Educaţia – definiţie*

“Să nu rămînă neclar ceea ce denumim educaţie. Atunci cînd criticăm sau lăudăm creşterea anumitor oameni, spunem despre cineva dintre noi că este educat, pe cînd despre altcineva spunem că este needucat, chiar fiind acesta din urmă cît se poate de instruit pentru meseria de mic comerciant, de cîrmaci de corabie ori pentru vreo altă meserie de acelaşi fel. Dar, după cît se pare, discursul de faţă nu consideră că educaţia constă în astfel de lucruri, ci socoate că ea este formarea copilului pentru virtute încă din copilărie, făcîndu-l pe acesta să năzuiască şi să-şi dorească să devină un cetăţean desăvîrşit, capabil să conducă şi să se lase condus după dreptate. Pe  cît cred, o dată definită o atare creştere, ea este singura căreia discursul nostru i-ar acorda numele de educaţie, iar pe cea care tinde spre dobîndirea bunurilor, a puterii sau a vreunei abilităţi lipsite de raţiune şi dreptate ar considera-o de condiţie proastă şi improprie unui om liber, întru totul nedemnă de a fi numită educaţie.!”

Asta spunea Platon în urmă cu vreo două milenii şi jumătate. Vi se pare de actualitate? Baftă (sau succes ???) celor care dau bacalaureatul.

*Fragment din volumul Filosofia politică a lui Platon (Polirom – 2006), volum coordonat de Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten.

Read Full Post »

Sufletul românesc şi muzica

  Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumul se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti. Fără să păcătuiască printr-un limbaj specific filosofiei, cartea este accesibilă oricui şi surprinde prin actualitatea multor puncte de vedere ale filosofului:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…

Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?

Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.

În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.

Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…

De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)

– – –

Ce cheie aveţi pentru muzică?

Read Full Post »

Frăţia celor care ştiu

O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.

Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).

Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:

“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.

Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.

Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.

Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.

În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”

Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?

Read Full Post »

Tot de la Sănduc citire

Cîteva aforisme de Alexandru Dragomir:

– La început a fost religia. Apoi credinţa. Apoi convingerea. Apoi… ?

– Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există.

– Cel mai greu lucru pentru un filosof este să stea cu picioarele pe pămînt stînd cu capul în jos.

– Poeţii sunt nebunii care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii.

– Eliade e un lucrător în uzina inteligenţei la o secţie în care materia primă e în exces.

– Intelectualul este fiinţa care rezolvă probleme ce nu-i sunt necesare biotic, dezadaptîndu-se astfel faţă de realitate.

– Intelectul omenesc are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de nebuni.

– Dubla înşelare: 1. simţurile ne înşală; 2. ştiinţa (poate fi) înşelătoare.

– Filosofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

– Ce implicaţii are faptul că vorbirea se face, există, numai în prezent?

– De unde vine că odată cu ştiinţa modernă a început şi morala? Descartes o pune în paranteze ca provizorie.

– Sunt cărţi bîzîie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi-şoc, cărţi amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

(din volumul Seminţe/Humanitas).

Read Full Post »

Problema lui Sănduc

Tocmai citesc acum a patra carte a unui filosof român, Alexandru Dragomir (cîteva date AICI), care n-a publicat în viaţă fiind, niciodată, nimic. Spunea mereu că preferă să citească şi să adnoteze lecturile sale, decît să pregătească lucrări pentru tipar. Abia după moartea sa, Gabriel Liiceanu a obţinut de la soţia lui Sănduc (cum îi spuneau prietenii) dreptul de a edita acele însemnări disparate pe diverse caiete. Au rezultat patru volume de înţelepciune accesibilă cititorului obişnuit, adevărate perle de filosofie a banalului, care ar fi rămas pierdute pe vecie dacă nu ar fi trudit domnul Liiceanu şi un grup de discipoli ai domniei sale, să le aducă la lumină şi să le pună în valoare.

Acest volum se numeşte Seminţe şi este după părerea editorului, “un adevărat bazar filosofic, traversat de o formidabilă vervă sapienţială, (adică) volumul acesta este, pesemne, cel mai savuros din Seria Dragomir.” Din această serie au mai apărut, în ordine: Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent, Caietele timpului.

Am selectat din multitudinea de texte care mai de care mai savuroase, o scurtă cugetare care mi se apre extrem de actuală deşi, a fost scrisă în 24 iunie 1992.

“Cît timp o să mai fie admiraţi şi slăviţi Sofocle, Bach, Beethoven, Mozart, Michelangelo, da Vinci, etc? Pînă cînd spaţiul şi timpul (istoria) vor deveni atît de dense, încît trecutul va fi irelevant, iar viitorul – o problemă de supravieţuire. Mergem iute pe acest drum.”

Ce părere aveţi? Către ce ne grăbim?

Read Full Post »

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

– – –

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

– – –

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?

Read Full Post »

Viata eterna -3- Fernando Savater

Este evident că filosofii, în cel mai bun caz, încearcă o abordare laică a aceloraşi preocupări pe care le au şi preoţii, şi teologii. Atît unii, cît şi ceilalţi îşi pun întrebări esenţiale ce nu pot fi tranşate prin nici-un răspuns care să ne permită să nu ne mai gîndim la ele şi să trecem mai departe (aşa cum se întîmplă în ştiinţă), întrebări care nu se referă la cum putem să “ne descurcăm” cu lucrurile lumeşti, ci la ceea ce suntem şi ceea ce înseamnă să fim aşa cum suntem. Răspunsurile date de ştiinţă elimină această întrebare, dar permite naşterea altora. Răspunsurile filosofiei şi ale teologiei lărgesc şi aprofundează şi mai mult întrebarea, ne permit s-o reformulăm, s-o facem şi mai complexă, dar niciodată nu o eliminăm cu totul; ne ajută doar să convieţuim cu ea, să domolim, într-o oarecare măsură, nerăbdarea sau angoasa pe care ne-o trezeşte. Cel puţin aşa se întîmplă atunci cînd filosofia şi teologia se eliberează de dogmatism (trăsătură caracteristică Bisericilor şi academicienilor infatuaţi), care constă în oferirea de răspunsuri “definitive”, asemenea celor date de ştiinţă în cazul întrebărilor neştiinţifice. Datorită acestui fapt, ştiinţa progresează, în timp ce filosofia şi teologia – în cel mai bun caz! – trebuie să se mulţumească cu aprofundarea. Există însă unb aspect fundamental prin care ştiinţa şi religia se aseamănă şi, în acelaşi timp se îndepărtează de filosofie : primele promit rezultate, instrumente sau formule magice pentru a ne salva de relele ce ne pîndesc (datorită desluşirii mecanismelor Naturii sau a credinţei în Dumnezeu); filosofia, în schimb, ne ajută doar să înfruntăm cu mai multă tărie de caracter înţelegerea incompletă a iremediabilului. Ştiinţa şi religia rezolvă lucrurile, fiecare în felul ei, pe cînd filosofia nu reuşeşte decît să ne vindece, într-o oarecare măsură, de năzuinţa de a rezolva cu orice preţ ceea ce este, poate ( şi de ce să nu fie aşa în continuare), de nerezolvat. Aşa se explică faptul că însuşi Bertrand Russell a scris undeva că filosofii se instalează cum pot în zona mentală incomodă, care separă pămîntul ferm al şrtiinţei de cerul eteric şi enigmatic al religiei…

Despre toate aceste lucruri ar trebui să vorbim – mă gîndesc acum, pătruns de o lene subită, aici, în Red Lion Square, în timp ce porumbeii lacomi care mai rămăseseră deja se îndepărtează (analitica şi sceptica veveriţă îşi vede de treabă în continuare) –, şi de asemenea, despre subiectele înrudite care se vor ivi pe parcurs. În această carte, mai mult decît în celelalte, voi avea nevoie de colaborarea cititorilor dispuşi să suplinească, prin curiozitatea şi agerimea lor, lipsurile celui care va aborda aceste teme de discuţie. Este vorba, pînă la urmă, de a miza pe îndoială şi tatonare, şi nu pe credinţele care te scutesc să gîndeşti în continuare. Şi dacă, la urma urmei… ? Bertand Russell a fost întrebat : şi dacă, după moarte, vă veţi trezi în fata Prezenţei definitive, absolute şi de neclintit pe care întotdeauna aţi negat-o ? Ce-aţi face atunci ? Russell a răspuns : “Atunci aş spune : Doamne, nu ne-ai dat suficiente probe”. (Recent, cînd aceeaşi întrebare i-a fost pusă romancierului Francisco Ayala, cu cîteva zile înainte de a împlini o sută de ani, acesta a răspuns : “I-aş strînge mîna cu politeţe, pentru că sunt o persoană educată, dar, sincer, aş fi foarte surprins.) Aflîndu-ne chiar noi în această situaţie imaginară –, adică în eternitate – am mai avea puţin de adăugat. Aşa că mai bine să argumentăm acum, cît putem, atîta timp cît mai avem la dispoziţie.

#

Cei care doresc să vadă mai multe despre această carte, inclusiv cîteva pagini, o pot face AICI 

Read Full Post »

Viata eterna -2- Fernando Savater

E posibil ca neliniştea mea să fie naivă şi adolescentină. Si se pare că acesta e, de regulă, primul sentiment care-l încearcă şi pe cel ce se apropie de credinţele religioase de undeva, să spunem, “din afară”. De ce există atîţia oameni care cred cu atîta putere în lucruri invizibile, ce nu pot fi verificate ? O primă încercare de răspuns, puţin convingătoare, după părerea mea, este cea oferită de unii gînditori numiţi “postmoderni”. În opinia lor, cea care s-a schimbat cu totul este calitatea credinţei. Însăşi noţiunea de “adevăr” a devenit relativă, pierzîndu-şi puterea decizională şi absolută : în prezent, adevărul depinde de interpretarea sau de tradiţia culturală în funcţie de care se judecă evenimentele ce înainte erau numite, cu prea multă emfază, “realitate”. Astăzi ştim că, într-o mare măsură, fiecare “creează lucrul în care crede” (aşa cum semnala la vremea lui, dintr-o perspectivă diferită, Miguel de Unamuno). Prin urmare, obiceiul de a încerca să verifici conţinutul credinţei este la fel de vechi ca acela de a-l refuza cu hotărîre. Una e să “crezi” în electricitate sau în energia nucleară şi cu totul alta e să “crezi” în Fecioara Maria. Sunt fapte care aparţin unor registre diferite ale credinţei şi care au nevoie de un  suport diferit pentru a se susţine, unele provenind din experienţă şi din analiza raţională, celelalte, din zona sentimentală, a emoţiilor sau dorinţelor. Explicaţia nu mă convinge deloc. Sunt sigur, bineînţeles, că există cîmpuri semantice diferite şi chiar opuse în aplicarea termenului “adevăr” (am tratat acest aspect în capitolul “Alegerea adevărului” din cartea mea Curajul de a alege, dar nu cred că, mergînd în direcţia aceasta, vom găsi soluţia la problema care ne frămîntă. Pentru început, refuz să cred că noţiunea de “adevăr” este lipsită, în toate cazurile, de un punct de reper durabil şi stabil, existent în realitate; o oarecare formă primordială de adevăr, care stabileşte legătura între percepţii  şi concepţii, pe de o parte, şi ceea ce există în mod independent de noi, pe de altă parte, este în legătură directă cu însăşi posibilitatea de supravieţuire a speciei umane. Pe parcursul evoluţiei noastre, ne-am dezvoltat capacităţi senzoriale, iar simţirile noastre nu servesc la “inventarea” din punct de vedere cultural a unor realităţi alternative, ci în primul rînd la captarea, cît mai exact cu putinţă, a realităţii existente. Dacă nu mă înşel, majoritatea credincioşilor nu văd în credinţa lor o formă poetică sau o metaforă a emoţiilor lor în faţa universului misterios şi a vieţii (lucru ce ar putea fi acceptat de orice persoană sensibilă intelectual), ci o explicaţie efectivă şi eficientă a ceea ce suntem şi a ceea ce putem aştepta. Atunci cînd, pe patul de moarte, Ioan Paul al II-lea le-a spus medicilor aflaţi în jurul său : “Lăsaţi-mă să plec în casa Tatălui”, vreau să cred că nu cerea doar să fie lăsat să moară în pace, ci îşi exprima credinţa că – dincolo de moarte – va redobîndi o formă de conştiinţă de sine, într-o altă dimensiune, dar la fel de reală şi probabil mai plăcută decît agonia pe care o trăia atunci. În egală măsură, cei care cred în Dumnezeu şi în divinitate au o viziune asupra lumii pe care o socotesc adevărată, în sensul cel mai adînc al cuvîntului : ei cred că Dumnezeu este Cineva, care înfăptuieşte lucruri, şi nu este vorba doar despre o formă tradiţională de a suspina şi a reacţiona omeneşte în faţa greutăţilor acestei lumi.

Aşadar trebuie să acceptăm credinţa în Dumnezeu şi în lumea de dincolo, chiar dacă nu o împărtăşim, şi trebuie să o luăm în serios – nu ca pe o rămăşiţă a trecutului, ci ca pe un lucru stabil, sigur, care porneşte din originile noastre culturale (oricare ar fi cultura noastră) şi continuă pînă în ziua de azi. Motivele antropologice, psihologice şi chiar ontologice ale acestei credinţe vor constitui prima întrebare în jurul căreia va pivota cartea pe care o începem aici. Va trebui, de asemenea, să ne întrebăm care sunt structura intelectuală a credinţelor religioase şi mecanismele lor (sociologice, psihologice) de elaborare. Ce garanţii purtătoare de adevăr oferă religiile şi cum se pot justifica ? Unii, mai cinici, vor cădea de acord că unicul secret pe care sunt întemeiate credinţele supranaturale este utilitatea socială de calmant pentru furiile şi frămîntările oamenilor. Celebrele cuvinte ale lui Marx “religia este opiul poporului” au fost repetate, cu o puternică indignare, de mulţi revoluţionari; dar nu au lipsit nici iluminiştii de ieri, nici conservatorii de azi (Voltaire poate fi, uneori, un reprezentant pentru cei dintîi, iar numeroşii conservatori religioşi actuali, pentru ceilalţi), care împărtăşesc uşuraţi opinia lui Marx, deşi nu o strigă în gura mare, din prudenţă, şi consideră, fără îndoială, că religia este importantă pentru societate pentru că are proprietăţile unui stupefiant de neînlocuit. Fără a abandona registrul utilităţii sociologice, teoreticieni marcanţi continuă să vadă în religie cel mai bun fundament pentru valorile morale (în ciuda faptului că bisericile care le gestionează conferă uneori mai multă importanţă aspectelor ritualice decît dreptăţii sau libertăţii) şi cel mai bun “supliment sufletesc”, unificînd membrii unei colectivităţi (deşi în ţările democrate din zilele noastre, pluraliste şi multietnice, operează uneori mai ales ca stimul pentru diverse confruntări sau pentru a arbora un stindard). În orice caz, răzbat adesea recomandări discrete – aproape că aş îndrăzni să spun nesincere – din partea facţiunilor moderate ale credinţelor tradiţionale şi ale pietăţii oficiale, ca paliative pentru dezbinarea socială şi aşa-numita “criză pentru valoare”. În paginile următoare, voi încerca să spun cîte ceva despre aceste aspecte atît de complexe.

Există însă o altă latură a acestei chestiuni, care mă interesează în mod special. Unele dintre problemele de care se ocupă doctrinele religioase – universul, sensul vieţii, moartea, libertatea, valorile morale etc. – sunt şi temele tradiţionale ale reflecţiei filosofice. De exemplu, filosoful francez Luc Ferry afirmă : “La întrebarea canonică *ce este filosofia?*, aş dori să răspund pur şi simplu astfel : o încercare de asumare a problemelor religioase intr-o manieră nonreligioasă sau chiar antireligioasă”. Iar mai departe îşi clarifică poziţia : “Filosofia este percepută mereu ca o ruptură faţă de atitudinea religioasă, în modul de abordare şi de tratare a întrebărilor pe care şi le pune; ea păstrează însă, în acelaşi timp, o continuitate mai puţin vizibilă, deşi capitală, cu religia, în sensul că de la aceasta primeşte interogaţii pe care şi le asumă numai atunci cînd ele au fost deja împămîntenite în spaţiul religios”. Un lucru nu cu mult diferit mi se pare cel susţinut de Massimo Cacciari într-un interviu acordat unui ziar, în care, deşi recunoaşte că nu este credincios (“nu cred în acel act de credinţă atît de răsunător din creştinism, din iudaism sau din islamism…, nu pot să cred că logosul s-a făcut trup, că un crucifix este Dumnezeu; în lucrurile astea nu cred”), afirmă că individul pe care îl detestă cel mai mult este ateul, pentru că acesta trăieşte ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Este acelaşi lucru cu ceea ce spunea Heidegger : *Ateu este cel care nu gîndeşte*. Cel care face ceva şi atît îşi îndeplineşte sarcina fără a se întreba cu privire la realitatea ultimă. Pot fi foarte inteligenţi, dar, pînă la urmă, a gîndi înseamnă a gîndi realitatea ultimă”. Sfînta furie a lui Cacciari împotriva ateilor nu mi se pare justificată, deoarece şi unii dintre aceştia, cel puţin, se gîndesc la realitatea ultimă, deşi nu o numesc Dumnezeu, dîndu-i orice alt nume, la fel de reprezentativ pentru tradiţia noastră filosofică, cum ar fi “Natura”. Mă refer, de pildă, la filosofi precum Marcel Conche ( şi Heidegger, care,  dacă tot veni vorba, nici el nu vorbeşte despre Dumnezeu ca despre realitatea ultimă, ci despre Fiinţă). Dar opinia vehementă a lui Cacciari, reclamînd reflecţia asupra realităţii ultime, este interesantă pentru tema acestei cărţi deoarece subliniază legătura dintre zona speculativă a filosofiei şi aspectele abordate de doctrinele religioase. Fireşte că modestul ateu care semnează aceste pagini nu ar dori sub nici o formă – şi, mai ales, într-un mod aprioric – să renunţe a se mai gîndi la “realitatea ultimă” deşi, după părerea lui, încercarea de a delimita, din punct de vedere intelectual, sensul conceptului “realitatea ultimă” şi de a explica de ce îl numim astfel reprezintă un efort enorm, ce va avea de cîştigat atunci cînd se va lepăda de protezele teologice. Acesta va fi – cu ajutorul lui Dumnezeu! – alt obiectiv al cărţii.  (va urma)

Read Full Post »

Viata eterna – Fernando Savater

Născut în 1947 la San Sebastian, Fernando Savater a studiat filosofia la Universitatea Complutense din Madrid, unde şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre Nietzche şi unde este profesor. Este invitat să conferenţieze la numeroase centre universitare din întreaga lume. Este colaborator permanent al ziarului El Pais şi director al revistei Claves de razon practica. Este filosof, eseist, dramaturg şi romancier. Deţinător a numeroase premii pentru literatură şi jurnalism. Dintre volumele sale traduse în limba română, amintesc : Eseu despre Cioran – Humanitas, 1998; Etica pentru fiul meu Amador – Arc, 2004; Politica pentru fiul meu – Humanitas, 1999; Viaţa eternă – Polirom, 2008. Acest volum  este alcătuit dintr-un eseu despre raportul om/religie, structurat în opt capitole şi un epilog denumit sugestiv = Elogiul scepticilor, la care sunt anexate două conferinţe şi cîteva articole publicate în presă. Din acest ultim volum apărut în colecţia Plural,  voi reda prefaţa scrisă chiar de autor, în trei postări.

*

Pentru  a reflecta asupra planului acestei cărţi – căreia, pe atunci, nu-i găsisem decît un titlu şi abia o umbră de subiect, o forma vagă şi instabilă, platonic proiectată pe fundalul întunecat al peşterii dinăuntrul meu -, am mers în acea dimineaţă caldă de octombrie în locul meu favorit din Londra, grădina Red Lion Square, şi m-am aşezat pe banca aflată cel mai departe de intrare, alături de imaginea ocrotitoare a bustului lui Bertrand Russell. Întrezăream undeva, la dreapta mea, clădirea unde îşi are sediul un club de dezbateri sceptice şi raţionaliste, South Place Ethical Society. La un moment dat, au început să-şi facă apariţia zeci de porumbei, convinşi că, la acea oră şi în acel loc, un bătrînel amabil nu ar fi putut avea altă treabă decît să le arunce firimituri de pîine. Puterea speranţei, îndemnul credinţei! În acest caz, iluzia lor nu avea însă nici-un temei şi, de aceea, au plecat imediat în masă, zgomotoşi, către o doamnă care promitea mai mult şi care tocmai se aşezase pe o altă bancă. A apărut şi o veveriţă, dar ea nu aştepta nimic de la mine; ocupată şi sigură pe sine, îşi vedea de treburile ei mărunte sub piedestalul retras al filosofului. Îmi place mult acest bust al lui Russell, în care are un aer tineresc şi o înfăţişare de gnom pus pe şotii. Religion and Science a fost prima carte care mi-a formulat teoretic întrebările sceptice ale neîncrederii mele timpurii. O păstrez alături de Why I Am Not a Christian, de acelaşi autor… presupun că şi fără argumentele sale credinţa religioasă mi s-ar fi părut la fel de imposibilă. Poate că e o chestiune de caracter.

Mă întorc astfel la întrebarea iniţială care m-a făcut să mă avînt – mai mult sau mai puţin îndreptăţit – în periplul de idei din paginile care urmează. Ea mi-a venit pentru prima oară în minte cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, pe cînd aveam vreo paisprezece ani. Iar mai apoi, pe la şaisprezece sau şaptesprezece ani, îndemnat de lectura cărţilor lui Bertrand Russell. Reînvie în memoria mea acum, cînd dau timpul înapoi, în dimineaţa aceasta insolit primăvăratică de toamnă londoneză, în timp ce vecina mea de bancă hrăneşte cu mult profesionalism porumbeii insaţiabili. Cum e posibil oare să creadă cineva cu adevărat în Dumnezeu, în ceea ce se află dincolo, în tot circul cu supranaturalul ? Mă refer, desigur, la persoanele inteligente, sincere, a căror capacitate şi al căror curaj mental nu am niciun drept să le pun la îndoială. Vorbesc mai ales despre contemporanii mei, cei cu care împart realitatea tehnologică şi virtuală a secolului XXI. Au existat şi alţi oameni credincioşi, însă asta s-a întîmplat în trecut (anotimpul propice credinţei, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Borges) : Augustin de Hipona, Toma d’Aquino, Descartes, Isaac Newton, Kant… sunt gînditori cu un talent pe care nici nu visez să-l egalez vreodată şi care au crezut în lucruri imposibil de verificat. Poate că au fost influeenţaţi de climatul cultural copleşitor de religios în care au trăit (sau nu era chiar atît de religios în cazul ultimilor amintiţi ?). Poate că şi-au supus exprimarea intelectuală limbajului epocii respective, mai ales că nimeni, nici atunci şi nici acum, nu poate să ignore complet momentul istoric în care se află şi să facă un salt în necunoscut. Dar în secolul XX sau chiar în zorii secolului XXI, după Darwin, Nietzsche şi Freud, în urma spectaculoasei desfăşurări de forţe a ştiinţei şi tehnicii din ultimii o sută cincizeci de ani, mai există oare oameni care să creadă în Super-Tatăl justiţiar şi infinit, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică, amin? Aşa ni se spune, aşa pare să fie. În 1916, la începutul secolului celui mai bogat în descoperiri cunoscut pînă acum de omenire, s-a făcut un sondaj printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă din lume, pornind de la întrebarea : “Credeţi în Dumnezeu?”. Aproximativ 40 % au răspuns afirmativ. În 1996, doi profesori americani – istoricul Edward Larson, de la Universitatea din Georgia, şi Larry Williams, de la Universitatea din Maryland– au repetat sondajul, prelungindu-l pe durata unui an întreg. Rezultatul a fost acelaşi : 40 % credincioşi, 45 % atei şi 15 % agnostici, echivalentul celor care, în alte situaţii, răspund cu “nu ştiu”. S-a ajuns la sfîrşitul acestui secol, atît de important pentru ştiinţa contemporană, ca oamenii de ştiinţă să fie în continuare, mai mult sau mai puţin, la fel de “religioşi” ca acum optzeci de ani şi ca înaintea atîtor mii de descoperiri cruciale.

Şi nu e numai cazul oamenilor de ştiinţă, cu siguranţă. În arena tulburărilor politice, situaţia este cu mult mai alarmantă. Acum cincisprezece ani, Gilles Kepel a publicat La Revanche de Dieu, o carte polemică în acel moment şi considerată provocatoare, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa întoarcerii la extremismul religios, intrat în conflict cu transformările politice şi sociale din întreaga lume. În zilele noastre, cu apelurile la jihad din partea unor lideri musulmani, cu prosperitatea conservatorilor religioşi în administraţia americană, cu terorismul grupării Al-Qaeda, după războiul din Afganistan şi invazia din Iraq, după agravarea situaţiei conflictuale dintre religiile monoteiste din Orientul Mijlociu, după “renaşterea” ortodoxiei catolice datorită influenţei mediatice a papei Ioan Paul al II-lea, după manifestările dogmatice din Spania împotriva legii căsătoriei între homosexuali şi împotriva şcolii laice, după criza internaţională cauzată de caricaturile lui Mahomed apărute într-o revistă daneză etc., putem fi siguri că pronosticurile lui Kepel au triumfat pe toate planurile şi, în destule cazuri s-au dovedit a fi chiar prea cuminţi. Pentru a confirma acest lucru, e suficient să aruncăm o privire în numărul 16 al revistei Foreign Policy, ediţia spaniolă din august-septembrie 2006, ce are pe copertă titlul “Dumnezeu se întoarce în politică”, iar în paginile din interior un reportaj intitulat semnificativ “De ce Dumnezeu are tot mai multe voturi”. Poate că este exagerat să prevestim o asemenea victorie, dar cu siguranţă Dumnezeu – zeităţile şi, mai ales, credincioşii – continuă (El sau ei) să ocupe arena în faţa raţionalismului ilustrat sub toate formele şi sub toate aspectele. Religia continuă să fie prezentă, uneori în mod agresiv – poate nu mai mult ca în trecut, dar cu siguranţă nu mai puţin. Întrebarea este : de ce ? (va urma)

Read Full Post »

Resentimentul ca oglinda a iertării

„Resentimentul există de cînd lumea şi va dăinui cît lumea. Mult mai semnificativă decît omniprezenţa sa în relaţiile dintre oameni este rolul pe care l-a jucat în constituirea şi modificarea moralelor. După Nietzsche, morala creştină conţine o puternică încărcătură resentimentară, în timp ce pentru Max Scheler, doar morala burgheză se alimentează din resentiment. Dincolo de divergenţele dintre filosofi, incontestabillă rămîne valoarea euristică a termenului, capacitatea sa de a dezvălui modul în care sufletul e activ la nivelul spirituluui. ”

Coperta a IV-a a eseului „Omul resentimentului”- Max Scheler – Editura Trei – 1998 

Vezi şi  https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/09/07/resentimentul/ 

 

Read Full Post »