Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘italo calvino’

Această joacă se adresează atît bloggerilor care vor să scoată de la naftalină postări mai vechi (din trecut) cît şi bloggerilor mai noi, care neavînd prea multe texte pe blog, scriu pentru a se întrece pe sine (de întrecut).

Nu există reguli, participă cine vrea-cu ce vrea-cînd vrea, iar cine nu participă este la fel de iubit/ă. 🙂

###

Cavalerul inexistent. Italo Calvino

“Sub zidurile roşii ale Parisului se aliniase oastea Franciei. Carol cel Mare avea sa-i treacă în revistă pe paladini” Carol cel Mare (742-814), despre care mulţi spun că este părintele fondator al Franţei , Germaniei sau chiar al Europei, în fapt primul conducător al unui Imperiu în Europa Occidentală de la căderea Imperiului Roman de Apus, tot el cucerind şi Italia, îşi trece potrivit obiceiului trupele în revistă, înaintea uneia dintre multele şi necurmatele lupte cu necredincioşii.

Obiceiul era ca regele, să se apropie de fiecare paladin în parte şi să-l întrebe cine e, chiar dacă îl ştia prea bine. Iar acela răspundea înşirînd titlurile pe care le avea şi oştile cu care participa la luptă. Rînd pe rînd, cavalerii dau raportul. “ – Iar tu ? Regele ajunsese în dreptul unui cavaler într-o armură cu totul albă … – Eu sînt – se auzi vocea metalică dinăuntrul coifului … Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez! – Aaaaah, făcu Imperatus Augustus – din 800 – (străduindu-se să-şi amintească ceva despre acesta) … De ce nu-ţi ridici viziera ca să-ţi vedem faţa ? … Vocea se auzi limpede dinăuntrul coifului. –Pentru că eu nu exist, sire. – Asta-i bună! … S-o vedem şi p-asta! Agilulfo păru să şovăie un moment. Cu mîna sigură, dar înceată, îşi ridică viziera. Coiful era gol, iar în armura albă cu panaş nu era nimeni. – Măi să fie! … Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti ? – Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfînta noastră cauză!”.

Urmarea AICI şi AICI .

Re-postări găsiţi şi la psi . carmensima . anavero . sara .

Read Full Post »

            Şi, continuă Sora Teodora (în lb greacă darul lui Dumnezeu!) : “Nu toată istorisirea îmi este limpede. Trebuie să înţelegeţi : suntem fete de la ţară, chiar dacă nobile, care au trăit întotdeauna retrase prin cine ştie ce castele îndepărtate, iar mai apoi în mănăstiri; în afara îndatoririlor religioase, rugăciunilor, posturilor, muncilor cîmpului, treieratului, culesului de vii, biciuirilor de slugi, incesturilor, incendiilor, spînzurărilor, invaziilor de oştiri, jafurilor, violurilor, epidemiilor de ciumă, nu ne-a fost dat să vedem  altceva. Ce să ştie despre lume o biată călugăriţă?”

            Chiar aşa : în afară de acestea, ce ar mai fi de spus despre această lume ? Că lumea este aşa cum este, şi ca dînsa suntem noi ? Cavalerul Inexistent, contrzice prin felul său de a fi această lume. Ori de cîte ori paladinii, osteniţi de luptele de peste zi se adună seara la poveşti în jurul butoaielor cu vin, invariabil, recrează lumea prin lăudăroşeniile lor. Calm, Agilulfo, îi pune la punct.

            În cutare bătălie, nu aşa sau petrecut lucrurile, ci … Altă întîmplare, s-a petrecut mult înainte de naşterea celui care o povesteşte, aşa că se laudă degeaba paladinul care o invocă. Acel paladin care spune că a fost salvator, a fost de fapt salvat. “ – Nu pricep de ce faci atîta caz Agilulfo …Gloria faptelor … arată că e vorba de faimă adevărată, temelie a titlurilor şi gradelor dobîndite de noi. – Nu şi în cazul meu! Îl repezi Agilulfo. Fiecare titlu şi rang, le-am cîştigat pentru fapte bine verificate şi susţinute de documente de netăgăduit! – Pe nedrept! Se auzi o voce. – Cine a vorbit, îmi va da socoteală! spuse Agilulfo ridicîndu-se …Un tînăr luptător se ridică, palid la faţă. – Aşa o să fac, spuse Torrismondo de Cornavaglia : cu cincisprezece ani în urmă, Sofronia, fiica regelui Scoţiei, NU era fecioară.”

            Afirmaţie gravă. Dacă era adevărat, însemna că însuşi Cavalerul Inexistent, era un impostor. Regula vremii spunea că cel care salvează o fecioară de la pîngărire, să fie uns cavaler. Dar, dacă aceea nu era fecioară, ar fi fost răsplătit numai cu o menţiune şi cu solda mărită pentru trei luni. Carol cel Mare, pînă atunci tăcut, intervine. “ – Tinere cavaler … îţi dai seama cît de grave sunt cuvintele tale ? – Mai degrabă pentru mine decît pentru alţii, spuse Torrismondo”. Acesta pretindea că, el de fapt era chiar fiul Sofroniei, deci în momentul în care Agilulfo o salvase de la pîngărire, el era născut deja de vreo cinci anişori. Atît Agilulfo cît şi Torrismondo, ar fi fost decăzuţi din gradul de cavaler.

            Regele le ordonă amîndurora, să plece şi să aducă dovezi. Pe vremea aceea, impostura încă era aspru pedepsită, odată descoperită. De atunci şi pînă acum, lumea a evoluat. Acum, NU impostura este pedepsită ci, numai acela care îi dovedeşte pe impostori.

            Agilulfo porneşte pe urmele legendei sale pentru a o regăsi pe Sofronia. După lungi căutări, o descoperă în castelul unui sarazin, aşteptîndu-şi rîndul la graţiile acestuia,  care avea obiceiul de a vizita în fiecare noapte, cîte o nouă soţie. Toată oastea sarazinului se dovedeşte neputincioasă în faţa vitejiei Cavalerului Inexistent. Agilulfo o salvează pe Sofronia, care era încă fecioară, adică nu el era impostorul ci, denunţătorul său. Agilulfo o scoate pe Sofronia din palat, o readuce aproape de tabăra lui Carol, o adăposteşte într-o peşteră şi porneşte să-l anunţe pe rege.

            Torrismondo, rătăcind la rîndul său în căutarea mamei sale, nimereşte chiar la peştera unde Sofronia aştepta. Ce aştepta ? Nu mai aşteaptă nimic. Dragostea fulgerătoare dintre cei doi se consumă, chiar în momentul în care Agilulfo însoţit de Rege şi de curteni, venea să prezinte dovada nevinovăţiei sale. “Primii care se avîntă în peşteră, doi ofiţeri … se întorc înspăimîntaţi. – Sire, fecioara e în braţele unui tînăr ostaş. Cei doi sunt aduşi în faţa împăratului”.

            Distrus, Aghilulfo fuge. Ca de obicei, nevinovăţia pierde în faţa absurdului. Pentru că se dovedeşte pînă la urmă că, Sofronia chiar fusese fecioară pînă în momentul în care o iubise Torrismondo, deci NU ea fusese mama sa, adică Agilulfo nu era impostor. Degeaba. Acesta fugise în pădure şi dezbrăcîndu-şi armura care îl adăpostea, se topeşte în infinitul lumii care ne înconjoară. Lasă pe mînerul sabiei sale de Cavaler Inexistent, un bileţel : “Las această armură, cavalerului Rambaldo de Rossiglione”.

            Epilog. “Dragă carte, ai ajuns şi la sfîrşit. În ultima vreme am tot scris în mare grabă. Ce-i cu repeziciunea asta ? S-ar spune că aştept ceva. Dar ce pot aştepta călugăriţele, retrase aici tocmai pentru a sta departe de mereu schimbătoarea soartă a lumii ? … Dar stai, un cal se aude venind pe cărarea abruptă, iată că se opreşte chiar la poarta mănăstirii … – Ei, măicuţelor, binevoiţi de-mi spune dacă nu cumva şi-a găsit adăpost aici la mănăstire o luptătoare, glorioasa Bradamante ? – Nu oşteanule, aici nu sunt războinice, ci doar biete femei evlavioase care se roagă pentru ispăşirea păcatelor tale. Acum, sînt eu cea care se repede la fereastră şi strigă : – Da, Rambaldo, aici sînt, ştiam că ai să vii, de-ndată cobor, merg cu tine! Da, dragă carte. Sora Teodora şi războinica Bradamante sunt una şi aceeaşi.”

            Agilulfo, Cavalerul Inexistent, veghează la singurii oameni de pe lumea asta care au crezut în el, unindu-i într-o frumoasă poveste de dragoste, singura forţă care mai face lumea asta să meargă înainte, în ciuda tuturor acelora care pun beţe în roate, IDEALURILOR. Cavalerul Inexistent, încă există printre noi. Discret, dar există.

Read Full Post »

            “Sub zidurile roşii ale Parisului se aliniase oastea Franciei. Carol cel Mare avea sa-i treacă în revistă pe paladini” Carol cel Mare (742-814), despre care mulţi spun că este părintele fondator al Franţei , Germaniei sau chiar al Europei, în fapt primul conducător al unui Imperiu în Europa Occidentală de la căderea Imperiului Roman de Apus, tot el cucerind şi Italia, îşi trece potrivit obiceiului trupele în revistă, înaintea uneia dintre multele şi necurmatele lupte cu necredincioşii.

            Obiceiul era ca regele, să se apropie de fiecare paladin în parte şi să-l întrebe cine e, chiar dacă îl ştia prea bine. Iar acela răspundea înşirînd titlurile pe care le avea şi oştile cu care participa la luptă. Rînd pe rînd, cavalerii dau raportul. “ – Iar tu ? Regele ajunsese în dreptul unui cavaler într-o armură cu totul albă … – Eu sînt – se auzi vocea metalică dinăuntrul coifului … Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez! – Aaaaah, făcu Imperatus Augustus – din 800 – (străduindu-se să-şi amintească ceva despre acesta) … De ce nu-ţi ridici viziera ca să-ţi vedem faţa ? … Vocea se auzi limpede dinăuntrul coifului. –Pentru că eu nu exist, sire. – Asta-i bună! … S-o vedem şi p-asta! Agilulfo păru să şovăie un moment. Cu mîna sigură, dar înceată, îşi ridică viziera. Coiful era gol, iar în armura albă cu panaş nu era nimeni. – Măi să fie! … Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti ? – Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfînta noastră cauză!”.

            Regele aprobase convins “aşa-i, aşa-i, bine spus, aşa-ţi faci datoria”. Da, aşa, numai că singurul căruia îi stătea capul la datorie, era chiar el, Agilulfo, cavalerul inexistent, o simplă prezenţe iluzorie a unei voinţe de a fi, încorsetată şi ţinută la un loc, numai de mormanul acela de fiare – armura în care sălăşluia. El fiind corectitudinea în persoană, neavînd nevoie de nimic, nici de hrană, nici de băutură, nici de odihnă, era oglinda vie în care toţi ceilalţi paladini, îşi regăseau şi lăcomia şi patima beţiei şi viaţa dezordonată, tot. E lesne de înţeles că nu avea prieteni şi că toată lumea îl evita. Nici măcar un scutier ca toţi ceilalţi cavaleri nu avea.

            Pentru că tot nu avea somn, Agilulfo inspectează posturile de gardă. La un moment dat, întîlneşte un tinerel, care nu prea îşi găsea locul. ” – Eu sînt Rambaldo de Rossiglione, cavaler aspirant, fiu al răposatului marchiz Gerardo! Am venit să mă înrolez ca să-mi răzbun tatăl, mort ca un erou sub zidurile Seviliei”. Un tinerel entuziast, dar cam tembel, care devine pe loc marele admirator al Cavalerului Inexistent, eventual bravul său urmaş. Dar nu şi singurul admirator! Printre paladini, Agilulfo mai avea o cucerire, nobila Bradamante, care ziua lupta cot la cot cu paladinii, iar noaptea îşi alegea cîte unul dintre ei, viteazul zilei, care să-i ostoiască iubirea imposibilă pentru Cavalerul Inexistent !

            În peregrinările lor către locul luptei cu necredincioşii, paladinii întîlnesc tot felul de personaje, oameni simpli care se bulucesc să-i vadă. Cel mai insolit dintre aceştia, Gurdulu, despre care Regele află că “ nu e tocmai nebun, mai degrabă unul care există, dar nu ştie să fie”… Grozavă treabă, decide Carol cel Mare! Am un supus care există, dar nu ştie să fie, iar colo un paladin care ştie să fie, dar nu există. Ăştia doi fac pereche bună, ascultaţi voi la mine!” Şi hotărăşte pe loc : Gurdulu, va fi scutierul lui Agilulfo.

            “Încă nesigură era starea lucrurilor în lume, în epoca în care se petrece această istorisire. Nu rareori, îţi era dat să întîlneşti nume, gînduri, forme şi instituţii cărora nu le aprţine nimic existent. Şi pe de altă parte, lumea era înţesată de scopuri, virtuţi şi oameni care nu aveau un nume şi nici nu se deosebeau de toţi ceilalţi”.

            Sună cunoscut! Aşa-i ? Prea bine cunoscut. Pentru că despre asta este vorba în această carte : Trăim în lumea tembelilor care se desfăşoară deplin, în timp ce adevărata virtute şi adevăratele valori, sunt apanajul celor care nu există decît în strădania unor idealişti, dar aceştia, au căpătat fie oprobriul netoţilor, fie nepăsarea tuturor, căpătînd statutul de inexistenţi.

            “Eu, cea care povestesc această istorisire, sunt Teodora, călugăriţă din ordinul Sfîntului Colombano. Scriu în mănăstire, după hîrţoage vechi, din spusele auzite la vorbitor şi din rarele mărturii ale celor care au fost de faţă … aşa că ce nu ştiu, încerc să-mi închipui, cum altfel să fac?”. Vom vedea ce şi cum va face, mîine.

Blogul zilei   http://melicovici.wordpress.com/

Read Full Post »

ITALO CALVINO

             Am mai scris despre Italo Calvino. Am repovestit o carte de-a sa, o carte extraordinară, anume “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”.Am început de curînd lectura altei cărţi, respectiv “Cavalerul inexistent”. Reiau cîteva date biografice ale autorului. Născut în 1923 în Cuba, a practicat gazetăria, a fost textier şi libretist. Numeroasele sale romane, au fost răsplătite cu premii literare atît în Italia, cît şi în străinătate. S-a stins din viaţă în septembrie 1985 la Siena. Redau de pe pagina de gardă a acestei cărţi apărută în 1959 şi editată la Polirom în 2007, părerea domnului Bogdan-Alexandru Stănescu..

            “Cavalerul inexistent este o poveste despre cucerirea existenţei, în care protagonistul, deşi un personaj extrem de complex, este lipsit de corporalitate. Războinicul Agilulfo, îmbrăcat cu o impecabilă armură, interacţionează cu lumea din jur în virtutea propriei sale voinţe de a exista. Viziera coifului odată ridicată, nu dezvăluie decît o adîncitură goală. Şi totuşi cavalerul este un soldat exemplar, fără sentimente sau păreri personale şi fără a se revolta, dar ţinîndu-ne în suspans de cîte ori îşi simte voinţa pe cale să slăbească, situaţii pe care autorul le rezolvă cu un umor fără precedent, punîndu-şi personajul să se concentreze, fie şi numărînd pietre, dacă asta îl ajută să-şi menţină integritatea, indiferent la intemperiile sociale. Pentru a dezvolta şi mai mult simbolistica romanului şi, totodată, dintr-un impuls ludic, Italo Calvino îl aşază la dreapta cavalerului inexistent pe scutierul Gurdulu, care, departe de a fi lipsit de formă, se află într-o perpetua metamorfoză.” Chiar aşa o fi ? Vom vedea !

Astăzi recomand un blog   http://springsightsinthesunset.wordpress.com/

Read Full Post »

Am decis ca de la capitolul 42 să nu mai joc Şotron. Pînă la sfîrşitul capitolului 56 am să mă comport ca un cititor obişnuit, aşa cum a indicat J. Cortazar în îndrumarul de lectură pe care l-am citat integral în : Şotron.2.Julio Cortazar. Pînă la urmă, Oliveira fusese angajat la circ, deşi cam primea leafa de pomană, el mare lucru ne prea ştiind a face. Manolo îl ajutase deşi mai degrabă l-ar fi vrut ori plecat, ori să nu se fi întors. Încă de cînd îl aşteptase în port, ştiuse că Talita va fi suspendată între ei doi, cum am arătat în Şotron.9. Julio Cortazar. E limpede că Julio ştie destule despre România, doar îşi plasează acţiunea în anul morţii lui Dinu Lipatti – o spune chiar el, Cortazar . De ce tot revine Oliveira la iubirea sa pentru Maga ? E condamnat să rămînă veşnic în răspîntie ? Nu poate să meargă mai departe ? Proprietarul circului decide să vîndă şi să cumpere în schimb, sanatoriul de nebuni. Talita ar tocmai potrivită cu ştiinţa sa despre farmacie. Este acesta un pas înainte, sau circul era o nebunie încă şi mai mare ? Regulamentul spune că internaţii trebuie să consimtă la schimbarea proprietarului, la fel ca în orice democraţie, unde oamenii aleg singuri cine să îi călărească; tot un soi de circ, spre deosebire de tiranie, unde este oricum mult mai multă disciplină. Exact ca în orice campanie electorală, pacienţilor li se promit îmbunătăţiri. Sunt aceştia nebuni ? Cine ştie ? Unul vrea oranjadă, altul aşteaptă să moară cîinele, altul desenase un şotron şi juca neîncetat, devenind imbatabil. Oare Talita cînd juca şotron, semăna cu Maga ? – Aşadar semăn cu femeia aceea. – Puţin, da, zise Oliveira, dar n-are nici-o importanţă. Da. Talita juca şotron exact cum ar fi jucat Maga şi mai ştia şi Les Amants du Havre, ca Emanuelle. Sotron.8.Julio Cortazar. De cînd citise o ştire că pe Sena fusese văzută o femeie înnecată care semăna cu Maga, Oliveira începuse să creadă că Maga este moartă, dar o vedea peste tot. Oricare femeie putea fi Maga, sau Talita sau chiar Pola. Cum să-l facă pe Traveler să înţeleagă că acea sărutare pe care i-o daduse Talitei, putea să fie o sărutare dată oricărei femei, ca într-un joc de oglinzi multiple : Incipit 7-2. Italo Calvino, şi doar ăsta nu era un motiv să se lase înjunghiat; femeile sunt moartea Manolo. Iar Manolo încearcă să-l facă să-i promită că n-o să se arunce pe geam, chiar dacă în acest fel ajunge direct în CER, iar dacă vrea să ştie cum e cu substituirile, trebuie să-l consulte pe Dostoievski şi dacă tot insistă să o confunde pe Talita cu Maga, înseamnă că este deja nebun. „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu există cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, … Talita din pătratul numărul 3, iar Manolo era cu un picior la numărul 6, astfel că tot ce mai putea face el, era săşi fluture mîna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămînă cu ochii la Maga, la Manu … să se aplece doar puţin în afară, gata, s-a sfîrşit”. ***

Am sărit peste capitolele : 125, 102, 80, 110, 111, 118, 119, 69, 89, 66, 129. La relectură, voi urmări traseul indicat de J. Cortazar. Probabil.

Read Full Post »

Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am două postări şi un fragment – despre cartile cu insule –) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : „Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, „les fous litteraire”. Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatorică, încă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. „Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.

Un sfat : nu căutaţi pe Google „teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?

Read Full Post »

Orice carte are în mod firesc, un final. Unele cărţi s-au lipit de pana autorului şi nu se desprind decît după mai multe volume. Unele curg ca un roman-fluviu. Dar toate au un final. Unele au un final aşteptat, altele un final anunţat, bănuit, sau surprinzător. Cartea lui Italo Calvino, are mai multe finaluri. Unul anunţat de autor, dar zece dintre aceste finaluri aşteaptă răspuns de la fantezia fiecărui cititor în parte; cititorul care citeşte cartea, nu Cititorul din carte. Fiecare cititor este invitat să aleagă cum doreşte continuarea celor zece incipituri. Eu am ales altceva. Am ridicat mănuşa celor zece incipituri şi v-am arătat-o. Nu prea am ce să vă mai spun despre această carte. Decît că este una dintre cărţile de care te desparţi cu greu. Parcă n-ai mai vrea să se sfîrşească. Lumea este aşa cum ne-o închipuim fiecare dintre noi. Încurcată, complicată, cu şefi şi subalterni, ministere, şcoli sau magazine. E suportabilă totuşi pentru că există bibliotecile. Publice sau personale. În cărţi găseşti poveşti de viată, eroi care îţi stîrnesc fantezia, personaje care te alină, mituri care te cufundă în mister. Umberto Eco spunea – citez aproximativ – că un Necititor trăieşte o singură viaţă; cei care citesc, trăiesc viaţa tuturor personajelor din cărţile citite. Ajuns la bibliotecă, Cititorul încearcă săşi amintească ce carte ceruse şi nu reuşise pînă la urma sa o găsească. Nu mai ştia titlul. Nu mai ştia nici autorul. Tot ce-şi mai amintea, era o propoziţie stranie : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, În afara localităţii Malbork, indu-se de pe o coastă abruptă, Fără a se teme de vînt şi ameţeală, Priveşte în jos unde umbrele se-desesc, Într-o reţea de linii ce se leagă, Într-o reţea de linii ce se intersectează, Pe covorul de frunze luminate de lună, În jurul unei gropi goale, Ce poveste îşi aşteaptă finalul ?”. Chiar, orice poveste are un sfîrşit ? Poate că „sensul ultim la care trimit toate povestirile, are două feţe : continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii”. Cred că nu este greu de ghicit : Cititorul se va însura cu Ludmila. ” CITITOR şi CITITOARE, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi inchide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : – Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : – Încă o clipă. Aproape am terminat, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino”. Calvino spunea despre cartea sa, că este un roman despre plăcerea de a citi romane. Traducătorul acestei cărţi în limba română, spune că acesta este un roman despre frustrarea de a nu citi pînă la capăt. (prea?) Lungul şir de postări despre această carte a ajuns la final. Totusi. Cine are dreptate ?

Read Full Post »

Older Posts »