De ce citim?

La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre.

Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.

Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.

M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:

“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o definiţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.

G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.

M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?

G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău” – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt „scrisori mai groase scrise prietenilor”. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”

Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.

Voi de ce citiţi ?

Read Full Post »

Vorbe. Alte vorbe din trecut

La capitolul repostări, îmi amintesc de prima pauză anunţată pe acest blog:

Înainte de a-mi lua o pauză de la blogăreală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas /  un scurt fragment :

” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă a oricărui intelectului rafinat”.

Cumplit adevăr. NU ? Deci, pauză de recalibrare. 🙂

– – –

Alte vorbe din trecut găsiţi la psi . anaveronica . anacondele . altcersenin . cita .

griska . lotusull . Agatha .

Read Full Post »

Mario Varga Llosa in dialog cu Gabriel Liiceanu

Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă […] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în  21 Septembrie 2005.”

            Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.

             MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[…] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră […] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea […] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.

            GL – Şi totuşi […] cum aţi ajuns să scrieţi ?

            MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi […] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. […] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam […]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. […] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.

            GL – Există două categorii de scriitori […] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . […] Dumneavoastră […] aţi scris enorm […]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?“

            MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; […] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. […] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, […] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. […] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; […] această primă ora e foarte fecundă; […] pregătesc ce va fi munca zilei […] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. […] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. […] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare […] corectez, citesc, iau note, fac fişe. […] Nu lucrez niciodată seara. […] Merg la cinema sau la teatru […] sau ies cu prietenii. […] Scriu foarte repede, încercând să obţin […] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun […]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna […] pot lucra oricâte ore […] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. […] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului […] deoarece atunci simt o mare nelinişte, […] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.

            GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; […] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte […] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale […]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii […]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate […] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?

            MVL – În epoca noastră putem vedea […] că între civilizaţie şi barbarie […] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. […] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. […] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit […] să ducem viaţa primitivă pe alt plan […]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi […] fără să ieşim din civilizaţie; […] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.

            GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?

            MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. […] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. […] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.

            GL – […] Ce se întimplă cu un intelectual umanist […] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?

            MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea […] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. […] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate […] şi care au izbutit să se transforme profund. […] Spania, de pildă, […] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. […] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. […] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor […] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.

          GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. […] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale, ?

            MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , […] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. […] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. […] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile […] dar politica nu-i asta; […] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură […] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta […] se învaţă trăind politica zi de zi.

            GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi – […], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. […] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. […] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?

            MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. […] Utopia e perfecţiunea şi […,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[…] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. […]  Dar adevărul e că, […] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. […] E un sistem profund imperfect […] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? […] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. […] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. […] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.

            GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. […] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?

            MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. […] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. […] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult […] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment. “

            GL – […] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum […] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. […] În schimb, literatura este anume făcută […] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[…] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. […] Şi atunci întreb : […] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?

            MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană […] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa.

 Închiziţia […] a avut ambiţia să construiască o societate […] exonerată de păcat, fără   sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, […] morţile în număr mare, cenzura.

 Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.

 Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.

Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[…] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, […] care a fost revoluţia culturală chineză ? […]

Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. […] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică […] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. […] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. […] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. […] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. […] Utopiile pe care le citez […] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. […] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.

            La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa : “ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” […]

Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune : “ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân!” 

           Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.

          Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?

Read Full Post »

Basm

             “Dacă în univers ar fi existat numai pietre şi zei, se spune într-un basm chinezesc, atunci justiţia nu s-ar fi născut niciodată. Într-o zi însă, coborînd pe pămînt, Zeul cel Mare s-a aşezat pe o stîncă să se odihnească. Pe locul ales crescuse o plantă cu spini. Împăratul Cerului a făcut vinovată stînca, dar, vrînd s-o pedepsească, şi-a dat seama că ea nu poate simţi. Atunci a strecurat în trupul pietrei o fărîmă din sufletul său. Aşa s-a născut omul, o piatră însufleţită, şi o dată cu el vina şi pedeapsa şi-au făcut loc în sînul existenţei. Omul, la rîndu-i, a introdus totul în scenarii morale fictive, în care orice lucru se mişcă şi trăieşte după logica de basm a plăţii şi răsplăţii. De atunci noi batem obiectele pentru a repara simţul dreptăţii lezat al copiilor şi pedepsim animalele după o mentalitate pe care ne placem să o credem şi  a lor. Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”

            Am extras acest scurt fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu, “Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii” / Humanitas / 2005 / pp 109-110.

            Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ? A pedepsi ne vine de la cuvîntul grecesc epedeisa, care însemna “a educa”, a-i învăţa pe copii, acest verb fiind un derivat al substantivului pais – copil. Cu vremea, înţelesul acestui cuvînt a fost denaturat  de “educatorii” care aplicînd principiul “bataia e ruptă din rai” au transformat educaţia în bătaie, iar bătaia în loc să mai educe, a devenit pedeapsă. Deci ?

            Notă. Pentru înţelesul cuvîntului epedeisa m-am inspirat din “Cuvintelnic fără frontiere” / Andrei Cornea / Polirom / 2002.

Read Full Post »

Am primit un mail de la Angela Bratsou

            Dragii mei, prietenul meu, caricaturistul ploieştean Nicolae Ioniţă, a avut – în urmă cu vreo 10 ani – ideea de a propune prietenilor şi colegilor săi graficieni de pe planeta Pămînt, să-l portretizeze pe Caragiale. I-a instrumentat prin metode numai de el ştiute, gîndindu-se la acea vreme – cînd se împlineau 150 de ani de la naşterea dramaturgului – să organizeze o expoziţie cu lucrările care-i vor parveni. Nici prin cap nu-i trecea lui la ce se înhăma.

            Lucrarile au început să curgă, în scurt timp nenea Iancu al nostru devenind unul dintre cei mai desenaţi scriitori de pe mapamond. Dacă nu cumva chiar cel mai desenat. Succesul neaşteptat al acestui demers, l-a determinat pe Ioniţă să le propună colegilor lui şi alte personalităţi ale culturii româneşti în general şi ale literaturii în special, ajungînd pînă în ziua de azi să strîngă peste 1500 de lucrări de la peste 127 de artişti din lumea largă, unii dintre aceştia nume „grele” în domeniu.

            Cu o modestie nefirească pentru aceste vremuri complet pe dos, Ioniţă a bătut pe la zeci de uşi pentru a propune mai marilor zilei înfiinţarea unui muzeu la Ploieşti. Nu i s-a deschis niciuna. C-aşa-i la noi ! Între timp, el a colecţionat şi ediţii rarisime ale operelor lui Caragiale, Eminescu dar şi a altor scriitori români din toate timpurile dar şi traduceri ale operelor acestora în te miri ce limbă omenească.

            Cu o încăpăţînare greu de închipuit, Ioniţă a colecţionat sute de volume, reviste, periodice, româneşti şi străine, toate vorbind despre noi şi, aşa cum îi place lui să zică, „neamul nostru româanesc”. Acum, inginerul Nicolae Ioniţă, ajuns la vîrsta de 59 de ani, într-o ţară devastată de incompetenţă şi jefuită la drumul mare de o şleahtă de analfabeţi, a devenit „tînăr” şomer. A rămas însă optimist, plin de un umor contagios însă, cu o mare durere în suflet: şi-a scos la vînzare o parte însemnată din aceste minunate lucruri strînse cu atîta trudă, pentru a putea trăi.

            Şi acum, avînd timp berechet la dispoziţie, a construit pe cheltuiala proprie acest muzeu virtual.  Pe care v-aş ruga, în măsura posibilităţilor voastre, să-l promovaţi. Poate s-o găsi cineva, cîndva, pe undeva, să-l sprijine efectiv pentru a realiza în carne şi oase acest muzeu sui-generis, care pe alte meleaguri ar fi devenit de mult o extrem de profitabilă galerie de artă.

            Vă spun cu mîna pe inimă, ca unul care am fost dintru început alături de el, că merită cu prisosinţă să fie sprijinit.  
Doamne ajută!
Cu mulţumiri,
Bogdan
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMANESC
S-a deschis, la Ploieşti, primul muzeu virtual din România,
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC
la adresa web   www.personality.com.ro
Muzeul, pentru care s-a strîns material în ultimii zece ani, pune în valoare lucrările a peste peste 1.500 de artişti plastici din 127 de ţări.
Pentru început muzeul va avea deschise 150 de săli de expoziţii (pagini web) urmînd ca pînă la sfîrşitul anului numărul acestora să crească la peste 1.000.
Vizitatorii vor putea admira portrete, ilustraţii, caricaturi, comentarii grafice şi tot ceea ce pentru un artist plastic străin poate înseamna ROMÂNIA prin ceea ce are ea mai semnificativ: personalităţile reprezentative ale neamului românesc.
Vor fi aduse în atenţia vizitatorilor cele mai importante 250 de personalităţi naţionale aşa cum au fost ele receptate de unii dintre cei mai importanţi artişti plastici din lume, fără prejudecăţi şi fără păreri preconcepute.
Vă invităm să nu ocoliţi  
COLECŢIA CARAGIALE, cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei personalităţi a culturii universale, pentru prima dată pusă în întregime la dispoziţia celor interesaţi la adresa web
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Muzeul oferă pentru achiziţie, în paginile ANTICARIAT, exponate rarisime, dintre care unele nu pot fi găsite în nici un alt loc din lume. În acest sens vă propunem în primul rînd anticariatele CARAGIALE şi EMINESCU (la adresele web  
http://www.personality.com.ro/car_antic_1.htm si http://www.personality.com.ro/emin_antic.htm )
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC este un web site cu mii de imagini. Dacă computerul dumneavoastră este mai vechi, cu resurse limitate, este posibil ca multe din aceste imagini să nu se deschidă.
Vizitaţi MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC: un proiect cultural proiectat, realizat şi finanţat de caricaturistul ploieştean Nicolae Ionita.
INTRAREA LIBERĂ!

Blogul zilei   http://www.romedia.gr/  Angela Bratsou, este o romîncă inimoasă care deşi trăieşte în Grecia, iubeşte România mai mult decît mulţi dintre români. Un mare BRAVO pentru această adevărată Doamnă!

Read Full Post »

Mario Varga Llosa În dialog cu Gabriel Liiceanu

            Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă […] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în  21 Septembrie 2005.”

            Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.

             MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[…] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră […] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea […] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.

            GL – Şi totuşi […] cum aţi ajuns să scrieţi ?

            MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi […] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. […] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam […]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. […] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.

            GL – Există două categorii de scriitori […] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . […] Dumneavoastră […] aţi scris enorm […]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?“

            MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; […] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. […] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, […] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. […] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; […] această primă ora e foarte fecundă; […] pregătesc ce va fi munca zilei […] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. […] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. […] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare […] corectez, citesc, iau note, fac fişe. […] Nu lucrez niciodată seara. […] Merg la cinema sau la teatru […] sau ies cu prietenii. […] Scriu foarte repede, încercând să obţin […] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun […]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna […] pot lucra oricâte ore […] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. […] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului […] deoarece atunci simt o mare nelinişte, […] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.

            GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; […] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte […] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale […]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii […]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate […] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?

            MVL – În epoca noastră putem vedea […] că între civilizaţie şi barbarie […] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. […] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. […] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit […] să ducem viaţa primitivă pe alt plan […]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi […] fără să ieşim din civilizaţie; […] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.

            GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?

            MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. […] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. […] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.

            GL – […] Ce se întimplă cu un intelectual umanist […] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?

            MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea […] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. […] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate […] şi care au izbutit să se transforme profund. […] Spania, de pildă, […] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. […] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. […] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor […] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.

          GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. […] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale, ?

            MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , […] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. […] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. […] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile […] dar politica nu-i asta; […] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură […] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta […] se învaţă trăind politica zi de zi.

            GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi – […], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. […] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. […] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?

            MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. […] Utopia e perfecţiunea şi […,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[…] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. […]  Dar adevărul e că, […] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. […] E un sistem profund imperfect […] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? […] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. […] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. […] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.

            GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. […] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?

            MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. […] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. […] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult […] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment. “

            GL – […] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum […] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. […] În schimb, literatura este anume făcută […] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[…] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. […] Şi atunci întreb : […] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?

            MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană […] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa.

 Închiziţia […] a avut ambiţia să construiască o societate […] exonerată de păcat, fără   sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, […] morţile în număr mare, cenzura.

 Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.

 Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.

Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[…] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, […] care a fost revoluţia culturală chineză ? […]

Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. […] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică […] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. […] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. […] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. […] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. […] Utopiile pe care le citez […] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. […] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.

            La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa : “ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” […]

Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune : “ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân!” 

           Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.

          Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?

Read Full Post »

Despre minciună GABRIEL LIICEANU

„Am ales să public aceste pagini în chip de sine stătător, şi nu să le prind într-un volum de eseuri, cu speranţa că, avînd în continuare o regretabilă actualitate, ele vor reuşi poate mai bine, în izolarea lor, să atragă atenţia asupra situaţiei îngrijorătoare în care se află poporul român : aceea de a nu putea să se organizeze la nivelul moralei de a doua instanţă, pentru a crea o clasă politică şi un nou principe capabili să ne scape – potrivit expresiei lui Machiavelli – de corupţia în stadiul ei ultim. Voi vorbi despre minciună nu în sensul ei privat, ci în cel public, aşadar voi vorbi despre minciuna colectivă, în care unul sau mai mulţi îi mint pe mulţi care la rîndul lor sunt fie minţiţi, fie mint in corpore, trăind împreună cu cei care îi mint, într-un vast scenariu al minciunii” (Gabriel Liiceanu). În afară de autor, cartea a mai fost prezentată de Emil Hurezeanu, Valeriu Stoica şi de Andrei Cornea, la Bookfest 2006 şi cuprinde un text prezentat în cadrul conferinţelor Microsoft în 15 decembrie 2004 la Timişoara şi a doua zi, la Oradea. Ultimul capitol al cărţii, se numeşte „Minciuna şi România”, iar din acest capitol voi selecta cîteva fragmente care ilustrează perfect ceea ce trăim noi, chiar şi astăzi (după părerea mea).

„Cînd sistemul bazat pe minciuna de tip comunist s-a surpat (în urma unui război rece …) în România s-a petrecut cea de a doua nenorociree postbelică, pe care, pe urmele unui istoric englez (Tom Gallagher), am putea-o numi, „revoluţia furată”… Revoluţia, atîta cîtă a fost şi de puţinii de care a fost facută (Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Cluj …) s-a soldat, în termenii lui Machiavelli, cu omorîrea tiranului … Numai că acest proces, odată început, nu a continuat şi nu s-a consumat … Ura nu a putut fi evacuată în aceste condiţii, consensul nu a putut fi obţinut …  Frica tuturor securiştilor (şi activiştilor) fugiţi care-ncotro, în primele luni ale lui 1990, dovedeşte că în cazul răufăcătorilor există o aşteptare a pedepsei cuvenite … (dar) dacă frica de pedeapsă dispare, dacă răul poate fi comis fără ca el să poată fi pedepsit, atunci orice mijloc de a-l îngrădi, dispare şi el. Prăbuşirea unui regim corupt deschide în acest caz, apariţia unei corupţii şi mai mari … Corupţia pe care noi o trăim astăzi în România nu poate fi stîrpită nicicum, în condiţiile date, pentru că … în clipa de faţă, România este condusă de copiii (paricizi) ieşiţi din burta lui Ceauşescu … Minciuna în care trăim noi astăzi, este legată de acest furt al revoluţiei, de această deposedare istorică ; e absurd ca România să fi scăpat de Ceauşescu pentru a cădea în mîna activiştilor, a securiştilor (şi a urmaşilor lor) … Astăzi minciuna a devenit tehnică, astăzi ea poate fi amplificată … În scenariul lui Machiavelli, vine momentul în care corupţia devine extremă … (iar) în momentul acela, un popor trebuie să aibă o sansă nemaipomenită pentru a găsi un cetăţean care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul, fără să se lase corupt de el … Şi nu uitaţi : dacă un asemenea om există, el trebuie să apară cînd un popor este copt pentru el. Nici mai devreme, nici mai tîrziu”.

ps. Astăzi, Ion iliescu îşi serbează ziua SA de naştere. Despre Mircea Vulcănescu, prea puţini îşi mai amintesc.  Este şi ziua SA de naştere. A murit în 1952, la vîrsta de 48 de ani, lasînd în urma sa, un îndemn : să NU ne răzbunaţi … A murit în urma tratamentului la care a fost supus, în temniţa în care a fost trimis, de comunişti.

Read Full Post »

Despre limită

      Suntem limitaţi. Este un adevăr pe care chiar şi cei mai îngîmfaţi dintre oameni sunt nevoiţi să-l accepte. Este plină Cartea Recordurilor cu limitările noastre, chiar dacă multe dintre acele exemple sunt bizare, irelevante şi care vor fi depăşite. Dar există limitări ale omului peste care cu greu – sau deloc – se va putea trece. Acest subiect a fost dezvoltat de Gabriel Liiceanu în cartea sa, Despre Limită.

      Limitările exterioare finite sunt denumite în această carte “fondul intim-străin”.Aşa sunt epoca în care ne-am născut, zestrea noastră trupească şi spirituală, rasa, tribul, pe scurt 12 limitaţii. Dintre acestea, libertatea este “spre deosebire de toate celelalte limite care ne constituie de la bun început, o limită emancipată >insurecţională< , o limită capabilă la rîndul ei, să creeze limitaţii”. Limitaţii ale hotarelor între care hotărîrile noastre se pot mişca. Fiecare dintre noi poate hotărî în privinţa sa, a ceva, a cuiva sau a multora. În afara unui act hotărîtor nu poate exista nimic. Hotarul este actul de naştere a CEVA, indiferent că este o nouă fiinţă, o clădire sau  chiar această postare ( cu limitele sale – evident! ). Permanent, luăm hotărîri. Determinaţi de frică, de curaj, de calcul rece sau de entuziasm, dăm seama de măsura fiinţei noastre prin hotărîri. Chiar şi nehotărîrea este o hotărîre, hotărîrea de abandon a libertăţii proprii : las pe altul să hotărască ce este de făcut, în locul meu.

      Adesea, vorbim de destin. Destinul poate fi impus din exterior în bună măsură dar la fel de bine poate fi influenţat de un proiect care să includă depăşirea limitelor noastre interioare. Proiect impus sau auto-indus. “ Datorită destinului oamenii ajung inegali în faţa morţii, căci posibilitatea administrării felurite a lotului finitudinii dă o şansă de originalitate fiecărei vieţi în parte”.

      Desigur, destinul oricăruia dintre noi, poate suferi de maladii : lenea, ratarea, bovarismul. Dar cea mai mare schimonosire a destinului, este cea provocată prin încremenirea în prostie ca proiect. Nu vorbim despre prostia cu care natura i-a înzestrat pe unii dintre semenii noştri. “Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”.

      Nu am încercat să fac o recenzie a acestei cărţi. Tot ce am încercat eu, este să o semnalez. Mai ales că sînt sigur de acest adevăr : suntem limitaţi. Nu este o carte grea – spune domnul Liiceanu despre carte sa. “Îmi fac iluzia că ar putea-o citi oricine. Aş fi vrut sa fie o carte adevărată, pe care fiecare cititor să o părăsească avînd senzaţia că a aflat mai mult, de aici, pe marginea acelor lucruri despre care credea că ştie tot. Cel puţin, aşa s-a întîmplat cu autorul ei”.

      Eu cel puţin, am aflat ceva din această carte : suntem limitaţi, ne place acest lucru sau nu, acceptăm acest lucru, sau nu. Dacă autorul însuşi recunoaşte aceasta  …

Read Full Post »

T.R.U.

INCOTRO DUCE ISTORIA ROMANIEI (I)

La Bookfest 2008 am participat printre altele si la o lansare pe care o asteptam de mult. Anume, lansarea cartii lui TRU, “Incotro duce istoria Romaniei”. Dupa ce a fost prezentat de catre domnul Liiceanu daca nu ma insel, care a spus despre TRU ca este o constiinta lucida, a vorbit si domnul Traian Ungureanu. Vizibil emotionat, si-a incheiat discursul relativ repede. Cind mi-a venit rindul la autograf, fata i s-a luminat cind a aflat ca-l citesc si in “Idei in dialog” si mi-a scris cu amabilitate pe aceasta carte : „Pentru Tiberiu , o carte despre necazuri vechi si sperante noi”. Semnat si pus data 08.06.2008. Nu cred ca este necesara o prezentare a domniei sale. Numai cine nu a vrut,  nu a auzit de domnia sa. Merita cred amintit, ca in afara de faptul ca este un analist politic de mare profunzime, este si un redutabil cronicar sportiv. Si mai merita cred eu spus faptul, ca pe cind era jurnalist la BBC, atit de acid, a criticat guvernul Nastase, ca pina la urma Nastase insusi a facut presiuni la Londra (prin amici politici) pina cind TRU a fost azvirlit afara din BBC. In mod democratic, desigur. Zilele astea mi-am propus o re-lectura a cartii. Mai ales in lumina evenimetelor din aceste zile, cind iar este in plina desfasurare o noua tentativa de lovitura de stat, a celor 322. Deci. Cartea a aparut la Humanitas in seriile de autor, ingrijita de Radu Paraschivescu.

“Intelegem tot mai putin istoria Romaniei. Nu ne sint straine doar datele si figurile trecutului. Insesi motivele pentru care ar trebui sa fim impreuna ne sint neclare […] Degradarea impusa de comunism continua”. 

Asta am inceput sa constientizam si noi, pentru ca simtim pe pielea noastra aceasta dezarticulare isterica. Cartea incepe cu un cuvint inainte, contine trei capitole – trecut, prezent si sperante de viitor – si se termina cu o scurta incheiere : o pagina. Citez din cuvint inainte.

“Traim despartiti de trecut. Istoria nu ne mai intereseaza. Prezentul e covirsitor. Aceasta forma frenetica de viata, e bineinteles o iluzie. Nu ne putem sustrage logicii istorice. Traind exclusiv in prezent, fondam, deja, o istorie precara, istoria pe care o vom lasa sau, mai degraba o vom lepada asupra celor de dupa noi. Ii obligam astfel, pe cei ce ne vor urma, la superficialitate, deruta si esec. Lucram harnic si pe nesimtite la transformarea viitorului intr-o istorie catastrofala.”.

Pare ca totul e spus aici. Diagnosticul este dureros si exact. Nu vrem sa stim de trecut. Nici de trecutul apropiat in care criminalii de la revolutie ne sfideaza din spatele butoanelor puterii, protejati de purcoaiele de bani murdari obtinuti prin rapt din jefuirea a tot ce era cit de cit functional in tara, nu vrem sa stim nici de trecutul nu prea indepartat,  in care parintii si bunicii nostri au murit pe la canal, pe la Aiud, pe la Pitesti sau cine mai stie pe unde. Tortionarul Plesita a murit linistit, ingrijit impecabil pe un pat de spital performant, beneficiind pina in ultima clipa a vietii, de o pensie uriasa si de impunitate. Victimele sale, cele care au mai scapat cu viata, pot sa crape de nevoi si de mizerie. Pe cine mai intereseaza asta ? Pe cei in puterea carora ar putea, sa indrepte aceasta stare de lucruri, in nici-un caz. Acestia s-au constituit scut, buncar si zid de aparare al ticalosilor mai vechi sau mai noi. De o buna bucata de timp, circul exclusiv cu mijloacele de transport in comun. De ani buni, tot sper sa aud oamenii vorbind despre ce se intimpla in jurul nostru, despre ce se intimpla cu viata noastra. Ei as! Nimeni nu spune nimic. Vorbesc despre fotbal, despre ce vrei si ce nu vrei, dar nimic despre politica. Functioneaza inca impecabil mecanismul de auto/cenzura auto/impus de comunisti. Oamenii tac pentru ca se tem. Fiecare isi vede cum poate de propria sa viata, fara sa fie interesat citusi de putin de viata noastra a tuturor, ca neam, ca patrie, ca popor. Vorbe mari ? Poate. Imi aduc aminte foarte bine cit de tare m-am chinuit in perioada suspendarii presedintelui sa provoc (in tren) niste discutii la tema. Nici vorba sa primesc raspuns. Oamenii scrisneau din masele si taceau. Cam asa cum fac si acum. Scrisnesc, dar tac. Nu sint superstitios, dar pixul meu si-a epuizat pasta, exact cind scriam cuvintul ACUM. Hm. De mai multa vreme mi-am impus ca la birou sa nu am nici televizor, nici internet, nici radio. Astazi, pentru ca este in discutie soarta guvernarii, am dat telefon la celalat sediu al firmei, unde lucreaza 15 oameni plus managerul. Ei bine, NICI MACAR UNUL nu era interesat de acest subiect. Nici macar unul,  nu urmarea la radio, internet sau la televizor, dezbaterea motiunii de cenzura. Cum sa fie atenti cind pentru sectorul  bugetar, sindicatele negociaza salariu minim, mai mare decit pentru sectorul privat, direct productiv ? Deci ? Ce soarta poate avea Romania ?

Colegii mei sint la fel de nepasatori ca vrabiutele mele. Daca au ce sa ciuguleasca. Sa ii invidiez ?

Read Full Post »