în 18 decembrie 1273 şi a fost în principal grija prietenului său spiritual, Husâm-ud-Dîn Celebî. „La moartea sa, toţi locuitorii din Konia, fără deosebire de credinţă, s-au rugat şi au ţinut doliu. A fost înmormîntat lîngă familia sa şi un mausoleu verde a fost înălţat în cinstea sa de notabilităţile oraşului”.

*Deoarece Mawlânâ şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Konya, a fost supranumit Rumi, adică „turcul”.

Read Full Post »

Read Full Post »

Miercurea Fără Cuvinte, blogging interactiv prilejuit de CARMEN

Topkapî

DSC03905

DSC03907

DSC03915

DSC03954

Harem

DSC03924

DSC03925

DSC03929

DSC03935

Dolmabahce

DSC03974

DSC03975

DSC03977

DSC03979

DSC03982

DSC03983

Happy WW!

Read Full Post »

Avem de petrecut o zi întreagă aici. Autocarul ne duce pînă la o parcare aflată lîngă Turnul Alb de la malul mării,  în apropiere de Top Kapî. Urcăm per pedes o stradă în pantă şi gîfîind ajungem la porţile palatului. Prima grădină este publică şi oricine se poate plimba sau căsca gura în voie, pe aici. Lîngă nelipsitul magazin de artizanat şi suveniruri, sunt casele de bilete. Vrei doar la Palat, scoţi 25 T.L. Vrei şi la Harem, mai scoţi încă 15; cam scumpişor…  (la Dolmabahce am fost taxaţi doar cu cîte 30 de lire turceşti). Mai întîi de toate, lumea se înghesuie să vadă cele trei încăperi ale tezaurului, unde este expusă o vastă colecţie de bijuterii. Cum aurul nu ne-a atras niciodată, mergem în pas alegător. Trecem în pas de defilare şi prin cele cîteva odăi deschise pentru public. Musulmanii sunt foarte interesaţi de obiectele expuse şi se opresc îndelung să le studieze.

Palatul este vechi, a fost construit între 1459 şi 1465 şi este compus din mai multe clădiri separate. Într-una dintre ele, Turnul Mantiei, se odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale Profetului Mahomed. Fotografiatul este permis numai în grădini şi la Harem. Trecem în  revistă şi cele cîteva încăperi deschise pentru public. Totul este vechi şi se vede. Dalele sunt tocite şi nu ştiu de ce, nu-s prea impresionat. Cum am ochit printr-o firidă o terasă în incinta palatului, pas alergător într-acolo. Deşi este vremea prînzului, restaurantul Konyali nu este aglomerat. Am luat un prînz pe cinste aici, cu o vedere minunată spre Bosfor. A meritat să plătim 100 T.L.?

Cu vîrf şi îndesat! Silvia a mîncat cea mai bună friptură de miel din viaţa ei (Incik Kebabi), iar eu am topit o porţie de chiftele îmbrăcate într-o crustă de brînză prăjită (Kasarli Kofte). O bunătate! Dar, ce să-i faci? În casa turcului, joci după regulile sale: no alcohool deşi, îmi sticleau ochii după o berică sau un vinişor, ceva 🙂  Ne-am mulţumit, eu cu apă minerală, iar Silvia cu un ceai.

Apoi am zăbovit ceva vreme, la Agia Sofia. Deşi suntem taxaţi destul de bine la intrare – 25 T.L. – această catedrală ar merita o soartă mai bună. Se văd schele mai peste tot dar, nu văd că cineva ar da în brînci să o restaureze deşi are mare nevoie de aşa ceva. Mai ştii? Poate n-am văzut eu bine şi totuşi, se lucrează. Este cu adevărat impresionantă şi este mare păcat că acest centru al creştinismului nu este în administrarea creştinilor. Dar, dacă asta este voia lui Dumnezeu, ce pot oamenii să facă?

Practic, pentru acest obiectiv venisem în Turcia. Credeam că voi închide un triptic: Vatican, Ierusalim, Constantinopole. Din punctul meu de vedere, tripticul acesta, încă rămîne deschis.

Palatul Dolmabahce este practic, ultimul obiectiv vizitat de noi, în acestă excursie. Situat tot la malul mării, a fost reşedinţa ultimilor şase paşi şi reşedinţa de vară a primului preşedinte al Turciei, Kemal Ataturc. Nici aici n-am fost prea impresionat. Prea multe ornamentaţii aurite pentru gustul meu. Prea multă stucatură. Candelabrele masive din cristal, încearcă să dea un aer sărbătoresc edificiului dar, fără să reuşească, după părerea mea. Plus de asta, aerul acela îmbîcsit din încăperi, mi-a stîrnit astmul şi … gata. Pun punct aici relatării.

Am fost anunţaţi că a doua zi, vine un autocar să ne ia pe noi, avionarii, şi să ne ducă la aeroport. Deşi în contract era trecut avionul de la ora 21, vom zbura cu avionul de la 15,30. Pierdem o zi de Istambul dar, nu mai contează. Oricum acasă va trebui să-mi tratez răceala straşnică pe care-am contractat-o de la aerul condiţionat din autocar. La revedere Turcia? Nu prea cred.

DSC04011

.

Read Full Post »

Older Posts »