Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘carlos ruiz zafon’

clip_image001În prezentarea editurii Polirom, cel de-al treilea roman al lui Carlos Ruiz Zafon (după Prinţul din negură şi Palatul de la miazănoapte) este schiţat sumar, astfel:

„Un misterios fabricant de jucarii traieste retras intr-o vila uriasa, populata de fiinte mecanice si umbre ale trecutului. O enigma pluteste in jurul unor lumini ciudate, care stralucesc in negura ce inconjoara insula farului, iar in inima padurii se ascunde o creatura de cosmar. Astfel se tese misterul ce-i va uni pentru totdeauna pe Irene si Ismael, in timpul unei veri magice in Golful Albastru. Un mister care-i va face sa traiasca cea mai emotionanta aventura intr-un univers labirintic de lumini si umbre.”

După ce le-am citit pe primele două, îl recunosc în sfîrşit în această carte pe adevăratul scriitor de mare anvergură, autorul de mai tîrziu al celebrelor romane Jocul Îngerului şi Umbra vîntului. Dacă prima sa carte suferă în mod evident de emoţia debutului, iar cea de-a doua de o atmosferă apăsătoare şi de abuz de fantasmagorii, abia în această carte scriitorul îşi găseşte ritmul şi îmbină în mod fericit viaţa paşnică de zi cu zi, cu enigma unei legende. Misterul se îmbină cu firescul, supranaturalul devine accesibil şi (aproape) credibil, personajele devin perfect conturate iar acţiunea, filmică. Tema principală este redată chiar de autor aproape de începutul cărţii:

„Insuliţa farului se ridica la numai două sute de metrui. Irene se uită la ea fascinată.

– Farul e închis de mulţi ani. Acum se foloseşte cel care se află în portul din Golful Albastru, îi explică el.

– Nu se mai duce nimeni pe insulă? întrebă Irene. Ismael tăgădui din cap.

– Cum aşa?

– Îţi plac poveştile cu fantome? o întrebă el în chip de răspuns.

– Depinde…

– Lumea din oraş crede că insuliţa farului e vrăjită sau ceva de genul ăsta. Se spune că o femeie s-a înecat acolo cu mult timp în urmă. Sunt şi unii care vpd lumini. În sfîrşit, fiecare orăşel cu bîrfele lui, iar ăsta nu putea fi mai prejos.

– Lumini?

– Luminile din septembrie, zise Ismael în vreme ce depăşeau insuliţa prin dreapta. Legenda, dacă vrei s-o numeşti aşa, povesteşte că, într-o seară, la sfîrşitul verii, în timpul balului mascat din oraş, oamenii au văzut cum o femeie mascată se urca într-una din bărcile cu pînze şi ieşea în larg. Unii sunt de părere că se ducea la o întîlnire secretă cu amantul ei pe insula farului; alţii, că fugea de o crimă pe care n-o putea mărturisi… După cum vezi, toate explicaţiile suunt valabile, fiindcă nimeni n-a ştiut de fapt, cine era cu adevărat. Chipul îi era acoperit cu o mască. Totuşi, pe cînd străbătea golful, o furtună cumplită, care s-a dezlănţuit pe neaşteptate, a izbit basrca de stînci şi a făcut-o bucăţi. Misterioasa femeie fără chip s-a înecat sau, cel puţin, trupul nu i-a fost găsit niciodată. Cîteva zile mai tîrziu, mareea i-a adus înapoi masca, pe care stîncile o prefăcuseră în zdrenţe. De atunci oamenii spun că în ultimele zile de vară, la lăsarea serii, se pot vedea lumini pe insulă…

– Spiritul acelei femei…

– Da…, care încearcă să-şi ducă la bun sfîrşit călătoria neterminată spre insulă… Asta se spune.

– Şi e adevărat?

– E o poveste cu fantome. o crezi sau nu.”

– – –

Voi credeţi în fantome? Indiferent dacă da sau nu, această carte merită citită!

Read Full Post »

Spunea Umberto Eco într-un eseu, că omul care citeşte, trăieşte în afară de viaţa sa, şi vieţile personajelor întîlnite în cărţi. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Îmi place să cred că şi reciproca este adevărată: personajele întîlnite în (unele) cărţi, ne influenţează şi ne definesc viaţa. Autorii se inspiră şi din viaţă, brodează cu migală şi cu imaginaţie pe margine ei iar cititorii, îşi iau modele nu doar personaje din viaţa reală ci, şi din cărţi…

Habar n-am dacă autorul acestui excelent roman, Umbra vîntului, scriitorul Carlos Ruiz Zafon, a ştiut de această teorie ispititoare a marelui manipulator, Eco. Şi nici nu mă interesează prea mult această problemă. Cert este că în această carte, Umbra vîntului, Zafon găseşte calea prin care personajele reale se intersectează cu personajele fictive; cale prin care aceste personaje interacţionează şi se potenţează reciproc.

Ca părere strict personală, cred că această excelentă carte stă sub semnul unei înţelepciuni: nu căuta să afli, ceea ce nu ţi-ar plăcea să ştii; curiozitatea poate nu doar să fie un motor al cunoaşterii; curiozitatea poate ucide tot aşa de bine cum de multe ori ura şi iubirea, ucid.

Subiectul cărţii este foarte bine sintetizat chiar de autor, în interiorul povestirii:

„Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, cînd m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit pînă n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem în acea dimineaţă, în casa Nuriei Montfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată nici prejudecată. I-am vorbit despre prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citind Umbra vîntului. I-am vorbit de întîlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce. i-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mîinile cînd am simţit atingerea buzelor Nuriei Montfort pe piele, cu numai cîteva ceasuri în urmă. I-am spus că, pînă în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrîngere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea pînă o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umnbre care trăiesc în sufletul unui străin.”

Cîteva lămuriri. Mai întîi, naratorul întregii istorii este (cu cîteva excepţii notabile) Daniel, fiul unui librar. Bea este sora unui prieten din copilărie, Tomas. Umbra vîntului este cartea adoptată de Daniel, carte scrisă de un autor numit Julian Carax, dar care dispăruse odată cu toate cărţile sale! Omul fără chip este un demon aparent malefic, un spectru, o iluzie sau poate chiar Diavolul în persoană, personajul din cartea lui Julian. Clara Barcelo este nepoata unui librar excentric, peieten cu tatăl lui Daniel. Nuria Montfort este  fata lui Isaac, paznicul Cimitirului Cărţilor Uitate, despre care am făcut referire aici.

Ajungînd la Penelope Aldaya, nu pot spune decît că este personajul în jurul căreia  se învîrte întreaga intrigă a cărţii lui Julian Carax. Aşa cum deja aţi intuit, este o carte scrisă după metoda romanului din roman, o carte care evoca o bună bucată din istoria zbuciumată a Barcelonei dinaintea, în timpul şi după războiul civil, perioadă plină de nedreptăţi, de abuzuri şi de bun plac al unor autorităţi care profitau din plin de haosul acelor vremi, autorităţi reprezentate de un personaj sinistru, un oarecare Fumero, un asasin cu sînge rece.

Aceste personaje evocate aici de mine, plus alte cîteva zeci de personaje perfect reliefate ţes o atmosferă de mister, o poveste care se citeşte pe nerăsuflate, o poveste a mai multor poveşti de iubire şi de ură, de mărire şi de decădere, de răzbunări şi de suferinţă, o poveste cu final neaşteptat, aş spune chiar miraculos dar, o poveste care pare desprinsă sau poate că este inspirată chiar din viaţa lui Carlos Ruiz Zafon. O carte de neocolit! Merită să citiţi cîteva pagini AICI

Read Full Post »

Adopţie

„În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

– Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

– Bună  ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curînd va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vîrsta potrivită ca să cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuînd numai crîmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfîşiată de fascicole de lumină ce atîrnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vîrf, configurînd un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zîmbit, făcîndu-mi cu ochiul.

– Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirînd fără ştirea lumii. Tata a îngenunchiat lîngă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

– Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de cîte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de cîte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul ei creşte şi se întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrîn. Poate la fel de bătrîn ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Cînd o bibliotecă dispare, cînd o librărie îşi închide porţile, cînd o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptînd să ajungă într-o bună zi în mîinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpîn. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decît pe noi, Daniel. Crezi că vei putea păstra secretul ăsta?

Privirea mea s-a pierdut în imensitatea acelui loc, în lumina lui fermecată. Am încuviinţat, iar tata mi-a zîmbit.

– Şi ştii care-i partea cea mai bună?

Am tăgăduit în tăcere.

– Există obiceiul ca, atunci cînd cineva vizitează pentru prima oară locul acesta, să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o, şi s-o adopte, asigurîndu-se că nu va dispărea niciodată, că va rămîne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa, mi-a explicat tata. Azi e rîndul tău.” (fragment din cartea Umbra vîntului / Carlos Ruiz Zafon).

Ce carte ai adoptat cînd aveai zece ani?

Read Full Post »

“Pe măsură ce vestea se răspîndea în cartier, soseau mulţi alţi cititori şi prieteni, cărora nu le venea să creadă ca domnul Sempere a murit”. Toţi recunoşteau cu lacrimi în ochi, că Sempere, îi învăţase să citească, ba chiar să şi trăiască. Sempere –fiul, un tînăr cumsecade şi arătos dar cam timid, rămînea pe mîini bune. Isabella începuse să lucreze acolo la sugestia lui Martin, care spera că între cei doi se va înfiripa o idilă de care amîndoi aveau nevoie. La înmormîntare, Martin îl zăreşte pe Vidal. – Ce cauţi dumneata aici ? – Sempere era şi prietenul meu. – Ai venit singur ? Vidal nu înţelege. Martin credea că. acesta o ademenise pe Cristina înapoi; dar nu era deloc aşa. Înţelegînd că Cristina nu avea să mai revină, Martin se reîntoarce la lucru. “Pentru prima oară în viaţă, scriam pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Scriam ca să dau foc lumii şi ca să mă mistui odată cu ea”. Munca îl epuizează şi simptomele bolii nu întîrzie să-şi facă apariţia. Este salvat de Isabella, care îi aduce un medic, îl hrăneşte şi-l repune pe picioare. Aceasta îl anunţă că Sempere-fiul o ceruse în căsătorie. Iar ei doi, vor fi prieteni “ pînă cînd moartea ne va despărţi”. Martin află că Sempere, puţin înainte de a muri, se certase cu cineva; probabil o femeie. Iar cartea sa, Paşii cerului, aflată în colecţia particulară a librarului, dispăruse. Se reîntîlneşte ca din întîmplare, cu editorul Corelli; privindu-l atent, Martin observă că acesta nu mai avea broşa cu îngerul. – Din păcate am pierdut-o şi nu ştiu unde, explică el. Stabilesc termenul final pentru predarea lucrării. De la noul şofer al lui Vidal, Martin află că aceasta nu se reîntorsese la Villa Helius. Unde putea fi ? Brusc înţelege. Cristina nu putea fi decît în apropierea mormîntului tatălui său, pe care îl adorase atît de mult, încît din recunoştinţa pentru binefacerile lui Vidal, să se căsătorească cu el. O găseşte în sanatoriul în care fusese internat tatăl ei, înainte de a muri. O găseşte este numai un fel de a spune. Cristina avea minţile rătăcite. Martin o vizitează zilnic. Uneori, Cristina pare că are momente de luciditate. Într-unul din aceste momente, îi cere să distrugă manuscrisul. În sfîrşit, Martin înţelege. Aleargă acasă şi ceea ce găseşte acolo, îl îndîrjeşte : broşa cu înger, se afla în lădiţa cu manuscrisul. Cristina încercase să-i dea foc, dar Corelli, care locuia clandestin în camera nefolosită, o lovise şi o împiedicase. Corelli îşi pierduse broşa, iar Cristina îşi pierduse minţile. Întors la sanatoriu, Martin descoperă că iubita sa fugise şi de acolo; în puterea nopţii, se avîntase pe pojghiţa subţire de gheaţă de peste lacul din apropiere şi  se înneacă sub privirile disperate ale lui Martin. Acesta se reîntorce acasă, ia vechiul pistol al tatălui său şi porneşte să-l găsească pe Corelli. Ajunge la locuinţa acestuia de la marginea oraşului, pătrunde şi îl zăreşte pe acesta aşezat pe un fotoliu. Ţinteşte şi descarcă două gloanţe în trupul care îl privea nemişcat. Apropiindu-se, înţelege că fusese iar, tras pe sfoară. Acolo nu era Corelli, era o păpuşă îmbracată cu hainele sale. Reîntors acasă, îl găseşte pe inspectorul de poliţie care îl tot sîcîia de o  bună bucată de vreme. Venise vremea ca Martin să-şi plătească naivitatea de a se lăsa prins în acest angrenaj halucinant. Fostul proprietar al casei sale, era cel care fusese iniţial angajat de Corelli să scrie acea carte. Nereuşind, îşi înscenase moartea, apoi lăsase impresia că fusese excrocat de acea prostituată şi de un interlop. În realitate, excrocul era el, iar toţi cei care ar fi putut să-l dea de gol, erau asasinaţi cu cîteva momente înainte de a fi vizitaţi de Martin, în încercarea sa de a descîlci acele iţe încurcate. Inspectorul de poliţie, îl vîna deci pe el, pe Martin, ca să-i pună în cîrcă toate acele asasinate. Martin nu are alta cale şi fuge din oraş.

Epilog. Dintr-o viaţă damnată,  nu se poate scăpa decît evadînd într-o realitate paralelă. Dacă avem puţin noroc, îngerul care veghează asupra oricăruia dintre noi, ne restituie un vis. Visul lui Martin, fusese să o poată proteja pe Cristina, fata şoferului Manuel, ca tînără şi eventual soţie a sa. N-a reuşit. Pierdut în coşmarul iscat de vizita aceea nenorocită, cînd a crezut că descoperă ce înseamnă mîngîierile unei femei, nu a reuşit să se regăsească decît la capătul unei fugi din lumea reală. Iar acolo, în sfirşit, maleficul editor Corelli îi face un cadou. Reînvie pentru el, fotografia în care o fetiţă de vreo şapte-opt anişori, păşea de mînă cu tăticul său, pe un podeţ aruncat peste ape. Fetiţa, era Cristina. Iar tăticul Cristinei, devenise chiar el, Martin David. Un roman tulburător. Citiţi-l. Nu veţi regreta.

Read Full Post »

Actul II, este intitulat, Lux Aeterna. Lux aeterna ? desigur, că nu este vorba despre luxul etern; este vorba, despre lumina eternă. Lumina eternă ? Interesant ! Ia să vedem noi despre ce este vorba aici. Sau, măcar să încercăm. După ce-şi depozitează banii într-o bancă, Martin caută un ziar. La rubrica pe care o păstorise chiar el cu ani în urmă, faptul  divers, citeşte uluit, ştirea : “Un incendiu la miezul nopţii, în Raval, s-a soldat cu un mort şi doi răniţi”. Mortul, era unul dintre cei doi editori ai săi; celălat editor şi un muncitor, erau în stare gravă. Aleargă la editură. Aici, Hermiona îl acuză frontal : – Acum eşti liber de contract. – Ce vrei să spui ? Hermiona ?! Chiar şi anchetatorii îi dau de înţeles că alibiul său este cam subţirel. Dar Martin, ştiindu-se nevinovat, se bucură de noua sa viaţă, în noul sau trup “ puternic, fără dureri şi fără greaţă, fără ţiuituri în urechi şi fără junghiuri în craniu, fără oboseală şi fără sudori”. Devenise aproape de nerecunoscut. Chiar Sempere, librarul, exclamă : – Martin ? Dumneata ta eşti ? Doamne, Maica Domnului! Eşti de nerecunoscut! Domnul Sempere, îi cere o favoare lui Martin : să stea de vorbă cu Isabella, o tînără de 16 ani care îl adora şi care visa să devină scriitoare; avea desigur, un talent promiţător. Martin mormăie nemulţumit, dar promite că o va primi pe tînără în vizită. Acasă, eşte aşteptat de inspectorul de poliţie care îl anunţă că a murit şi celălalt editor. – Aţi putut afla cauzele incendiului ? – Totul pare să indice că cineva a turnat benzină peste domnul Barrido şi i-a dat foc. Lui Martin îi piere somnul. Începe să citească Lux Aeterna. “La prima vedere, cartea este o culegere de texte şi rugăciuni ce părea lipsită de sens … opera părea structurată sub forma unor vechi poeme compuse în epoci în care timpul şi spaţiul se scurgeau după voia lor … Lux Aeterna era ca să zic aşa, un soi de carte a morţilor”. Martin capătă convingerea că autorul, enigmaticul D.M., îşi descrisese în acea carte propria sa coborîre într-o prăpastie a nebuniei, iar ultima parte, părea o tentativă de a face calea întoarsă. Textul se sfîrşea brusc, fără finalitate. Privind-o mai atent, observă că de fapt, cartea era compusă din foi dactilografiate, legate neglijent într-o scoarţă de piele. Uluit, Martin descoperă că acea carte fusese scrisă chiar la maşina sa de scris, pe care o găsise în actuala sa locuinţă : castelul acesta ocolit de toată lumea, pînă la el. Iata un scurt rezumat al Lux Aeterna, făcut chiar de C.R. Zafon : “Există doar un început şi un sfîrşit, numai un creator şi un distrugător care se prezenta sub diferite nume pentru a-i zăpăci pe oameni şi pentru a le ispiti slăbiciunea, un singur dumnezeu al cărui chip adevărat era împărţit în două jumătăţi : una era blîndă şi milostivă; cealaltă, crudă şi diavolească”. Nu este nimic nou în această viziune, numai că această nouă religie, indiferent dacă este vorba despre cea găsită sau cea scrisă de Martin, este numai un pretext, pentru desfăşurarea acţiunii acestui splendid roman. Am spus într-o postare anterioara că acest capitol, al II-lea al aceste cărţi este cam lung şi am spus şi de ce. Am să încerc să rezum în puţine cuvinte acţiunea. Martin o primeşte pe Isabella în locuinţa sa, cam cu inima îndoită; se va dovedi că tînăra aceasta, îi va fi atît de folos, dar şi o piază rea. Domnul acela cu plicurile sigilate cu îngerul cu aripile deschise, îl convoacă în diverse locuri pentru a-l chestiona cum merge lucrul la carte. Martin se documentase foarte serios în vederea lucrului la carte. Constată cu uşurinţă, că majoritatea religiilor au tulburător de multe puncte în comun. De ce mai era nevoie de una în plus ? Corelli îl lămureşte, măcar parţial : pentru că în decursul istoriei, o credinţă sau alta îşi pierde efectul convingător de la început. Altfel, cum de apăruseră în decursul istoriei atîtea credinţe care dispăruseră  ulterior? Este posibil ca religia să nu fi fost în decursul vremii, decît un instrument de exercitare a puterii, pentru că “mai devreme sau mai tîrziu, cuvîntul devine trup, iar trupul sîngerează”. Între timp, are discuţii cu Isabella. Trebuie să o convingă, că nu este suficient talentul pentru a deveni scriitoare; talentul este necesar dar, în lipsa unei munci susţinute, este egal cu zero. Cine vrea să fie scriitor, trebuie să se aşeze la masa de scris şi să îşi stoarcă creierii pînă la durere; să scrie, indiferent cît de greu i-ar veni. Martin este tot mai bîntuit de imaginea Cristinei. Gîndul că aceasta îşi împărţea viaţa şi trupul cu Vidal, îi era de nesuportat. Munceşte îndîrjit la cartea comandată de Corelli, care îl ameninţase discret că nu avea dreptul de a renunţa, dacă îi era dragă sănătatea. Un alt librar, care făcuse nişte investigaţii despre editura lui Corelli, descoperă că acesta de fapt era mort de mai multă vreme, iar editura bineînţeles, închisă de mult. Numai că atunci cînd lucrurile ciudate care ni se întîmplă se îndesesc, acestea încep să capete aspect de normalitate şi să nu ne mai mire. Martin nu face excepţie. Relaţia sa cu ocultul, devine familiară. Descoperă că în locuinţa sa, înainte de a fi fost părăsită, locuise un avocat cam ciudat, care la un moment dat îşi părăsise soţia pentru o artista de cabaret, cam analfabetă şi cam prostituată, dar care îl iubea şi care îl iniţiase în magie. Un anume Diego Marlasca. Martin face diverse investigaţii şi ajunge la asociatul acelui avocat, un individ cu aspect respectabil; în realitate, unul dintre pionii bătăliei pentru putere, de care am amintit. Relaţia dintre Martin şi Isabella se cimentase şi căpătase aspectul unei frumoase prietenii. Martin află că iubita sa Cristina, încercase să se sinucidă. Cînd află motivul, o izgoneşte pe Isabella. Aceasta, crezînd că îl protejează, îi ascunsese cele vreo 20 de scrisori pe care i le scrisese Cristina, anunţîndu-l că vrea să-l  părăsească pe Vidal; neprimind răspuns, crezuse că Martin nu o mai voia. Totuşi. Isabella nu acţionase din rea credinţă; dîndu-şi seama că greşise grav, o informează pe Cristina. Aceasta aleargă la Martin; părea că împăcarea era posibilă. Iar după o altă  noapte de dragoste care promitea o viaţă plină de iubire, cei doi se hotărăsc să lase totul în urmă şi să se refugieze la Paris. Numai că atunci cînd Martin vine de la gară cu biletele, Cristina nu mai era acolo. Fugise. Iar. “M-am ridicat şi m-am apropiat de fereastră. Am deschis-o larg şi am privit afară. O cădere verticală de cîţiva metri, destul de mare, se deschidea în faţa mea … Atunci am auzit bătăile în uşă … O bătaie stăruitoare … Am alergat pînă la uşă şi am deschis. Era acolo, în semiîntuneric, îmbrăcată în alb. Am vrut s-o îmbrăţişez, însă atunci i-am văzut faţa plină de lacrimi şi am înţeles că nu era Cristina. – David, murmură Isabella cu glas frînt. Domnul Sempere a murit”.

Read Full Post »

Simt nevoia de a relua o precizare făcută în postarea de debut despre acest autor :  această carte, este structurată în trei mari capitole, respectiv Actul I – Oraşul Blestemaţilor, Actul II – Lux Aeterna şi Actul III – Jocul Îngerului, capitol care dă şi titlul întregii cărţi. Plus un  Epilog scurtissim : 1945.

Este foarte posibil ca ceea ce oamenii iau îndeobşte drept  viaţă magică, să nu se dovedească a fi decît o înşiruire de întîmplări imunde. În capitolul II al acestei cărţi, Carlos Ruiz Zafon dezvoltă acest subiect pe un număr nepermis de mare de pagini, după părerea mea. Spuneam că acest roman, este de fapt o trilogie. Asta cred şi acum. Practic, romanul acesta este alcătuit din trei cărţi distincte, dar avînd legătură una cu cealaltă. Prima, este întruchiparea faptului că de prea multe ori realitatea glisează la marginea oniricului. Este viaţa un vis ? Cine ştie ? Acest capitol este cred eu, cartea lui Martin, Paşii cerului.

Al doilea capitol este de fapt, un roman poliţist la limita dintre foarte bun şi foarte prost. Un şir de întîmplări halucinante îl poartă pe eroul principal prin situaţii incredibile pentru oricine ar sta să-l asculte. Autorul are talentul de a amîna deznodămîntul pîna aproape de a-l exaspera pe cititor. Este cartea lui Vidal.

Al treilea capitol, este de fapt o îmbinare a primelor două capitole-cărţi. Este deznodămîntul întregului roman. Păstrînd atmosfera de mister ocult, autorul îl sileşte pe Martin David să plonjeze în realitatea aproape disperată a propriei sale vieţi, subsumată unei curiozităţi  infantile : vizita la El Ensueno, unde o cunoscuse pe Chloe. Misterul de atunci se risipeste. De fapt, el căzuse în mijlocul unei conspiraţii pentru bani şi pentru putere, în care el urma să joace rolul de ţap ispăşitor al tenebrelor din mintea malefică a unor personaje infecte, cum de prea multe ori există în viaţă la modul real, dar mintea noastră relativ normală, refuză sistematic să le perceapă ca atare.

Read Full Post »

Deşi evitase cu obstinaţie să meargă la medic, pînă la urmă prea desele sale stari de slăbiciune îl conving că nu mai trebuia să se comporte ca şi cum totul ar fi fost în regulă. După ce face un lung şir de analize, se prezintă ca să afle verdictul. – Cum vă simţiţi ? întreabă medicul. – Spuneţi-mi dumneavoastră. – Domnule Martin, n-o să vă mimt … totul indică faptul că aveţi o excrescenţă pe lobul stîng al creierului; pare să fie un carcinom. Medicul îi spune franc lui Martin, în primul rînd că va trebui să renunţe la scris. Apoi, că nu mai are de trăit prea mult. Maxim un an. – Nu pot să mor deocamdată domnule doctor … Mai am de făcut cîteva lucruri. După aceea, voi avea toată viaţa la dispoziţie ca să pot muri.

Martin se hotărăşte mai întîi, că este vremea să încheie socotelile cu Ignatius B. Sanson. Acela, rămăsese întins între şinele tramvaiului. Era timpul să-şi reia propria identitate. Editorii săi, înţelegînd că nu-l pot întoarce din drum, îi acordă nouă luni de zile, ca un soi de concediu neplătit, timp în care să-şi scrie romanul vieţii sale, semnat cu numele său propriu, dar pentru care drepturile de editare, le reveneau lor. Planul lui Martin era să rescrie în timpul zilei cartea lui Vidal, iar noaptea, propria sa carte. Cristina nu mai putea veni la întîlnirile lor de lucru – la cartea lui Vidal. Tatăl său, Manuel, era grav bolnav şi ea îl îngrijea într-o clinică plătită de Vidal. La cîteva zile după ce a terminat cele două romane, Martin află că tatăl Cristinei decedase. Coincidenţă stranie, chiar în ziua în care îşi terminase el lucrul la cele două cărţi. Fusese chiar şi înmormîntat cu o zi în urmă, de Cristina. Veştile i le dăduse noul şofer al lui Vidal, Pep, care tocmai mergea să o aducă pe Cristina, la reşedinţa lui Vidal. Cu greu, Martin îl convinge pe noul şofer, să-i încredinţeze lui misiunea aceasta. O aşteaptă la gară. După ce coboară toată lumea, Martin se urcă în tren şi o descoperă pe Cristina, stînd pe gînduri, într-un compartiment. “S-a ridicat şi m-a privit fără surprindere; apoi, m-a îmbrăţişat usor. – Bine ai venit, am spus eu. … – Nu vreau să mă întorc la Vila Helius, în noaptea asta. Nu, încă. – Te pot conduce la un hotel. – Nu vreau să stau singură. – Să mergem la mine acasă. Dacă ceva îmi prisoseşte, sunt camerele”. Ajunşi acasă la Martin, se destind cu cîte un pahar de cognac, tocmai bine venit după ploaia pe care o înfruntaseră pe drum. Desigur, furtuna defectase centrala electrică, dar confesiunile merg mai uşor la lumina tremurîndă a unor lumînări. Răsfoiesc împreună albume de fotografii vechi. – Asta-i preferata mea, a spus Cristina. Era o poză foarte veche şi foate ştearsă, care înfăţişa o fetiţă de vreo opt anişori, mergînd de mînă cu tăticul său, pe un podeţ de scînduri aruncat peste o apă. Alte poze, alte amintiri. Şi o concluzie tristă. – Nu mă vei ierta niciodată, zise Cristina. – N-am nimic de iertat. – Uită-te la mine David. – De ce ? – Findcă vieţile noastre nu ne aparţin. Nici a mea, nici a tatei, nici a ta … – Totul îi aparţine lui Vidal, am zis eu cu amărăciune. – AZI, NU ! A urmat o noapte de dragoste sălbatică, deznădăjduită. Iar la ivirea zorilor, Martin resimte dureros lipsa Cristinei; îi lăsase albumul dar luase cartea lui Vidal. Şi dispăruse.

 Cele două cărţi apar simultan. A lui Vidal trona în ferestrele tuturor librăriilor, în timp ce a lui Martin zăcea în depozitul editurii celor doi hoţomani. Aceştia pretindeau că nu le fusese comandată cartea, librăriile spuneau că editura îi anunţase că stocul era epuizat. Încă o sinistră maşinaţiune a celor doi excroci, ca să-l silească pe Martin să-şi reia truda la romanele de doi bani aducătoare de cîştiguri imense. Romanul Casa cenuşii a lui Pedro Vidal, avea o dedicaţie :  Pentru Cristina Sagnier, fără de care … Martin zîmbeşte amar. Acelea erau singurele cuvinte din toată cartea aceasta de uriaş succes, pe care nu le scrisese chiar el. Din cartea sa, Paşii cerului, singurul librar care obţinuse două sute de exemplare, era vechiul său prieten,  domnul Sempere. Şi evident că era invitat de cei doi excroci, să-şi cumpere tirajul nevîndut ca să nu fie dat în judecată pentru daune. – Duceţi-vă dracului, a replicat Martin. – Într-o săptămînă te vei ruga în genunchi de noi.- Într-o săptămînă, veşi fi morţi amîndoi, replică nervos, acesta.

Venise vremea ca Vidal să-i destăinuie cele două secrete. Primul, era faptul că tatăl lui Martin fusese asasinat din greşeală, ţinta fiind de fapt chiar el, Pedro Vidal, ca răspuns al unui soţ încornorat. Al doilea, era şi mai cumplit. – Am cerut-o pe Cristina în căsătorie. Iar după o lungă tăcere : – A acceptat.

 Lui Martin, nu-i rămîne de făcut decît să meargă la vechiul său prieten, librarul. – Domnule Sempere, vă amintiţi, cu mulţi ani în urmă, cînd mi-aţi spus că, dacă într-o bună zi, va trebui să salvez o carte, s-o salvez cu adevărat, atunci să vin la dumneavoastră ? Sempere îl conduce tăcut pe străzi. – Din ceea ce vei vedea aici, nu vei spune niciodată, nimănui, nimic. – Nimănui. Nici lui Vidal. NIMĂNUI ! Păzitorul locului era un bătrîn, pe nume Isaac Montfort. – Ce-ai adus? Paşii cerului. Un roman. Şi ce-ai mai scris ? – Oraşul Blestemaţilor. –  Ignatius B. Sanson? – Odihnească-se în pace şi sluga dumneavoastră. Locul acela, o fostă necropolă, îţi dădea bineînţeles fiori de groază. Era un soi de labirint. Şi ca orice labirint, îşi avea propriul său Minotaur, Omul Negru. – Bine-ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate. Regula este că aduci o carte şi iei alta, de care vei avea mare grijă. Rămas singur, Martin se întreba dacă va mai ieşi de acolo. Ochii îi cad pe o carte roasă şi veche. Lux Aeterna. D.M. Simţind o prezenţă bizară, se întoarce şi vede că cineva identic cu el însuţi, îl pironea cu o privire tăioasă. Era chiar el, numai ochii nu erau ai lui. Umbra aceea dispare, iar el găseşte cu uşurinţă calea către ieşire. Nici urmă de Isaac Montfort. Lux Aeterna, se pare că îl călăuzea.

Ajuns acasă, epuizat, leşină; iar la trezire, un binecunoscut plic sigilat, cu un binecunoscut înger cu aripile deschise, îl aştepta. Desigur, Domnul Andreas Corelli, aflîndu-se în localitate, îl invita la cină. Ajuns la locuinţa acestuia, retrasă şi bineînţeles lugubră, este întîmpinat de Corelli în persoană. – Credeam că nu vei veni. – Aşa am crezut şi eu. – Să bem un pahar de vin pentru greşelile noastre. După mai multe schimburi de amabilităţi, Martin întreabă direct. – Domnule Corelli, ce caut eu aici ? – E simplu. În sfîrşit ai înţeles că aici îţi este locul. Corelli îi readuce aminte că aştepta de la el, Martin David, o carte. Pentru care urma să primească o sută de mii de franci, acont. Ce carte ? – Domnule,Martin, vreau să creezi o religie pentru mine. Martin izbucneşte în rîs. Pînă la urmă, Corelli îl convinge : Dumneata şi cu mine, vom face lucruri mari, prietene. Martin vrea să plece. Îşi ia rămas bun. Dar simte cum îl ia o ameţeală, cade într-un soi de letargie şi parcă visează că o mulţime de doctori îl întinseseră pe o masă şi îl operau pe creier. La trezire, vede pe o masă, banii. O sută de mii de franci. Visase ? Cine poate să ştie ? Iese din clădirea pustie şi “am apucat-o la vale, spre oraş, cu un zîmbet pe faţă şi cu certitudinea că, pentru prima oară de multă vreme, poate pentru prima oară în viaţa mea, lumea îmi zîmbea”.

Read Full Post »

Older Posts »