Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘istorie’ Category

Autor: Irina-Maria Manea |

Ca şi un monarh secular, papa este ales pe viaţă – dar asta nu înseamnă că acesta nu se poate retrage cât este în viaţă. Totuşi, este un eveniment rar pentru că afectează percepţia publică despre stabilitatea ierarhiei bisericeşti şi constituie un precedent pentru exercitarea de presiuni ale facţiunilor bisericeşti în vederea forţării unei demisii.

Există proceduri care reglementează înlocuirea unui episcop incapacitat. Dacă i se întâmplă ceva, dioceza în care activează este preluată de către un episcop auxiliar. Nu avem ceva similar şi în cazul papei, deşi şi el este episcop de Roma. Singura reglementare în ceea ce priveşte demisia unui papă este desemnarea unui cardinal care să supravegheze activităţile cotidiene ale Vaticanului.

Important de reţinut despre papă este că are mult mai multă importanţă ce simbolizează decât ce face. Desigur că papa se implică în chestiunile administrative şi clericale, dar nu neapărat acţiunile sale practice sunt cele care îl îndreptăţesc să fie capul Bisericii Catolice. El este în primul rând un simbol al unităţii creştine. Dar, câtă vreme se află în funcţie, se ocupă şi de munca de birou.

Dacă ne documentăm despre demisiile papale, vom constata că cel mai invocat caz este acela al lui Celestin al V-lea în 1294. cel mai faimos, dar nu primul papă care se retrage. El este însă cel care elaborează procedura oficială prin care un papă îşi dă demisia. Dreptul la demisie este introdus sub formă de decret în legislaţia canoanelor de către papa Bonifaciu al VIII-lea : « Predecesoul nostru, papa Celestin al V-lea, câtă vreme a condus Biserica, a constituit şi a decretat că un papă se poate retrage de bunavoie. Ca statului lui să nu fie uitat şi ca persoana sa să nu fie subiect de discuţii, am decis împreună cu consiliul fraţilor noştri ca acesta să fie amintit alături de toţi ceilalţi care au exercitat funcţia ».

Dacă un papă doreşte să se retragă astăzi, se urmăresc nişte etape oficiale. Potrivit canonului 332 din 1983, dacă se întâmplă ca suveranul pontif să demisioneze, acesta trebuie să facă o alegere liberă pentru validitatea demisiei, trebuie să declare public că doreşte să se retragă ca urmare a unei deliberări personale şi nu ca rezultat al unor presiuni sau fraude externe. Nu este necesar ca demisia să fie contrasemnată. Ideal este ca aceasta să fie înmânată Colegiului Cardinalilor, din moment ce el l-a ales, care să decidă dacă este un act nesilit. Cu toate acestea, de îndată ce papa ia hotărârea, aceasta este irevocabilă.

Este destul de dificil să aflăm exact care papi şi-au dat demisia, dat fiind faptul că documentele Bisericii se găsesc într-o stare avansată de dezordine de multe secole încoace. Unii vorbesc de 10 demisii, alţii de 4, depinde şi de interpretarea actului de retragere.

Pontian (230-235) este probabil primul care şi-a dat demisia. A avut nenorocul de a fi prins în mijlocul unor persecuţii dure iniţiate de Maximin Tracul şi a fost trimis în minele din Sardinia, un loc din care puţini se întorceau. Pontian era conştient că avea să moară acolo şi nu dorea ca în Biserică se producă un vid de putere, prin urmare abdică pe 28 septembrie 235.

Marcellinus (296-304) nu s-a retras chiar de bunăvoie, dar acţiunile sale l-au silit. In timpul persecuţiilor lui Diocleţian din 303, Marcellinus a predat cărţi bisericeşti autorităţilor romane şi a ars tămâie în faţa zeităţilor păgâne, ceea ce l-a descalificat din statutul de suveran pontif. Numele său nu a apărut multă vreme pe listele de papi, dar astăzi este prezent, pontificatul său încheindu-se odată cu moartea sa.

Silverius (536-537), fiul papei Hormisdas, a fost depus şi exilat de către împărăteasa Theodora, readus la cererea împăratului Iustinian ca să fie supus unui proces, apoi condamnat şi forţat de papa Vigilius, succesorul său, să abdice iarăşi. A murit de foame pe o insulă din Golful Gaeta.

Ioan al XVIII (1003-1009) nu a avut atât de multe realizări încât să fie menţionat în documente, dar se crede că a deminionat pentru a se retrage la o mănăstire.

Benedict al IX-lea deţine în mod cert cel mai haotic pontificat din istorie. A domnit pe tronul pontifical de 3 ori: a fost ales, respins, readus, depus, respins din nou şi în cele din urmă excomunicat. Cel mult două dintre demisii sunt valide.

Celestin al V-lea (1294) a încercat să conducă Biserica aflată sub infulenţa lui Carol al II-lea de Sicilia, ceva care i s-a părut imposibil. Decât să reprezinte doar o marionetă a puterii seculare, pur şi simplu a abdicat după numai 5 luni. Demisia l-a ajutat să oficializeze actul în canoanele bisericeşti.

Grigore al XII-lea (1406-1417) a fost un alt papă care şi-a dat demisia invocând binele Bisericii. A fost suveran pontif în timpul marii schisme a Occidentului, într-un moment în care mai avea doi rival la tron, ambii cu susţinere din partea unor importante facţiuni bisericeşti şi seculare. Decide să respecte hotărârea Conciliului de la Konstanz cu o singură condiţie : să i se permită să convoace el adunarea cardinalilor. Dorinţa i se împlineşte şi consfinţeşte validitatea pretentiei sale la tronul papal, dar el se retrage pentru ca adunarea să-l aleaga pe Martin al V-lea ca succesor. Este ultimul papă care îşi dă demisia până la Benedict al XVI-lea.

SURSA historia.ro

Read Full Post »

Primisem în ajun un telefon sec: a murit Paula. Telefonul venea din zona Botoşani, locul de baştină al soţiei mele. Paula a fost mama sa, soacra mea… Am petrecut ajunul Crăciunului înlăcrimaţi. N-am avut eu o relaţie optimă cu Paula dar, moartea impresionează pe oricine. Mai ales cînd moartea seceră un membru al familiei.

Dimineaţă, pe 25 decembrie am plecat de acasă amîntrei, Robert, eu şi Silvia. Mai întîi, am avut de făcut două drumuri; primul drum l-am făcut către sora mea, căreia i l-am încredinţat pe Robert, fiul nostru. Al doilea drum a trebuit să-l facem undeva către o zonă centrală din Bucureşti, de unde „am făcut rost” de bani; (ne-am împrumutat de o sumă de bani necesară drumului pînă la Botoşani şi pentru formalităţile de înmormîntare. Nu aveam bani lichizi în casă care să poată acoperi aceste cheltuieli).

Oraşul fierbea. Peste tot se auzea focuri intense de armă. Nu era de glumă: moartea pîndea peste tot!

„Teroriştii” erau pretutindeni iar noile autorităţi (FSN), instituiseră puncte de control unde toţi trecătorii cu sau fără treabă, erau controlaţi în amănunţime, inclusiv corporal. Umilinţe peste umilinţe. Îşi mai aduce aminte cineva că, atunci umilinţa era la ordinea zilei? Nu cred.

Am ajuns la Gara de Nord. Alte controale, alte umilinţe. Grobianism deşănţat. Am cumpărat bilete pentru Botoşani şi după multe amînări, un tren a fost tras la peron cu destinaţia Botoşani. Ne-am urcat şi noi. Între timp, ne-am consumat (de foame) prînzul de Crăciun: nişte chestii insipide cumpărate în gară.

Nebunia „terorismului” atinsese cote halucinante; inclusiv trenul cu care călătoream noi, la un moment dat, a fost supus unui control. Echipa de control era formată dintr-un tînăr locotenent de armată şi dintr-un „puţoi” civil de vreo 16, maxim 17 ani. Mde; aceştia erau revoluţionarii, sau măcar o parte dintre ei. Cînd a venit rîndul nostru la control, nu ştiu ce nu i-a plăcut tînărului puţoi la mutra mea; şi a îndreptat puşca mitralieră AKM către mine.

Nu m-am pierdut cu firea şi m-am adresat locotenentului: merg la Botoşani să-mi îngrop soacra; încă nu ştiu din ce motive a murit soacra mea;  dacă puştiul acesta mă va împuşca, vă rog pe dumneavoastră să mergeţi acolo şi să faceţi ceea ce mă împiedicaţi pe mine, să fac. Şi i-am întins teancul de bancnote împreună cu adresa pe care avusesem inspiraţia (îngerul meu păzitor) să o scriu pe o banală bucată de hîrtie. La un semn discret al locotenentului acela – deie-i Domnul multă sănătate pentru discernămînt -, puştiul a coborît arma şi am fost lăsaţi în pace.

Sigur că trenul avea viteza melcului în vacanţă dar, nu mai conta; tot felul de zvonuri irumpeau din cînd în cînd în tren; ce să mai crezi în tot noianul acela de informaţii contradictorii? Cert este că atunci cînd am ajuns pe la Adjud, cred, a fost anunţată execuţia cuplului ceauşescu; de acolo am încercat să iau legătura telefonic, cu neamurile mele din Bucureşti; a fost imposibil. M-am bucurat – necreştineşte – dar, nu-mi venea să cred.

Am ajuns după vreo 17 ore la Botoşani şi familia noastră de acolo, ne-a pus la curent cu cele întîmplate în decursul călătoriei noastre. Predominau prostiile vehiculate de Europa Liberă : 60 de mii de morţi la Timişoara, etc. Hm.

Nu-mi amintesc decît că după înmormîntarea cît a fost posibil de creştinească a Paulei, am plecat înapoi, la Bucureşti; despre această călătorie, amintirea mea este vidă.

Îmi amintesc totuşi, cum am petrecut Revelionul acelui an dar, despre asta, probabil, voi spune mai mult, în altă postare. 🙂

– – –

Ce părere aveţi despre execuţia cuplului ceauşist?

Read Full Post »

Ca mai toată lumea, ascultam Europa Liberă. Post bruiat, sabotat, etc. Aveam casa plină de sîrme (pe post de antenă suplimentară) ataşate unui aparat de radio destul de performant pentru acele vremuri, pentru a putea asculta cu riscul de a fi eventual arestat, posturile de radio Europa Liberă şi mai rar, Vocea Americii. Am ascultat neîncrezător ştirile transmise începînd cu 16 decembrie, de la Timişoara.

Pe 17 decembrie, auzind că deja a curs sînge, am fost sigur că ceva se întîmplă; ceva care părea ireversibil: căderea ultimului bastion euro-estic al lagărului socialist patronat de URSS. Celelalte bastioane euro-estice căzuseră rînd pe rînd, culminînd cu dărîmarea zidului Berlinului…

Au urmat cîteva zile halucinant tensionate, zile în care oraşul în care trăiam şi trăiesc, Bucureşti,  a fost invadat de patrule formate din cîte şase indivizi, o mixtură între gărzile patriotice (vi le mai amintiţi? erau comandate de colonelul Pîrcălăbescu, cel care avea de jucat un rol decisiv şi în moartea generalului Milea, şi în mineriada din 1990), şi din reprezentanţi ai armatei şi ai miliţiei. Am şi participat la o astfel de patrulă vrînd-nevrînd, ca reprezentant al unei facţiuni a gărzilor patriotice. Nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu. Erai desemnat, mergeai unde ţi se indica. Alternativa fiind darea afară din serviciu, fără perspectiva intrării în şomaj. În acele vremuri, nu aveai serviciu , erai considerat parazit şi pedepsit inclusiv cu închisoarea. Pare incredibil? Ei bine, nu este incredibil ci, adevărul adevărat. În fine…

Interesant este că şeful acelei patrule, mi-a spus la un moment dat, că pot merge acasă. Nu m-am repezit să-l contrazic; am luat un taxi şi dus am fost, fără să mă întreb ce soi de generozitate îl apucase. Nu era nici-un soi de generozitate; pur şi simplu armata şi miliţia aveau de executat ordine la care civilii din „gărzile patriotice” nu aveau de ce să asiste.

Sigur pe el, Ceauşescu a plecat în Iran. La cîrma ţării, a rămas soţia „cîrmaciului”, Elena Ceauşescu. La ordinele sale primii 40 de oameni împuşcaţi în Timişoara au fost transportaţi la Bucureşti, cremaţi şi aruncaţi la canal ca nişte gunoaie oarecare. Pentru această faptă, au fost pedepsiţi cîţiva „acari păun”…

A venit şi ziua de 22 decembrie. Lucram pe atunci, în apropierea pieţii Victoria. Cînd am auzit la radio, succesiunea evenimentelor, respectiv moartea generalului Milea şi mai ales fuga cu elicopterul de pe acoperişul CC al PCR al cuplului dictatorial, am dat o fugă pînă în Piaţa Victoria; ce-am văzut acolo, respectiv tancuri, taburi şi trupe ale armatei, m-a convins că începuse o dispută sîngeroasă între potentaţii zilei. Nu mai era de mult un secret că între Partidul Comunist, Securitate, şi o parte a Armatei, erau lupte intestine pentru putere. Lupta între adepţii „Glasnostului” lui Gorbaciov pe de o parte, şi adepţii stalinismului dur al fidelilor  lui Ceauşescu, dăduse în clocot.

Am fugit acasă, mi-am luat băiatul de la grădiniţă şi am încercat să dau de urma soţiei mele, la telefon. N-am reuşit. Abia seara, cînd a venit acasă, Silvia mi-a spus radiind de fericire că se plimbase prin oraş, căţărată pe un tanc. Acum ştie că eroismul de care a dat dovadă atunci, a fost la fel de inutil ca şi moartea celor peste o mie de oameni sacrificaţi pe altarul unei minciuni înfiorătoare: lepădarea de comunism, de bolşevism, de orice astfel de „ism”.

– – –

Îmi amintesc că licean fiind (prin 1970), am fost în vizită la un coleg. Tatăl său, instrumentist la Filarmonică, membru de partid de rang inferior, ne-a spus după îndelungi ezitări: nu aşa chiteam noi că va fi…

La 23 de ani de la loviluţia (NC Munteanu dixit) din decembrie 1989, nu pot decît să repet spusele domniei sale: nu aşa credeau românii că va fi…

nb. după cum au votat în  9 decembrie ac, românilor pare să le priască uitarea; amnezia. Sau mai ştii? Poate că românii nu fac decît să valorifice zicala aceea populară: fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea. Nu contează că puntea nu este niciodată trecută; nu contează nici măcar că odată înfrăţit cu dracul, nu te mai dezînfrăţeşti de aghiuţă, în veci.

Read Full Post »

Cu inima smulsă din piept RADU PARASCHIVESCU

La tîrgul de carte Bookfest 2008, printre atîtea alte delicatese literare, a fost lansată la standul Humanitas o carte tulburătoare : “Cu inima smulsă din piept”. Autorul, Radu Paraschivescu, veritabil artizan a peste o sută de traduceri şi a mai multor volume de succes, coordonator al colecţiei “Rîsul lumii” la Humanitas, avea să scrie aceasta carte special pentru colecţia “Cartea de pe noptieră”, coordonată de Ioana Pîrvulescu. Pentru o scurtă prezentare, să-i dam cuvîntul, autorului :

“Radu Paraschivescu s-a născut în 1960 în Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj, unde a fost victima unui regim sever, pe bază de ciocolată de casă, peştişori de zahăr candel şi tort doboş. El s-a deprins asfel cu ideea că viaţa e dulce şi trebuie ronţăită lacom. La curent cu literatura, sportul, năstruşniciile televizuale şi cu ritualurile pisicilor, are obiceiul de a se îndrăgosti de echipe ( Real Madrid …) oraşe ( Praga, Roma …) sau imnuri ( Het Wilhelmus …). Se pierde în reverie cînd ascultă David Gilmour, tresare cînd aude “Monica Bellucci” şi l-a văzut, student fiind, de 12 ori pe Richard Dreyfuss în Adio, dar rămîn cu tine. Pierde 4 ore pe zi în faţa televizorului, ca un zevzec. Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine, tandreţea. Se teme de avioane, chiar şi cînd îi fac daruri. Prezidează peste trei motani mizantropi şi-i înţelege din ce în ce mai bine. “ 

Subiectul cărţii este vechi şi bine-ştiut de cînd lumea, dar trist şi sfîşietor ca cea mai crîncenă durere : iubirea interzisă. “ E o poveste ciudată, cu accente sălbatice. Un poem crud dintr-o lume aşişderea.”  Consumată pe furiş, mereu cu fereală de lume, iubirea aceasta avea să aducă o atmosferă magică celor doi, şi multă suferinţă TUTUROR ! Inclusiv celor doi protagonişti. “În Portugalia, pietrele încinse de soare şi plesnite de vînt spun poveşti . […]Unii cred că totul a fost o scorneală hrănită de setea noastra de sînge. Alţii, invocă hîrţoage îngălbenite de timp[…] dar toţi sunt de acord că Ines şi Pedro, care acum îşi dorm somnul de veci […] au făcut curtea Portugaliei să se cutremure din temelii.

Pedro este urmaşul la tronul Portugaliei. “ …e iute la mînie şi crud. Îi place sîngele mai mult decit vinul. Pune preţ pe frumuseţea trupului şi nu dă doi bani pe agerimea minţii. Cum ar spune tata, cu gustul lui pentru paradoxuri, e de-o superficialitate profundă. Aşa îl caracterizează Constancia, viitoarea sa soţie hărăzită lui Pedro din raţiuni politice de către tatăl său, regele Afons. Constancia este însoţită pe drumul către curtea regelui Afons, de Ines, o copilă tocmai bine împlinită, pe post de însoţitoare şi tovarăşă de companie.

Una era brunetă, fragilă şi roasă în permanenţă de o mîhnire fără leac, cealaltă avea un păr blond, împletit în două cosiţe ca nişte cercei uriaşi şi părea nerăbdătoare să descopere viaţa în toate tonurile şi culorile ei.“

 Inevitabilul se produce. Între Pedro şi frumoasa Ines, se naşte instantaneu, o iubire vinovată. Consumată mai întîi pe ascuns, dar pînă la urmă atît de năvalnică fiind, iese la lumina zilei, că toată lumea află; şi soţia lui Pedro, Constancia, şi regele Afons şi curtenii, şi prietenii, şi duşmanii regelui. Încep să se ţeasă o seamă de intrigi , ţinta fiind evident tronul Portugaliei. Pînă la urmă, regele, nemaitolerînd situaţia, îi reproşează lui   Pedro că neglijează treburile de stat, pentru fetişcana aia care i-a sucit minţile.

 “ – Dar o iubesc ! – Numai oamenii liberi iubesc Pedro. […] Oamenii liberi. Fără coroană pe cap şi sceptru în mînă”.

Numai că lui Pedro, nu îi stă deloc gîndul la treburile de stat. “De îndată ce Ines pleca de lîngă el, se simţea vitregit. Sau, cum spusese chiar Ines, cu inima smulsă din piept”. Afonso nu putea tolera acestă stare de lucruri; şi  hotărăşte în consecinţă.

 “- N-am încotro. M-am gîndit îndelung şi n-am găsit altă soluţie. Dumnezeu să mă ierte, dar e pentru binele Portugaliei”. […] “Vă aşteptam. Ştiam c-o să veniţi, spuse Ines cu un calm care-i luă prin surprindere pe cei trei ucigaşi. Măritul a hotărît c-am trăit destul, am dreptate ? Ce-i drept, douăzeci şi opt de ani nu-s de colea”.

 Pedro, îndurerat, o dată ce află că asasinatul fusese pus la cale chiar de tatăl său, declanşează un război civil pentru tron. Cu trupe mai puţine, cu sfetnici militari mai puţin iscusiţi, pînă la urmă Pedro este înfrînt şi luat prizonier. Dar nu captivitatea îl doare pe el.

 “…în mai toate visele Ines îşi lipea de el trupul cald, căruia Pedro îi aflase toate tainele, şi-i şoptea […] : Cînd pleci, mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima. Rămîne un gol însîngerat. Un loc unde nu mai poate să crească nimic”.

Vremea trece, şi regele Afons pînă la urmă îşi dă obştescul sfîrşit. Firesc, Pedro devine al optulea rege al Portugaliei şi Algarvelor. Mai întîi, se îngrijeşte de locul de odihnă veşnică a adevăratei regine a inimii sale, Ines.

 “Real Abadia de Santa Maria de Alcobaca se găsea la 20 de leghe  de Lisabona şi semăna cu un vis turnat în piatră. Noul rege lăsase baltă treburile ţării şi poruncise construirea a două cavouri cum nu se mai văzuseră nicăieri în Portugalia. […]… la terminarea lucrării, oricine se va fi oprit în dreptul cavourilor avea să poată citi nu doar părţi din Cartea Sfintă, ci şi povestea de iubire dintre Ines de Castro şi Pedro Intîiul, al optulea suveran al Portugaliei”.

 Fragment din epilog

Ines şi Pedro I, n-au atins faima marilor perechi ale lumii : Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Daphnis şi Chloe. Compozitorii trecutului au preţuit-o pe Ines ceva mai mult decît scriitorii prezentului. Niccolo Zingarelli, Giuseppe Persiani şi James MacMillan i-au dedicat opere, Henry de Montherlant i-a scris o piesa de teatru. Atît. Pentru portughezi, în schimb, Ines şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii pînă dincolo de margini. Iată o poveste care nu a mai încăput în fado-uri, dar care a rămas scrisă în piatra celor două morminte din Santa Maria de Alcobaca. Acolo, Ines şi Pedro se odihnesc la cîţiva paşi unul de altul. Somnul îndrăgostiţilor nu se cuvine tulburat.

Mai e ceva de spus ? Sigur că mai E! 🙂

Au mai spus psipsina  Gina anaveronica  D\’AGATHA  lotusull  Carmen  Alina  carmen sima  andres  valentina

Read Full Post »

Am spus că am fost în transă. Aşa E. Dar, de fapt, transa mea era vizibilă doar exterior. Interior, trăiam la intensitate maximă tot ceea ce vedeam. Am fotografiat; am luat note explicite; am ascultat cu nesaţ toate explicaţiile ghidului; am înregistrat şi periferic şi frontal tot ceea ce am fost în stare să văd, să remarc, să memorez. Nu puteam să trec insensibil peste acele splendori. Am trăit la o cotă de vibraţie pe care nu mi-o cunoşteam. Explicaţia e simplă. În tot acest periplu, circulam în autocar 8-10 ore aproape zilnic, aveam 2-3 ore de vizionat împreună cu grupul, după care în cîteva rînduri am avut între 2 şi 4 ore pe cont propriu. Despre somn, ce să-ţi mai spun? Probabil că 3-4 ore pe noapte a fost un fel de maxim. Nu uita că zilnic ne schimbam reşedinţa. Doar la Roma am dormit două nopţi la rînd în acelaşi hotel.

În pofida acestui mod extrem de alert de desfăşurare a acestui splendid periplu, mi-am regăsit fără efort, toate resursele nebănuite care ZAC în fiecare dintre noi, resurse pe care le găsim NUMAI cînd avem o motivaţie anume. Ştii cum se spune: să nu-i dea bunul Dumnezeu omului, cît poate să ducă! Ei bine, eu, ateul ortodox, am avut parte din plin de această dulce povara; sau cel puţin, aşa am simţit eu. Am simţit boarea HARULUI SFÎNT!

În treacăt fie spus, în timpul vizitei noastre în Italia, serviciile speciale erau în alertă maximă, pentru că se aşteptau la o iminentă agresiune din partea teroriştilor. În afară de faptul că au fost de o discreţie uluitoare, – la Vatican m-am rătăcit şi am intrat într-o zonă interzisă, dar nu mi-a pus nimeni pistolul în piept – nici noi nu am avut vreo clipă senzaţia de nesiguranţă. Cît despre teama de a putea fi ipotetic victime, nici nu ne-a păsat. Apropo de victime : singurul monument (colosal) pe care l-am contemplat doar exterior , a fost Colosseum-ul. N-am avut nici cea mai mică dorinţă de a-l vizita în interior; faptul că acolo a fost locul central de martiraj (timp de secole!) al creştinilor, faptul că acolo erau măcelărite mii de animale zilnic, faptul că acolo moartea  gladiatorilor era  pe post de spectacol al cruzimii maxime, faptul că chiar acolo a fost martirizat Sf. Petru, mi-a indus sentimentul că nu pot contempla acest edificiu din interior. Asta E! Am admirat geniul constructorilor, dar atit: acest edificiu mareţ era destinat cruzimii umane, fără urmă de boare Dumnezeiască… Îmi pare bine că e aproape o ruină; şi-mi pare şi mai bine că în Evul Mediu, a fost folosit ca rezervor de materiale de construcţie pentru alte edificii şi atîta TOT!

În acelaşi timp, îmi pare bine şi că nu a fost demolat în întregime; dacă nu mă înşel foarte tare, se pare că e primul  muzeu al unui holocaust: încercarea de exterminare a creştinilor, pînă la Constantin cel Mare, care la îndemnul mamei sale Elena, a pus capăt acestui abominabil măcel, undeva în secolul al IV-lea. În fine!

Colosseum-ul se află în imediata apropiere a bisericii San Pietro in vincole şi de la el începe să fie vizibil ceea ce a mai rămas din Forumul Roman; Forum care acum nu e decît o adunătură de ruine,  ruine pe care ghidul le denumeşte succesiv, templul închinat nu ştiu cărui zeu, arcul de triumf al nu ştiu cărui împărat, etc, etc, etc… De fapt, locul acesta musteşte de istorie, dar nu este decît mărturia imperiului distrus de Dumnezeu, imperiu care l-a crucificat pe Isus. Creştinismul nu putea să aibă alt centru! Doar aici vrerea Divinităţii putea să dea sens afirmaţiei lui Cristos la judecata lui Pilat: Împărăţia mea nu e din lumea asta! Dar a trebuit să treacă secole bune pînă cînd învăţăaturile Apostolilor lui Cristos să prindă definitiv contur, mai ales că Sfinţii Părinţi ai Bisericii începînd cu Origen, au lucrat îndumnezeiţi către aceasta.

Acum, despre altceva. Patronul spiritual al Italiei este Sfintul Francisc de Asissi, zis sărăcuţul, care a trăit undeva între secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi care a înfiinţat Ordinul Franciscanilor. Ce este extraordinar la Asissi, este faptul ca acolo, este singura biserică din lume construită peste o altă biserică, biserică zidită la rîndul ei peste o camera tombală unde se află sarcofagul cu moaştele Sf. Francisc, cameră tombală care ea singură rivalizează ca măreţie şi cuprindere cu aproape tot ce este imaginabil ca dimensiuni. Pentru a nu ştiu cîta oară, imaginarul omenesc e copleşit. Îţi poţi închipui? O biserică uriaşă care drept acoperiş are o altă biserică măreaţă şi care drept subsol are o cameră tombală ea însăşi de dimensiunile unei biserici foarte mari!

Probabil că aici e timpul să spun că pe întregul parcurs al periplului nostru în spaţiul ales de Dumnezeu, al Creştinătăţii, am avut parte de cîteva slujbe în direct: una aici, una la Padova (fieful Sfîntului Anton) şi cel mai important, o slujbă la biserica San Pietro – Vatican! Am spus deja că nu mai respect în relatarea mea ordinea turistică. Cred că în următoarea epistolă, îţi voi spune cîte ceva despre Pisa, despre Padova, las Vaticanul şi San Pietro ceva mai la urmă, după care am să încerc să-ţi spun cîte ceva şi despre singurul moment cu adevărat turistic, respectiv croaziera pe Dunare. Deocamdată, te las cu bine .

Read Full Post »

     Autorul acestei cărţi, Norman Manea (n.1936), unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, a publicat de la debutul său (1966) şi pînă a părăsit definitiv ţara (1986) 10 volume, find distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi cu Premiul Uniunii Sriitorilor (1984, premiu anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992 a primit Bursa Guggenhaim şi prestigiosul Premiu MacArthur (Nobelul American), în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul distincţiei de “Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nionino pentru “Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul Medicis Etranger pentru “Întoarcerea Huliganului. În 2010 a primit din partea guvernului francez distincţia “Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Letrres”.

     Poate să pară surprinzător pentru mulţi dar, în 2006, scriitorul a fost distins cu Meritul Cultural în grad de comandor de către preşedintele României.     

     Despre acest volum, citez din nota asupra ediţiei, notă scrisă de autor în 2005 : ‘’Ediţia de faţă reproduce, cu unele comprimări stilistice, partea a doua a volumului cu acelaşi titlu, apărut în 1979 la Editura Cartea Românească… Această a doua parte, un amplu eseu-colaj despre condiţia artistului şi a relaţiei scriitor-cititor în contextul unei societăţi închise şi nu numai, oferă şi o secţiune din presa vremii, reprezentată de una dintre cele mai apreciate publicaţii culturale (Contemporanul), prin citate, nu o dată hilare, de o cinică demagogie, cînd nu de-a dreptul idiot sincere, ale unor vîrfuri ale intelectualităţii. Cum nu urmăream demascarea şi incriminarea autorilor, ci doar revelarea atmosferei din epocă, citatele nu dezvăluiau numele autorilor, deşi ele erau uşor decodabile, în bibliotecă, cercetătorului sau cititorului interesat… ‘’

     Semnificaţia numelui de August Prostul este oferită de autor chiar la începutul acestui eseu, prin două extrase din Enciclopedia dello Spettacolo, Casa Editrice Le Maschere, Roma, 1954, un extras din Grand Larousse encyclopedique en dix volumes, Paris, 1960 şi un extras din cartea lui I.C. Butnaru – Triplu salt mortal : oameni, fapte şi întîmplări din lumea circului, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.

     Foarte pe scurt, August este un soi de “paiaţă”, ‘’care ca figură şi acţiuni bufone se apropie de Polichinelle, în contrast cu clovnul, înrudit masi degrabă cu Pierrot… August este… intrusul care intră mereu cînd nu trebuie şi, vrînd cu tot dinadinsul să se facă util, strică şi treaba altora, falsul prost care face reverenţe directorului de circ, oferă flori şi bezele călăreţei acrobate… dar în final se răzbună cu o neaşteptată şiretenie şi într-o nebănuită dezlănţuire de forţe…’’.

     În mare măsură, cred că Norman Manea se regăseşte chiar pe sine în acest personaj. Din cartea Întoarcerea Huliganului, (pe care am semnalat-o AICI) am desprins multe elemente care se refereau la August Prostul, iar cartea aceea este cert autobiografică. Voi reda în continuare cîteva din selecţiunile din presă. Dar, mai întîi o scurtă selecţie de la începutul eseului :

     “Din limba şi literatura română… lipseau Arghezi, Rebreanu, Blaga, Iorga, Lovinescu, Zarifopol, Călinescu, Mateiu Caragiale, Pillat, Fundoianu, atîţia alţii… La sfîrşitul clasei a XI-a, în psihoza politehnizării, doar un singur absolvent avusese curajul să-şi dezvăluie opţiunea pentru filologie, scuzîndu-se, sub motivul că acolo se intră mai uşor. Era un vlăjgan furunculos şi cumsecade, repetentul clasei”.

     Apoi, din înţelepciunea care ne lumina de la răsărit : “În condiţiile de după Congresul al XX-lea al PCUS, exponenţii ideologiei burgheze din unele ţări au încercat şi încearcă să folosească lupta împotriva laturilor negative ale trecutului, legate de cultul personalităţii, împotriva dogmatismului şi bucherismului pentru a submina înseşi principiile fundamentale ale ideologie şi eticii noastre…”. (Contemporanul, 7 decembrie 1956).

     Gusturile muzicale ale epocii : “Am ascultat aseară un cîntec care începe aşa : Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii… Am ascultat aseară un cîntec care m-a emoţionat şi zguduit ca şi atunci cînd l-am auzit întîia oară. Am ascultat cîntecul vieţii mele, de care n-am să mă despart pînă la moarte. Am ascultat aseară cel mai frumos cîntec ce s-a putut auzi vreodată, pe pămînt”. (Contemporanul, 1 mai 1957).

     “Jorge Luis Borges scrie pentru literaţi, pentru puţinii specialişti ai literaturii care sînt familiarizaţi aproape profesional cu acest domeniu ca şi cu cel al filosofiei. O recunoaşte el însuşi. Dar pe un asemenea drum nu se poate ajunge la marea şi adevărata artă care modelează conştiinţele şi deschide perspectivele ideale”. (Contemporanul, 17 mai 1963).

     ŞAMD. Ce părere aveţi ? Cît de adînci sunt urmele educaţiei socialiste în viaţa noastră contemporană la mai bine de 21 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 ?

UPDATE. Apropo de Borges (click AICI)

Blogul zilei : http://jovimpresii.blogspot.com/2009/01/anii-de-ucenicie-ai-lui-august-prostul.html

 

 

Read Full Post »

     Am descărcat imagini luate în timpul excursiei din Israel şi am să încep postarea lor, însoţită de bucăţele de text scris atunci, la cald, modificat acum în mod nesemnificativ. #

      În drum spre Capernaum, facem o scurtă oprire la o mănăstire benedictină. Încă una veţi întreba ? Da! Încă una,  pentru că pe Pămîntul Sfînt, numărul mănăstirilor, bisericilor, sinagogilor, moscheilor şi în general a oricărui locaş de cult, ESTE justificat de mare, oricare ar fi ordinul de mărime al numărului lor. Cel puţin, aşa cred eu.

     Şi aici domneşte o pace tulburată  numai parţial de invazia turiştilor; în curtea de la intrarea  mănăstirii, sunt expuse nişte prese antice de ulei; desigur că şi în vechime, producerea uleiului de măsline aducea venituri substanţiale. Văd multe femei care se roagă pe la icoane; chiar şi bărbaţii, de regulă mai puţin bisericoşi, au o expresie de oameni pentru care credinţa, a căpătat brusc o valoare de întrebuinţare sporită. Chiar văd pioşenie pe chipurile lor şi nu este prima dată cînd văd acest lucru. Apropierea de cele sfinte, se pare că dă serios de gîndit şi de simţit; conferă acceptarea ideii că poate omul nu este chiar atît de mare, de tare şi de important cum cred unii sau alţii. Vorba cîntecului : “Ca să v-aduceţi aminte că şi-n Cer aveţi Părinte”…

     Într-o micuţă curticică interioară, la umbra unui copac falnic, un havuz cu margini de piatră adăposteşte cîteva zeci de peşti exotici uluitor de mari şi de frumoşi. Peşti. Simbolul secret al vechilor creştini pe vremea cînd erau prigoniţi şi martirizaţi; cu acest simbol se recunoşteau ei, atunci. Acum, creştinii îşi fac cruci şi cam atîta tot.

#

Vor urma imagini din Capernaum, cetatea lui Iisus, unde Hristos a propovăduit timp de doi ani şi jumătate, găzduit fiind, în casa sfîntului Petru.

Read Full Post »

Older Posts »