Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ioan petru culianu’

Erosul

… fiind un instrument care ajută la parcurgerea treptelor inteligibile ce-l despart pe Dumnezeu de creaturile lui, ar fi de negîndit să tratăm subiectul iubirii fără să ne ocupăm mai întîi de ontologie. Pe de altă parte, omul ocupînd între creaturi o poziţie privilegiată, este singurul care rezumă în sine însuşi toate nivelurile cosmosului, de la dumnezeu pînă la Materie. De aceea şi este singura fiinţă capabilă să urce pînă la capăt scara creaturală ce se pierde în luminile invizibile.

Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în renaştere. 1484 – Polirom – 2011 – p. 87.

Cum rămîne cu dragostea necondiţionată a prietenilor noştri necuvîntători?

Anunțuri

Read Full Post »

Culianu

Despre Ioan Petru Culianu este vorba în multe dintre postările mele pe acest blog. De ce? Chiar: de ce? Am fost întrebat la un moment dat, de un blogger de toată isprava: pe cine mai interesează Culianu acum? Pe mine, răspund; pe mine şi pe toţi aceia care au reuşit prin metode numai de ei ştiute, să afle măcar cîte ceva despre acest eminent savant român şi despre opera sa academică şi literară.

Se împlinesc azi, 21 de ani de cînd Culianu a trecut pragul acestei lumi în care vieţuim. Unde a plecat? Cine ştie? Nu ştie nimeni. Nici cei care l-au apreciat – şi nu sunt puţini, nici detractorii săi – şi nu sunt puţini; nu ştiu unde a plecat Culianu nici măcar indiferenţii faţă de marile valori universale provenite din rîndul neamului român.

Prea mulţi dintre oamenii de mare cultură români, au creat şi au pierit pe meleaguri străine. Mult prea mulţi. Dar nu foarte mulţi au pierit asasinaţi în plină putere creatoare. Din păcate, Culianu se numără printre aceştia din urmă.

Cei care au comandat asasinatul, au ştiut foarte bine ce fac: acesta a fost cadoul lor pentru mama lui Culianu, care se numea ELENA şi un avertisment pentru românii care n-au votat cum trebuie, în “Duminica Orbului”!

Am scris cum a pierit Culianu. Nu reiau cele spuse. Cine vrea să vadă ce-am spus, n-are decît să acceseze pagina blogului meu dedicată lui.

Astăzi nu fac decît să adresez un pios omagiu, memoriei sale. RIP!

De citit  http://nicoletasavin.wordpress.com/category/arca-lui-culianu/

Cine este interesat poate privi astăzi de la ora 22, o emisiune dedicată lui Culianu pe

http://www.gigatv.info/urmareste-giga-tv.html

Read Full Post »

     În America, toate se sfîrşesc întotdeauna, cu bine. Aşa se întîmplă şi în proaspătul film al lui Steven Spielberg “Gremlins II”, unde bestiile micuţe cu fizionomii de monştri medievali care cotropiseră palatul miliardarului Clamp (adică Trump) se prefac, în cele din urmă, într-un nămol verzui…

     La polul opus, lucrurile se sfîrşesc întotdeauna rău în România. Acolo s-au desfăşurat – de cincizeci şi trei de ani – filme din ce în ce mai macabre, plkecînd dintr-un Ev Mediu cu bandiţi răzbunători şi cadavre putrezind în stradă, şi sfîrşind cu ceea ce Paul Goma numea “ocupaţia românilor de către români”. Ca film de groază, povestea nu e rea. În America fusese de mult transformată în film, ba chiar de două ori, sub numele de “invazia hoţilor de cadavre”, o dată cu sfîrşit bun, a doua oară cu sfîrşit teribil. De prisos să mai spunem cu care dintre filme a semănat situaţia din România. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, monştri vorbind aceeaşi limbă şi arătînd aproape exact ca şi ceilalţi romăni (cu excepţia burţii şi a cefei groase, atribut prin excelenţă al activistului de partid) au desfăşurat o operaţiune amplă, reuşind să-i preschimbe pe toţi ceilalţi în fiinţe aidoma lor. Ce e drept, au reuşit numai cu 85 % din populaţie, nu mai mult…

     Astfel a început o nouă eră, ca în “Gremlins II”, cu milioane dev monstruleţi jucînd tarantela pe ruinele româniei. Cu excepţia aspectului, care nu diferă de al celorlalţi români, situaţiile sunt similare. Monstruleţii sunt imitaţii de oameni, dotaţi cu o înaltă capacitate mimetică, se entuziasmează uşor în faţa unui bun spectacol, adoră mîncarea şi… farsele. Ceea ce le lipseşte nu e neapărat inteligenţa brută, capacitatea de a efectua operaţii mentale, ci priceperea, răbdarea, orientarea, etica profesională, constrîngerea socială. Cum spune căpetenia lor, un “profesor” care vorbeşte fluent (şi afectat), ne aflăm în faţa unei probleme de comunicare între două civilizaţii diferite. Daţi-le atenţia cuvenită, şi gremlinii se vor integra. Din păcate, în România gremlinii au fost şi au rămas la putere, oamenii sunt în minoritate. Aici intevin alte filme de groază, ca “1984”, şi “Planeta maimuţelor”, “451 grade Fahrenheit”, unde majoritatea e nebună şi rolurile sunt întoarse ca în nuvela lui Edgar Allan Poe : pacienţii controlează azilul de nebuni unde au închis personalul medical.

     Ce e de făcut?

     În lumea lui Steven Spielberg, unde toate se sfîrşesc cu bine, monstruleţii sunt exterminaţi înainte de a putea infesta lumea. În România situaţia e de aşa natură, încît puţinii oameni rămaşi ar putea fi uşor exterminaţi. Nu le rămîne decît să se caute unul pe altul, să se strîngă laolaltă, să se organizeze. Mai ales să nu se teamă că, o dată ieşiţi de sub monstruoasa tutelă a statului, vor muri de foame, vor rămîne fără mijloace de subzistenţă. Acest nou stat, hibrid ca orice creaţie a unei minţi bolnave, are un punct nevralgic : vrînd-nevrînd va tolera proprietatea privată şi libera iniţiativă. Puţinii oameni deştepţi vor putea cîştiga mai bine decît întregul stat, dacă ştiu să muncească şi să se organizeze în cooperative private. Şi ce să producă ?

     Partea bună este că, în România, orice ai produce, tot lipseşte, aşa că se vinde. Produceţi hîrtie igienică. Sau hîrtie pur şi simplu, iar dacă nu aveţi din ce, importaţi hîrtie din China. Fiindcă oamenii noştri scriu, scriu fără frîne. Daţi-le material ca să-şi desfăşoare gîndurile, şi ce e sordid va pieri oricum. Faceţi pîine, căci lipseşte. Cultivaţi-vă grădinile. Faceţi lămpi, pantofi, ţigări ca să-i otrăviţi, funii ca să-i trageţi cu ele la judecata istoriei, arme ca să vă appăraţi de prostie, haine ca să nu vă batjocorească goliciunea, medicamente ca să suipravieţuiţi. Luaţi-le din mînă monopolul economiei, fiindcă sunteţi mai buni ca ei şi-i puteţi distruge cu propriile lor arme.

     Monstruleţii doresc să huzurească, şi-i cuprinde panica atunci cînd altul prosperă prin muncă. Faceţi-i să asude din greu, şi inimile lor înecate de grăsime vor ceda. Uşor.

     Cînd pîrîie bine, nu vă lăsaţi cuprinşi de milă. După cum spune şi amuzantul film al lui Spielberg, în lume nu e loc pentru monştri.

Ioan Petru Culianu, Lumea liberă românească, (New York)  nr 90, 23 iunie 1990.

Read Full Post »

Cuvînt asupra ediţiei / Tereza Culianu-Petrescu

     Romanul inedit Tozgrec se alătură celorlalte scrieri de ficţiune ale lui Ioan Petru Culianu publicate postum : povestirilor de primă tinereţe din Arta fugii (Polirom, 2002), romanelor Hesperus (Univers, 1992; Nemira, 1998; Polirom, 2004) şi Jocul de smarald (Polirom, 2005, 2008). Lucrarea, amplă, nu a fost definitivată. Ceea ce s-a păstrat se află cuprins în mai multe caiete şi file detaşate, toate manuscrise, redactate în limbile română şi franceză (cu scurte însemnări, uneori, în engleză), majoritatea purtînd aceeaşi indicaţie de titlu – Tozgrec – şi diferite subtitluri sau titluri ale părţilor componente : Grădinile lui Tozgrec, Mekor Haym, Păianjenul Hermion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lombrosa.

     Acest întins şantier scriptural – în jur de 500 de pagini manuscrise – a fost desfăşurat între anii 1981-1984, pe cînd autorul era profesor la Universitatea din Groningen, în Olanda. Era tocmai perioada în care, în planul activităţii ştiinţifice, Culianu reluase lucrul la scrierea sa din 1979, Iocari serio, în vederea publicării la Editura Flammarion, transformînd-o în ceea ce avea să fie Eros et magie a la Renaissance. 1484 (1984), marea sa carte despre imaginarul Renaşterii şi magie. În septembrie 1984, Culianu îi scria lui Eliade că voia să încheie cît mai repede „prima versiune a romanului fantastic la care scriu – Tozgrec” (Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004, p. 257).  Acest fapt nu s-a întîmplat, scrierea a rămas compusă din secţiuni nedefinitivate, dar parcurgerea manuscriselor este poate mai tulburătoare şi mai edificatoare decît lectura unei versiuni finale, inevitabil supuse autocenzurii.

     Există totuşi o cunoscută povestire cu titlul Tozgrec, scrisă în 1986, publicată în volumul La collezione di smeraldi (Milano, Jaca Book, 1989; v. şi traducerea românească, în Pergamentul diafan (Nemira, 1993) şi Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (Nemira, 1996; Polirom, 2002). Această povestire are o intrigă doar tangenţial asemănătoare cu cele desfăşurate în versiunile nedefinitivate ale romanului.

     Tozgrec este în bună măsură o carte de şi despre magie, pandant şi prelungire ficţională a studiilor de istoria religiilor semnate de Culianu, dedicate acestui subiect major în viziunea sa – „cealaltă ştiinţă”, ştiinţa alternativă, implicănd o întreagă concepţie a lumii şi un anume comportament uman.

     Cele patru versiuni păstrate au subiecte diferite, în ele regăsindu-se însă personajele Mekor Haym şi bătrînul Haym, Elis sau „onirologul” Caspar Stolzius – şi desigur, Tozgrec, figură legendară de magician, discipol al lui Solomon, transformat aici într-o realitate misterioasă în căutarea căreia se află toate celelalte personaje. Ficţiune ale cărei planuri se întrepătrund sau alunecă îndepărtîndu-se unele de altele, romanul are în fundal Odessa începutului de secol XX, Amsterdamul, Elveţia – şi proprietatea californiană La Maja, apropiată de oraşul închipuit Lombrosa, unde sălăşluieşte comunitatea adepţilor lui Tozgrec şi unde Caspar Stolzius îşi desfăşoară în anii 1980 experimentul de manipulare a oamenilor prin inducerea anumitor vise.

     Biografic cu inserturi esoterice, realist pe secvenţe, fantastic-esoteric şi mitologic, Tozgrec constituie probabil cea mai enigmatică scriere dintre postumele lui Ioan Petru Culianu.

     În volumul pe care-l publicăm acum, cele patru versiuni (urmate de Addenda) se succed în ordinea cronologică a redactării lor.

 

Read Full Post »

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

            Încep să postez un articol de al lui Ioan Petru Culianu, apărut în 1991, pentru că are oarecum legătură cu Pendulul lui Foucault / Umberto Eco (postarea nr 8). Fiind ceva mai lung, am să-l despart în cîteva postari succesive astăzi şi mîine, după care voi posta ultima – cred – parte despre cartea lui Eco.

           Mulţi au încercat să stabilească o legătură între viaţa magicianului mason, taumaturgului şi măruntului şarlatan Giuseppe Balsamo, autointitulat conte Alessandro Cagliostro, şi cariera strălucitoare şi tragică a lui Jean Baptiste Bochart de Saron, Procuror General al Regatului Francez şi mai apoi cel de-al treilea Preşedinte al Parlamentului de la Paris, adică al Palatului de Justiţie. Într-adevăr, cel puţin o dată cei doi au participat, poate în calitate de conspiratori, la o conjuraţie a cărei importanţă a depăşit cu siguranţă puterea de înţelegere a amîndurora. Rezultatul a fost căderea Bastiliei (puţin probabilă doar că era atît de inutilă), prezisă de Cagliostro în timpul unei şedinţe de spiritism desfăşurate cu zece luni înainte.

            Falsul conte a scăpat de o soartă prea tăioasă, fiind expulzat din Franţa şi condamnat la închisoare pe viaţă de Inchiziţia romana, la cererea soţiei sale. Bochart a fost scurt executat prin ghilotinare la sfîrşitul unei revoluţii sîngeroase, cînd adevăraţii aristocraţi ajunseseră din ce în ce mai greu de găsit.

            Mulţumită erudiţiei prietenei mele, dr. Elsa Gonzales, ştiu totul despre destinul tragic al acestui geniu, uitat pe nedrept. Bochart nu s-a expus niciodată celui mai răspîndit păcat creştinesc : sărăcia. De fapt, nu numai că era bogat, dar şi-a sporit considerabil averea luînd-o în căsătorie pe domnişoara d’Anguesseau, descendentă nu din burgeoisie de robe, ci dintr-o familie de negustori prosperi. El a construit unul dintre imobilele solide ale Parisului secolului al XVIII – lea, un hotel particular situat la nr. 17, pe rue de l’Universite, care şi astăzi este departe de a fi intrat în anonimat; aici îşi are actualmente sediul, Editura Galimard.

            Acum, se face că Brochart era implicat şi într-o conspiraţie cu efecte mult mai importante : el era unul dintre fondatorii Societăţii Secrete a Greutăţilor şi Măsurătorilor. Fraternitatea respectivă uneltea să introducă un sistem ideal, universal, de măsură pentru toate stările materiei, şi anume prin tainice şi oculte subdivizări ale diametrului globului pămîntesc şi ale altor constante stabile. Dacă nu i-ar fi stat în cale britanicii cei reacţionari, societatea şi-ar fi atins foarte curînd scopul. Totuşi, în Parisul revoluţionar, selecta frăţie avea toate motivele să se teamă : de prostia aristocraţilor, de prostia mulţimii dezlănţuite şi, în ultimă instantă, de prostia tuturor. Brochart avea un laborator particular, a cărui intrare era ascunsă în spatele rafturilor bibliotecii sale. Acolo a efectuat topirea platinei şi a confecţionat cel dîntii metru standard, le metre-etalon, care avea să cucerească globul.

            Opinia savanţilor este împărţită în ceea ce priveşte soarta nefericită a lui Brochart – ghilotinarea şi arderea hîrtiilor ce-i aparţinuseră. Şi-a meritat-o în calitate de membru marcant al misterioasei Societăţi a Greutăţilor şi Măsurilor, sau în aceea de fost Preşedinte al Palatului de Justitie ? ( În eruditul ei studiu, dr. Gonzales inclină spre cea de a doua explicaţie). Mai puţin ştiut este că Brochart pretindea cu toată seriozitatea că ar fi descoperit – din întîmplare sau prin deducţie, nimeni nu poate spune exact – limba folosită de Dumnnezeu în timp ce crea lumea. Mai mult, există indicii că, pentru a pune această descoperire extraordinară la îndemîna omenirii, Brochart a construit un soi de cutie muzicală ce păstra sunetele misterioase ale graiului divin. ( va urma ).

Read Full Post »

            “Mă trezisem pe la două după-amiază, confuz şi catatonic. Îmi aminteam exact  totul, dar nu aveam nici o garanţie că ceea ce-mi aminteam era adevărat. Mai întîi mă gîndisem să dau o fugă pîna jos să cumpar ziarele, apoi îmi spusesem că, în orice caz, chiar dacă o companie de cipai * ar fi pătruns în Conservatoire imediat după eveniment, ştirea tot n-ar fi avut timp să apară în ziarele de dimineaţă”- povesteşte Casaubon.  Face un drum pînă la Conservatoire, intră şi vede că “fiecare lucru era ca în după-amiaza trecută  … Căutam urmele a ceea ce se petrecuse, dar, dacă se pretrecuse ceva, cineva făcuse o foarte conştiincioasă curăţenie. Dacă se petrecuse”.

            Contrariat şi flămînd, Casaubon intră într-un restaurant să mănînce, şi rememorează : a intrat în Conservatoire, s-a ascuns,  aşteptat să plece toată lumea inclusiv paznicii, a asistat la ceremonia aceea fantastică daca nu chiar fantasmagorică, apoi fugise prin reţeaua de canale a Parisului şi nesigur pe mintea sa, căutase să-l găsească pe doctorul Wagner – psihologul. Sigur că acesta n-ar fi răspuns la ora aceea ultra matinală, mersese la hotel. Apoi dormise, iar acum, se hotărăşte iar să meargă la acel medic. Era mai mult decît necesar. După ce plăteşte o sumă astronomică, pătrunde în cabinet. – Et alors ? a zis acesta. “ Am vorbit ca o cascadă, am scos din mine tot, de la început pînă la sfîrşit, ce gîndeam acum doi ani, ce gîndeam acum un an, ce gîndeam că gîndeau Belbo şi Diotallevi şi mai ales, ce s-a petrecut în noaptea de Sfîntul Ioan” (noaptea trecută). Doctorul îl ascultă atent, cu răbdare, nici nu aprobă nici nu dezaprobă nici măcar gestic, nu pune nici-o întrebare. Cînd Casaubon tace, se ridică, şi se duce la fereastră unde priveşte îndelung. După o tăcere apăsătoare, “tot cu spatele la mine, cu o voce incoloră, calmă, liniştitoare : Monsieur vous etes fou”.

            Se spune că singurul mod de a-l pune pe diavol în încurcătură, e să-l faci să creadă că nu crezi în el. Doctorul nu crezuse  o iotă, dar el, Casaubon ŞTIA că ceea ce văzuse era adevărat.

            Ascuns bine într-o maşinărie din Conservatoire, un periscop vechi, Casaubon asistă ţinîndu-şi respiraţia la întrunirea prevăzută în Plan. Rînd pe rînd, Casaubon recunoaşte toate personajele ciudate întîlnite atît în Brazilia, cît şi la Milano. Pendulul era mutat din locul său obişnuit, “fusese atîrnat mai sus, la cheia de boltă, în centrul corului”.

            Bramanti brazilianul, oficiază : “ – Fraţilor, ne-am adunat aici în numele Ordinului Unic, al Ordinului Necunoscut, din care … faceţi parte dintotdeauna! Să jurăm. Anatema să cadă asupra profanatorilor secretului. – Anatema să cadă !” După un lung ceremonial în care enumeră toate ordinele adevărate sau apocrife, Bramanti îi convoacă pe “demnitarii celor treizeci şi şase de grade ultime şi ultrasecrete”. Printre ei,  este chiar şi vecinul său, un taxidermist (altă temă predilectă a lui Eco),  şi bineînţeles, Garamond în persoană.

            La urmă de tot, rosteşte cam în silă :” Şi Imponderabilul între Imponderabilii Arhonţi, Sclavul Sclavilor, Preaumilul Secretar al Oedipului Egiptean, Mesager Infim al Stăpînilor Lumii şi Portar al Agartthei, Ultim Paracliser al Pendulului, Claude – Louis, conte de Saint-Germain, prinţ Racotzki, conte de Saint-Martin şi marchiz de Aglie” etc. Acesta este însoţit de Lorenza Pellegrini, ori în transă, ori drogată. – Fraţiolor, cavaleri. Ne aflăm aici pentru că în aceste zile Misticii Legaţi v-au informat … că după şase sute de ani de preadureroasă rătăcire l-am găsit pe unul care ştie. Cum a aflat – şi a aflat mai mult decît noi – e un mister ce ne pune pe gînduri”. Apare şi Ardenti, colonelul excroc.

            –  De la tine ştie Belbo ceea ce ştie şi ai tăcut, spune răstit, Aglie.  – Prizonierul minte. Jur că nu ştiu nimic. Este adus şi Belbo, care o vede pe Lorenza şi brusc, capătă certitudinea că biata femeie fusese manipulată, ca să poată fi el controlat. Urmează scene funambuleşti. Asistenţa este împărţită în două tabere. Lupta pentru putere se manifestă bineînţeles, şi aici. Convinşi că Belbo nu vrea să le destăinuie secretul, îl condamnă la moarte. “Pendulul începea o oscilare rapidă şi violentă, smulgîndu-şi victima odată cu sine. Funia se întinsese sub greutatea sferei şi se înfăşurase, de data aceasta strînsă ca un laţ, în jurul gîtului bietului meu prieten, proiectat în aer, atîrnînd de-a lungul firului Pendulului şi, zburînd deodată către extremitatea de răsărit a corului, acum se întorcea îndărăt, lipsit de viaţă (sper), în direcţia mea”. Pentru că el, Casaubon ar fi urmat să aibă aceeaşi soartă. Aglie spusese cît se poate de limpede : – Mai este unul care ştie, dar, deocamdată a reuşit să scape. Va reuşi Casaubon să se facă nevăzut ?

 *cipai = soldaţi ai Armatei Indiei Britanice, recrutaţi din rîndul populaţiei băştinaşe (din cuvîntul urdu “sipaahi” = soldat ).

Read Full Post »

Older Posts »