Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘filosofie’ Category

“Să nu rămînă neclar ceea ce denumim educaţie. Atunci cînd criticăm sau lăudăm creşterea anumitor oameni, spunem despre cineva dintre noi că este educat, pe cînd despre altcineva spunem că este needucat, chiar fiind acesta din urmă cît se poate de instruit pentru meseria de mic comerciant, de cîrmaci de corabie ori pentru vreo altă meserie de acelaşi fel. Dar, după cît se pare, discursul de faţă nu consideră că educaţia constă în astfel de lucruri, ci socoate că ea este formarea copilului pentru virtute încă din copilărie, făcîndu-l pe acesta să năzuiască şi să-şi dorească să devină un cetăţean desăvîrşit, capabil să conducă şi să se lase condus după dreptate. Pe  cît cred, o dată definită o atare creştere, ea este singura căreia discursul nostru i-ar acorda numele de educaţie, iar pe cea care tinde spre dobîndirea bunurilor, a puterii sau a vreunei abilităţi lipsite de raţiune şi dreptate ar considera-o de condiţie proastă şi improprie unui om liber, întru totul nedemnă de a fi numită educaţie.!”

Asta spunea Platon în urmă cu vreo două milenii şi jumătate. Vi se pare de actualitate? Baftă (sau succes ???) celor care dau bacalaureatul.

*Fragment din volumul Filosofia politică a lui Platon (Polirom – 2006), volum coordonat de Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten.

Anunțuri

Read Full Post »

  Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumul se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti. Fără să păcătuiască printr-un limbaj specific filosofiei, cartea este accesibilă oricui şi surprinde prin actualitatea multor puncte de vedere ale filosofului:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…

Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?

Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.

În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.

Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…

De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)

– – –

Ce cheie aveţi pentru muzică?

Read Full Post »

O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.

Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).

Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:

“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.

Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.

Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.

Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.

În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”

Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?

Read Full Post »

Cîteva aforisme de Alexandru Dragomir:

– La început a fost religia. Apoi credinţa. Apoi convingerea. Apoi… ?

– Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există.

– Cel mai greu lucru pentru un filosof este să stea cu picioarele pe pămînt stînd cu capul în jos.

– Poeţii sunt nebunii care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii.

– Eliade e un lucrător în uzina inteligenţei la o secţie în care materia primă e în exces.

– Intelectualul este fiinţa care rezolvă probleme ce nu-i sunt necesare biotic, dezadaptîndu-se astfel faţă de realitate.

– Intelectul omenesc are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de nebuni.

– Dubla înşelare: 1. simţurile ne înşală; 2. ştiinţa (poate fi) înşelătoare.

– Filosofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

– Ce implicaţii are faptul că vorbirea se face, există, numai în prezent?

– De unde vine că odată cu ştiinţa modernă a început şi morala? Descartes o pune în paranteze ca provizorie.

– Sunt cărţi bîzîie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi-şoc, cărţi amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

(din volumul Seminţe/Humanitas).

Read Full Post »

Tocmai citesc acum a patra carte a unui filosof român, Alexandru Dragomir (cîteva date AICI), care n-a publicat în viaţă fiind, niciodată, nimic. Spunea mereu că preferă să citească şi să adnoteze lecturile sale, decît să pregătească lucrări pentru tipar. Abia după moartea sa, Gabriel Liiceanu a obţinut de la soţia lui Sănduc (cum îi spuneau prietenii) dreptul de a edita acele însemnări disparate pe diverse caiete. Au rezultat patru volume de înţelepciune accesibilă cititorului obişnuit, adevărate perle de filosofie a banalului, care ar fi rămas pierdute pe vecie dacă nu ar fi trudit domnul Liiceanu şi un grup de discipoli ai domniei sale, să le aducă la lumină şi să le pună în valoare.

Acest volum se numeşte Seminţe şi este după părerea editorului, “un adevărat bazar filosofic, traversat de o formidabilă vervă sapienţială, (adică) volumul acesta este, pesemne, cel mai savuros din Seria Dragomir.” Din această serie au mai apărut, în ordine: Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent, Caietele timpului.

Am selectat din multitudinea de texte care mai de care mai savuroase, o scurtă cugetare care mi se apre extrem de actuală deşi, a fost scrisă în 24 iunie 1992.

“Cît timp o să mai fie admiraţi şi slăviţi Sofocle, Bach, Beethoven, Mozart, Michelangelo, da Vinci, etc? Pînă cînd spaţiul şi timpul (istoria) vor deveni atît de dense, încît trecutul va fi irelevant, iar viitorul – o problemă de supravieţuire. Mergem iute pe acest drum.”

Ce părere aveţi? Către ce ne grăbim?

Read Full Post »

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

– – –

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

– – –

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?

Read Full Post »

Este evident că filosofii, în cel mai bun caz, încearcă o abordare laică a aceloraşi preocupări pe care le au şi preoţii, şi teologii. Atît unii, cît şi ceilalţi îşi pun întrebări esenţiale ce nu pot fi tranşate prin nici-un răspuns care să ne permită să nu ne mai gîndim la ele şi să trecem mai departe (aşa cum se întîmplă în ştiinţă), întrebări care nu se referă la cum putem să “ne descurcăm” cu lucrurile lumeşti, ci la ceea ce suntem şi ceea ce înseamnă să fim aşa cum suntem. Răspunsurile date de ştiinţă elimină această întrebare, dar permite naşterea altora. Răspunsurile filosofiei şi ale teologiei lărgesc şi aprofundează şi mai mult întrebarea, ne permit s-o reformulăm, s-o facem şi mai complexă, dar niciodată nu o eliminăm cu totul; ne ajută doar să convieţuim cu ea, să domolim, într-o oarecare măsură, nerăbdarea sau angoasa pe care ne-o trezeşte. Cel puţin aşa se întîmplă atunci cînd filosofia şi teologia se eliberează de dogmatism (trăsătură caracteristică Bisericilor şi academicienilor infatuaţi), care constă în oferirea de răspunsuri “definitive”, asemenea celor date de ştiinţă în cazul întrebărilor neştiinţifice. Datorită acestui fapt, ştiinţa progresează, în timp ce filosofia şi teologia – în cel mai bun caz! – trebuie să se mulţumească cu aprofundarea. Există însă unb aspect fundamental prin care ştiinţa şi religia se aseamănă şi, în acelaşi timp se îndepărtează de filosofie : primele promit rezultate, instrumente sau formule magice pentru a ne salva de relele ce ne pîndesc (datorită desluşirii mecanismelor Naturii sau a credinţei în Dumnezeu); filosofia, în schimb, ne ajută doar să înfruntăm cu mai multă tărie de caracter înţelegerea incompletă a iremediabilului. Ştiinţa şi religia rezolvă lucrurile, fiecare în felul ei, pe cînd filosofia nu reuşeşte decît să ne vindece, într-o oarecare măsură, de năzuinţa de a rezolva cu orice preţ ceea ce este, poate ( şi de ce să nu fie aşa în continuare), de nerezolvat. Aşa se explică faptul că însuşi Bertrand Russell a scris undeva că filosofii se instalează cum pot în zona mentală incomodă, care separă pămîntul ferm al şrtiinţei de cerul eteric şi enigmatic al religiei…

Despre toate aceste lucruri ar trebui să vorbim – mă gîndesc acum, pătruns de o lene subită, aici, în Red Lion Square, în timp ce porumbeii lacomi care mai rămăseseră deja se îndepărtează (analitica şi sceptica veveriţă îşi vede de treabă în continuare) –, şi de asemenea, despre subiectele înrudite care se vor ivi pe parcurs. În această carte, mai mult decît în celelalte, voi avea nevoie de colaborarea cititorilor dispuşi să suplinească, prin curiozitatea şi agerimea lor, lipsurile celui care va aborda aceste teme de discuţie. Este vorba, pînă la urmă, de a miza pe îndoială şi tatonare, şi nu pe credinţele care te scutesc să gîndeşti în continuare. Şi dacă, la urma urmei… ? Bertand Russell a fost întrebat : şi dacă, după moarte, vă veţi trezi în fata Prezenţei definitive, absolute şi de neclintit pe care întotdeauna aţi negat-o ? Ce-aţi face atunci ? Russell a răspuns : “Atunci aş spune : Doamne, nu ne-ai dat suficiente probe”. (Recent, cînd aceeaşi întrebare i-a fost pusă romancierului Francisco Ayala, cu cîteva zile înainte de a împlini o sută de ani, acesta a răspuns : “I-aş strînge mîna cu politeţe, pentru că sunt o persoană educată, dar, sincer, aş fi foarte surprins.) Aflîndu-ne chiar noi în această situaţie imaginară –, adică în eternitate – am mai avea puţin de adăugat. Aşa că mai bine să argumentăm acum, cît putem, atîta timp cît mai avem la dispoziţie.

#

Cei care doresc să vadă mai multe despre această carte, inclusiv cîteva pagini, o pot face AICI 

Read Full Post »

Older Posts »