Mai vreau o dată

Era un banc: – iar vreau să merg la Paris; – ai mai fost? – nu, dar am mai vrut 🙂
Iar vreau în Elveţia. Spre deosebire de banc, eu am mai fost dar, nu chiar peste tot. Am văzut recent nişte foto pe FB şi m-a apucat nostalgia… Vorba vine nostalgie că pe aici, încă n-am ajuns.

The Sphinx Jungfrau

Vufflens Castle

Landwasser Viaduct, Schmitten

Davos

Tarasp Castle

.

Read Full Post »

MFC – Răcoare în plină vară

Dedic această postare care participă la generosul Club CARMEN unei prietene foarte bune, psi, care spune :

„zăpada este
iluzia unui dor
prins în miez de alb.”

Happy WW!

Read Full Post »

Ou

În urmă cu vreo cîteva zile, s-au împlinit 166 de ani de cînd „Oul Faberge” s-a impus în conştiinţa iubitorilor de artă şi de „frumos”. Fără să duc în derizoriu acest obiect de artă în diferitele sale ipostaze, îmi vine să întreb: DE CE DOAR OUL FABERGE?.

Am şi eu un „ou Faberge”. Ia să vedem dacă îl descoperiţi 🙂

Ştiţi ceva? Ţin mult mai mult la ouăle tradiţionale expuse în această fotografie; ţin foarte mult, inclusiv la oul de struţ adus din RSA; cel mai mult, îmi place oul galben; l-am adus, tooocmai din Elveţia! 🙂

Vouă, vă plac ouăle faberge?

Read Full Post »

Anacronism

Secolul XXI. Elveţia. Imagine dintr-un TGV.

Mai multe ilustrări ale conceptului „life in picture” găsiţi la Costin Comba

Sper să observaţi că lumina vine dinspre vest.

Duminică plăcută!

Read Full Post »

Grădina zoo din Basel

Miercurea fără cuvinte este ideea propusă de CARMEN iar eu vă propun corali

Happy WW!

ps. pentru că m-a criticat Olimpia, fac o trimitere şi la alte imagini AICI

Read Full Post »

Tema de luni – furtuna

Furtuna? N-am fost niciodată fascinat de acest fenomen fie el meteorologic, sentimental, magnetic sau mai ştiu eu ce soi. Dacă scormonesc atent în amintirile mele – atît cît mă ajută memoria – prima furtună pe care am văzut-o a fost cînd eram copil, în curtea şcolii unde am deprins primele noţiuni de ABC. Cred că eram cam prin clasa a treia, aveam deja vreo nouă ani şi pot să spun că nu mi-a plăcut ce am văzut: deodată s-a declanşat o sarabandă de frunze antrenate de vînt într-un soi de vîrtej ameţitor, vîrtej care urca frunzele căzute la pămînt, către cerul care culmea! era încă, senin. Habar nu aveam eu că de fapt, acea furtună nu era decît o banală tornadă. Hora dracilor cum spuneau bătrînii…

Apoi vremea a trecut şi dacă îmi aduc bine aminte, a doua furtună pe care am văzut-o eu, a fost cea mai ciudată: jumătate din cartierul în care m-am născut era cufundat într-o vijelie îngrozitoare, iar cealaltă jumătate era inundată de un cer senin şi albastru ca însăşi nemărginirea… Lucrul cel mai ciudat a fost că delimitarea dintre aceste două reprize meteorologice, a fost exact pe strada pe care locuiam, atunci. Eram încă, un copil…

Anii au trecut şi am trăit iar, pe viu, o furtună adevărată: eram militar în termen pe o navă a marinei militare române. He he heee, doi ani am petrecut în această adevărată perioadă a furtunii vieţii mele: serviciul militar obligatoriu. 🙂  Să insist? Nu cred că (mai) are rost…

Normal, viaţa mea a mai fost scuturată şi de alte furtuni: educaţionale, profesionale, sentimentale. Nu şi familiale de cînd în viaţa mea a intrat actuala mea soţie, adevărat port de linişte pentru totalitatea furtunilor prin care am trecut în lungul timpului.

Am mai trecut prin furtuni? Sigur că da. Dar, nu cred că mai trebuiesc amintite…

Totuşi. Ultima – sau  cea mai recentă dacă vreţi – furtună văzută de mine a fost şi cea mai spectaculoasă: furtuna pe care am văzut-o – din fericire  –  de la distanţă, la Matterhorn. 🙂 . Las  cîteva imagini să fie mai grăitoare decît cuvintele.

Se spune că niciodată să nu spui niciodată pentru că niciodată este un termen perfect (?) relativ. Aşa şi este. Am fost pentru prima dată fascinat în viaţa mea, de o furtună. Furtuna pe care am avut şansa de a o vedea, cu puţin timp înainte de a părăsi un tărîm de vis: Zermatt.

Nu pot încheia înainte de a-mi aduce aminte că acest masiv muntos – Matterhorn – a fost cucerit cu preţul multor vieţi omeneşti. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte de spusele unui copil cînd a fost întrebat de ce se duce să cutreiere o pajişte. – Pentru că există! – a spus acel copil. (Dacă soarele moare – Oriana Falacci). Exact acest lucru a spus şi Edmund Hilary cînd a fost întrebat de ce a simţit nevoia de a cuceri Everestul (împreună cu şerpaşul Tenssing): pentru că există!

Furtuni? Ei da, furtuni! Fără să străbată curajos diferitele furtuni ale vieţii, omul nu ar fi (fost) nimic. Furtuna este cea care îl face pe om să devină temerar şi cuceritor.  Vorbesc despre adevăratul om, nu despre tentativele de omuleţi care se strecoară prin viaţă, evitînd furtunile…

Abia la Matterhorn am înţeles atît ce este furtuna, cît şi ce înseamnă a fi un adevărat OM: cel care le înfruntă, le străbate şi în final, le domină!

Abia aici am început să fiu fascinat de furtuni şi mai ales, de cei care le străbat…

# # #

Cei din clubul PSI  care au mai scris despre furtună, sunt:

Carmen Pricop altcersenin anacondele scorpio Cristina Mirodone

almanahe Carmen Ada Pavel abisuri ratzone

Read Full Post »

Bla

Măi dragă blogule, naiba să te ia, că taaare multă vreme mi-ai mîncat din singura mea viaţă pe care o am. 🙂

Nu ţi-am dus dorul niciodată cînd am fost plecat în hoinăreală.

Geaba mă anunţi că am depăşit numărul de postări consemnat în poveste: 1001 de vrăjeli.

Chiar nu-mi pasă. 🙂

Am neglijat lectura şi trebuie să  îndrept această situaţie cît de curînd. 🙂

În definitiv, lectura este muuuult mai puţin costisitoare decît hoinăreala şi muuuult mai la îndemînă…

Problema este că mă desprind greu, foarte greu, de excursia asta minunată din Elveţia. 🙂

Read Full Post »

Balcoane la Schaffhausen

Life in picture, ideea lui Costin Comba

îmi dă prilejul de a ilustra pe scurt, ce am spus AICI : ” Clădiri vechi de 250 de ani arată de parcă ar fi fost renovate ieri. Balcoanele clădirilor sunt o policromie încîntătoare, parcă localnicii ar fi instituit un premiu pentru cel mai aspectuos balcon.”

Duminică plăcută!

Read Full Post »

Freiburg

Azi, vom merge la Freiburg. Mirificul nostru pass şi-a pierdut puterile aşa că vom scoate una bucată sută de euro – şi ceva mărunţiş – pentru două bilete tur şi retur pentru Freiburg, Germania. A nu se confunda cu Friburg, Elveţia. Vremea este iar mohorîtă dar, nu mai contează. În definitiv, cred că asta este vremea ideală pentru un turist care vrea să vadă meleaguri noi, în toate condiţiile imaginabile: soare, ploaie, vreme senină sau nu, ninsoare vînt şi chiar, furtună. Noi am avut parte cîte puţin, din toate acestea. ICE a plecat din Zurich cu două minute întregi, întîrziere. Huooooooooo! 🙂 Pînă la Freiburg va face aproximativ (sau fix) 43 de minute. Prima oprire, tot Basel dar, gara germană. Au trecut prin vagon doi bărbaţi vigilenţi, cu privirile sfoară: vameşii. Discreţi dar presupun, eficienţi. Apoi, trenul s-a aşternut gospodăreşte la drum.  Peisajul devenit familiar nu se dezminte: ogoare lucrate, şosele bune, clădiri îngrijite; într-un cuvînt, civilizaţie. Şi trenul acesta este curat, silenţios şi ultrarapid. Un DB care merge lejer, cu 160 km./h. Are totuşi o hibă majoră: a plecat cu o întîrziere de două minute şi a mai risipit pe drum, încă vreo cinci. Ruşine! 🙂 Avem harta Freiburgului dar nu catadicsesc să o scot. Mă las în voia flerului şi aleg varianta de vizită cea mai eficace: la întîmplare.  Chiar în faţa gării se deschide o stradă pe care ne avîntăm încrezători că ne va conduce la centrul vechi şi evident, la Munster. Aşa şi e.

Mai întîi zăbovim prin magazine. Mărfuri care seamănă cu cele de acasă dar, numai seamănă; sunt totuşi, altceva… Preţurile au revenit cumva la normal (faţă de Elveţia). Chiar şi aşa, puţinele articole care sunt identice cu cele din România sunt o leacă mai ieftine sau, cel mult egale ca preţ. Să trecem peste aspect. Clădiri frumoase cu două şi cu trei etaje, multe magazine, oameni de toate felurile culorile şi rasele.

Munsterul apare ca de nicăieri în faţa privirilor noastre dar pînă la el, ne mai abatem pe alte şi alte străzi şi prin magazine. Din nou, senzaţia de plonjon în viitor, ne asaltează. Prea multă linişte, prea multă civilizaţie. În Martin Kirche, văd ce înseamnă fervoarea religioasă: nişte femei se roagă la unison cu ochii închişi.

Fotografiez clădiri, tramvaie, peisaje. Ce căutăm şi la Freiburg? Habar nu am. Dar pot spune ce am găsit: încă un colţ de lume normal, cu lume normală. Şi încă o catedrală impunătoare. Din păcate, încă o catedrală în grea suferinţă. Diverse cutii ale milei imploră ajutorul celor dispuşi să contribuie la renovare. Sper ca această catedrală să nu aibă soarta altora căzute în paragină sau în părăsire, sau pur şi simplu transformate în muzeu (cel mai bun caz). Vremea trece şi după vreo trei ore de hoinăreală neîntreruptă se cuvine să mai vedem şi de sufletele noastre pămîntene. Imediat în faţa Munsterului, o piaţă ad-hoc prezintă (şi aici) o gamă largă de produse: artizanat, flori, mîncare, dulciuri, băuturi, de toate pentru toţi. Toate aceste tarabe sunt de fapt, rulote şi autorulote care pe la ora două sint retrase şi lasă piaţa catedralei, goală.

La doi paşi de Munster ochesc un hotel-restaurant denumit, he he heee, Rappen (citeşte rapăn 🙂  ). Nici pomeneală de jeg. Rappen este denumită cea mai mică monedă elveţiană.

Habar nu am cum este hotelul dar vă asigur că dacă sunteţi prin apropiere şi sunteţi flămînzi, aici este locul potrivit să vă astîmpăraţi foamea şi setea. Nu intru în amănunte şi nici poze nu mai fac, să nu-mi mai atrag şi alte invidii. 🙂

Amatorii pot face un tur virtual al Catedralei

Gata. Chiar gata? Încă nu.

Read Full Post »

Cascada Rinului

Nici dacă greşeşti nu rămîi cu buza umflată cu pass-ul. În loc să trec pe formular ziua de 14 am trecut 15; – I made a mistake, spun funcţionarului de la ghişeu. – No problem, zice ‘mnealui, şi corectează cu pixul: taie 15 scrie 14. Asta puteam să fac şi eu, spun în gînd. Numai că domnul acela, face un semn cu pixul, întoarce formularul, trînteşte o ştampilă, zîmbeşte şi-mi spune: – It’s OK! Mulţumesc, şi fuga la trenul de Zurich, unde vom schimba cu trenul de Winterthur, de unde vom schimba cu trenul de Schloss Laufen

adică unde mergem noi pentru a vedea vestita Cascadă a Rinului. Credeam că avem o legătură directă măcar de la Zurich spre cascadă. Nu este aşa căăăă, observ: maşinăria organizatorică elveţiană, mai are şi găureeeeleeeee. 🙂  Glumesc, desigur! A venit şi controlorul, a priceput pe loc greşeala, a mai aplicat şi el o ştampilă, ura şi la drum. Simplu,civilizat, eficient. De la Basel pînă la Cascada Rinului i-am acordat notesului meu o scurtă vacanţă şi am privit nesăţios, pe geam. Mai ales pe ultima bucată de drum aflată foarte aproape de graniţa nordică a Elveţiei, admirăm nişte cătune (după numărul de case) care pot rivaliza oricînd ca arhitectură cu toate marile oraşe. Voi reveni la acest aspect. Deocamdată am ajuns în micuţa haltă Schloss Laufen de unde pe nişte trepte am coborît la un debarcader de unde am luat un vaporaş care ne-a traversat Rinul apoi am mers la stînca (pe care eu am botezat-o Rock) din mijlocul cascadei cu altul apoi am făcut o scurtă plimbare, cu alt vaporaş. Fiecare cu jobul său. Vorbind despre această spectaculoasă cadere de apă, cea mai mare din Europa, unii spun Cascada Rinului, alţii spun Cascadele Rinului. De fapt, este aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie: o singură cascadă care este împărţită în trei braţe; două braţe vijelioase şi largi, şi un braţ mai lent şi mai mititel.

Zgomotul este asurzitor dar spectacolul este total. Stropii de apă ne biciuiesc obrajii şi deşi soarele este ascuns printre nori, nu este prea frig. Şi chiar dacă e, suntem prea încîntaţi ca să ne pese.

La Rock, te ia ameţeala de abrupteţea scărilor şi răsuflarea ţi se taie din cauza multiplelor senzaţii încercate: teamă, încîntare, fobia de înălţime, fobia de zgomot dar de fapt, nici nu ştii cum să-ţi împarţi sufletul între atîtea splendori. După plimbarea cu vaporaşul

intrăm la restaurant (sunt două mai acătării şi cîteva bufete) unde privind cascada şi sorbind alene un vin bun, aşteptăm bucatele care să ne mai dezmorţească puţin, că treabă mai avem pe-aici. Eu am ales „Blanchette de veau a l’ancienne, riz pilaf, salade d’endives”

iar Silvia un soi de şniţel

Am căpătat de la fata care ne-a servit o hartă şi explicaţii amănunţite despre împrejurimi. Vom merge şi la Schaffhausen, aflat la doi paşi (4 km.) drum pentru care pass-ul nostru, este valabil. Apropo de restaurant: chelnerii au nişte agende electronice în care notează numărul mesei şi bucatele comandate; în orice moment, nota de plată este disponibilă instantaneu. Din păcate, dacă la cafea vrei să savurezi o ţigară, trebuie să admiri Cascada Rinului în continuare, de pe terasă. Gata! Valea. Nu ne mai aventurăm şi în turul oraşului care se vede în apropiere – Newhausen, ci traversăm iar Rinul şi ne aventurăm pe platformele care sunt la maxim doi metri de căderea spectaculoasă a apei, apoi ne căţărăm suuuuus, la Castel de unde se văd privelişti minunate.

Nici nu ştim cum a trecut vremea şi socotim că este timpul să mergem preţ de vreo oră şi la Schaffhausen

Read Full Post »