Deşi evitase cu obstinaţie să meargă la medic, pînă la urmă prea desele sale stari de slăbiciune îl conving că nu mai trebuia să se comporte ca şi cum totul ar fi fost în regulă. După ce face un lung şir de analize, se prezintă ca să afle verdictul. – Cum vă simţiţi ? întreabă medicul. – Spuneţi-mi dumneavoastră. – Domnule Martin, n-o să vă mimt … totul indică faptul că aveţi o excrescenţă pe lobul stîng al creierului; pare să fie un carcinom. Medicul îi spune franc lui Martin, în primul rînd că va trebui să renunţe la scris. Apoi, că nu mai are de trăit prea mult. Maxim un an. – Nu pot să mor deocamdată domnule doctor … Mai am de făcut cîteva lucruri. După aceea, voi avea toată viaţa la dispoziţie ca să pot muri.
Martin se hotărăşte mai întîi, că este vremea să încheie socotelile cu Ignatius B. Sanson. Acela, rămăsese întins între şinele tramvaiului. Era timpul să-şi reia propria identitate. Editorii săi, înţelegînd că nu-l pot întoarce din drum, îi acordă nouă luni de zile, ca un soi de concediu neplătit, timp în care să-şi scrie romanul vieţii sale, semnat cu numele său propriu, dar pentru care drepturile de editare, le reveneau lor. Planul lui Martin era să rescrie în timpul zilei cartea lui Vidal, iar noaptea, propria sa carte. Cristina nu mai putea veni la întîlnirile lor de lucru – la cartea lui Vidal. Tatăl său, Manuel, era grav bolnav şi ea îl îngrijea într-o clinică plătită de Vidal. La cîteva zile după ce a terminat cele două romane, Martin află că tatăl Cristinei decedase. Coincidenţă stranie, chiar în ziua în care îşi terminase el lucrul la cele două cărţi. Fusese chiar şi înmormîntat cu o zi în urmă, de Cristina. Veştile i le dăduse noul şofer al lui Vidal, Pep, care tocmai mergea să o aducă pe Cristina, la reşedinţa lui Vidal. Cu greu, Martin îl convinge pe noul şofer, să-i încredinţeze lui misiunea aceasta. O aşteaptă la gară. După ce coboară toată lumea, Martin se urcă în tren şi o descoperă pe Cristina, stînd pe gînduri, într-un compartiment. “S-a ridicat şi m-a privit fără surprindere; apoi, m-a îmbrăţişat usor. – Bine ai venit, am spus eu. … – Nu vreau să mă întorc la Vila Helius, în noaptea asta. Nu, încă. – Te pot conduce la un hotel. – Nu vreau să stau singură. – Să mergem la mine acasă. Dacă ceva îmi prisoseşte, sunt camerele”. Ajunşi acasă la Martin, se destind cu cîte un pahar de cognac, tocmai bine venit după ploaia pe care o înfruntaseră pe drum. Desigur, furtuna defectase centrala electrică, dar confesiunile merg mai uşor la lumina tremurîndă a unor lumînări. Răsfoiesc împreună albume de fotografii vechi. – Asta-i preferata mea, a spus Cristina. Era o poză foarte veche şi foate ştearsă, care înfăţişa o fetiţă de vreo opt anişori, mergînd de mînă cu tăticul său, pe un podeţ de scînduri aruncat peste o apă. Alte poze, alte amintiri. Şi o concluzie tristă. – Nu mă vei ierta niciodată, zise Cristina. – N-am nimic de iertat. – Uită-te la mine David. – De ce ? – Findcă vieţile noastre nu ne aparţin. Nici a mea, nici a tatei, nici a ta … – Totul îi aparţine lui Vidal, am zis eu cu amărăciune. – AZI, NU ! A urmat o noapte de dragoste sălbatică, deznădăjduită. Iar la ivirea zorilor, Martin resimte dureros lipsa Cristinei; îi lăsase albumul dar luase cartea lui Vidal. Şi dispăruse.
Cele două cărţi apar simultan. A lui Vidal trona în ferestrele tuturor librăriilor, în timp ce a lui Martin zăcea în depozitul editurii celor doi hoţomani. Aceştia pretindeau că nu le fusese comandată cartea, librăriile spuneau că editura îi anunţase că stocul era epuizat. Încă o sinistră maşinaţiune a celor doi excroci, ca să-l silească pe Martin să-şi reia truda la romanele de doi bani aducătoare de cîştiguri imense. Romanul Casa cenuşii a lui Pedro Vidal, avea o dedicaţie : Pentru Cristina Sagnier, fără de care … Martin zîmbeşte amar. Acelea erau singurele cuvinte din toată cartea aceasta de uriaş succes, pe care nu le scrisese chiar el. Din cartea sa, Paşii cerului, singurul librar care obţinuse două sute de exemplare, era vechiul său prieten, domnul Sempere. Şi evident că era invitat de cei doi excroci, să-şi cumpere tirajul nevîndut ca să nu fie dat în judecată pentru daune. – Duceţi-vă dracului, a replicat Martin. – Într-o săptămînă te vei ruga în genunchi de noi.- Într-o săptămînă, veşi fi morţi amîndoi, replică nervos, acesta.
Venise vremea ca Vidal să-i destăinuie cele două secrete. Primul, era faptul că tatăl lui Martin fusese asasinat din greşeală, ţinta fiind de fapt chiar el, Pedro Vidal, ca răspuns al unui soţ încornorat. Al doilea, era şi mai cumplit. – Am cerut-o pe Cristina în căsătorie. Iar după o lungă tăcere : – A acceptat.
Lui Martin, nu-i rămîne de făcut decît să meargă la vechiul său prieten, librarul. – Domnule Sempere, vă amintiţi, cu mulţi ani în urmă, cînd mi-aţi spus că, dacă într-o bună zi, va trebui să salvez o carte, s-o salvez cu adevărat, atunci să vin la dumneavoastră ? Sempere îl conduce tăcut pe străzi. – Din ceea ce vei vedea aici, nu vei spune niciodată, nimănui, nimic. – Nimănui. Nici lui Vidal. NIMĂNUI ! Păzitorul locului era un bătrîn, pe nume Isaac Montfort. – Ce-ai adus? Paşii cerului. Un roman. Şi ce-ai mai scris ? – Oraşul Blestemaţilor. – Ignatius B. Sanson? – Odihnească-se în pace şi sluga dumneavoastră. Locul acela, o fostă necropolă, îţi dădea bineînţeles fiori de groază. Era un soi de labirint. Şi ca orice labirint, îşi avea propriul său Minotaur, Omul Negru. – Bine-ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate. Regula este că aduci o carte şi iei alta, de care vei avea mare grijă. Rămas singur, Martin se întreba dacă va mai ieşi de acolo. Ochii îi cad pe o carte roasă şi veche. Lux Aeterna. D.M. Simţind o prezenţă bizară, se întoarce şi vede că cineva identic cu el însuţi, îl pironea cu o privire tăioasă. Era chiar el, numai ochii nu erau ai lui. Umbra aceea dispare, iar el găseşte cu uşurinţă calea către ieşire. Nici urmă de Isaac Montfort. Lux Aeterna, se pare că îl călăuzea.
Ajuns acasă, epuizat, leşină; iar la trezire, un binecunoscut plic sigilat, cu un binecunoscut înger cu aripile deschise, îl aştepta. Desigur, Domnul Andreas Corelli, aflîndu-se în localitate, îl invita la cină. Ajuns la locuinţa acestuia, retrasă şi bineînţeles lugubră, este întîmpinat de Corelli în persoană. – Credeam că nu vei veni. – Aşa am crezut şi eu. – Să bem un pahar de vin pentru greşelile noastre. După mai multe schimburi de amabilităţi, Martin întreabă direct. – Domnule Corelli, ce caut eu aici ? – E simplu. În sfîrşit ai înţeles că aici îţi este locul. Corelli îi readuce aminte că aştepta de la el, Martin David, o carte. Pentru care urma să primească o sută de mii de franci, acont. Ce carte ? – Domnule,Martin, vreau să creezi o religie pentru mine. Martin izbucneşte în rîs. Pînă la urmă, Corelli îl convinge : Dumneata şi cu mine, vom face lucruri mari, prietene. Martin vrea să plece. Îşi ia rămas bun. Dar simte cum îl ia o ameţeală, cade într-un soi de letargie şi parcă visează că o mulţime de doctori îl întinseseră pe o masă şi îl operau pe creier. La trezire, vede pe o masă, banii. O sută de mii de franci. Visase ? Cine poate să ştie ? Iese din clădirea pustie şi “am apucat-o la vale, spre oraş, cu un zîmbet pe faţă şi cu certitudinea că, pentru prima oară de multă vreme, poate pentru prima oară în viaţa mea, lumea îmi zîmbea”.
Read Full Post »