Embleme

A existat la un moment dat în Praga, obiceiul ca în loc de numere, casele să fie marcate cu diverse embleme, cum ar fi

Acum, toate casele sunt marcate cu două numere, unul roşu şi unul albastru dar, n-am înţeles de ce. Mă ajută cineva? .

 

Read Full Post »

Doi cîte doi la Praga

O scurtă selecţie pentru tema săptămînală de la CARMEN

Happy WW!

Read Full Post »

Povestea Pragăi

Se spune ca Krok, un sef de trib mitic, a suparat o zeitate straveche, motiv pentru care soata sa nu i-a nascut niciun mostenitor, ci a avut trei fiice: vindecatoarea Kazi, vrajitoarea Teta si profetesa Libuše. Pe patul de moarte, neavand alta solutie, Krok a ales-o pe fiica cea mica sa-i fie succesoare – Libuše era blanda si inteleapta si iubita de popor. Cu toate acestea, razboinicii tribului nu au acceptat sa fie condusi de o femeie si i-au cerut clarvazatoarei sa-si aleaga un sot. Pentru a-i sfida pe luptatori, care se asteptau ca domnita sa-si ia de barbat pe unul dintre ei, Libuše s-a maritat cu Přemysl Plugarul, un om din popor, darz si blajin.

In cele din urma, razboinicii i-au acceptat pe cei doi drept conducatori, iar fiul cuplului, Nezamsyl a devenit primul din cei 7 printi legendari Přemysl, de la care se revedinca primul Duce de Boemia, Bořivoj I (870 – 889), cel dintai conducator atestat istoric al cehilor. De altfel, in Europa Centrala, dinastia Přemysl domina intregul Ev Mediu – o serie aproape nesfarsita de nobili, printi si regi cehi, polonezi, unguri si austrieci impartindu-si in arborele genealogic sangele albastru cu fiul lui Libuše.

 

Legenda familiei intemeietoare mai spune ca la putina vreme dupa casatorie, Libuše a profetit ca „cetatea familiei ei va fi ridicata pe vadul unui fluviu, acolo unde un om construieste pragul unei case”. Intr-o buna zi, in timp ce vana impreuna cu fiul sau de-a lungul fluviului Vltava, Přemysl a descoperit un vad si pe zidarul din profetia nevestei sale. In acel loc, cuplul princiar si-a intemeiat resedinta, un Castel botezat Praha (termen de origine slava care se talmaceste atat vad, cat si prag).

Sursa şi continuare: descopera.ro

Read Full Post »

Karlovy Vary

Autocarul opreşte într-un loc strategic: locul de unde se pot lua autobuze pentru toate colţişoarele staţiunii sau locul de unde poţi începe o promendă per pedes, aşa cum vom face şi noi. Vechea denumire a staţiunii, Karlsbad, vine de la numele Regelui Carol al IV-lea, rege care a descoperit-o în timpul unei vînători de cerbi.

Localitatea se află la o distanţă de 125 de kilometri de Praga, şi este situată la poalele Munţilor Metaliferi, la vărsarea rîului Tepla în Eger. Renumită pentru cele 12 isvoare termale curative, Karlovy Vary oferă tot timpul anului tratament balnear şi diverse distracţii. Tot aici se desfăşoară celebrul Festival de Film. Toate aceste lucruri le-am aflat de pe internet, pentru că tocmai am descoperit că nu mai avem nevoie de dădacă. Pe cont propriu transportul ne-a costat cam 25 de euro, în timp ce cu dădaca am plătit pentru Kutna Hora (aflată la numai 60 de km.), 70 de euro. Bye bye, nany, bye bye! 🙂

Cum am coborît din autocar, am privit la hărţile expuse pe nişte panouri. Nişte beţivani au venit imediat să-şi ofere serviciile de ghid. 🙂  Ce era să facem? Pur şi simplu am plecat de acolo. Am mers agale pe cîteva străzi admirînd vitrinele unor magazine bine ferecate. Am ajuns repejor la rîul Tepla pe malurile căruia mulţime de oameni se plimba de colo colo. Dacă priveşti rîul în aval, pe partea dreaptă se ridică muntele pe versanţii căruia sute de clădiri una mai frumoasă decît cealaltă domină maiestuoase de la înălţime. Magazine de tot felul şi hoteluri peste tot. Ian te uite ce vedem: Hotel Romania! Intru şi întreb ceva pe româneşte. Ar fi meritat să vedeţi ce mutră a făcut recepţionera. Nici măcar moldo-rusoaică nu cred că era. 🙂 Cer politicos o hartă a staţiunii şi întreb dacă restaurantul lor tolerează fumătorii. Cu o engleză surprinzător de bună îmi răspunde că da, în timp ce-mi dă o hartă destul de anemică; decît nimic… Bag un ochi în restaurant şi dau să fug. Recepţionera mă asigură că totul este OK! Promit să revin şi o tulim din spelunca aia de trei stele, cu mare viteză. M-am cam lămurit eu cum este cu stelele astea aşa că nu, mulţumesc frumos.

Foarte multe nu ai de făcut acolo dacă nu stai decît cîteva ore. Ar fi meritat să ne cocoţăm cu autobuzele sus, pe munte dar, nu mai aveam nici-un chef de aşa ceva. Poate, altădată. Care va să zică ne făcurăm o idee şi despre cum arată această vestită şi foarte scumpă staţiune, plină ochi în timpul verii cu cei mai bogaţi dintre bogătaşii americani. În acest sezon era peste tot, plin de ruşi. Se pare că tot ruşii deţin şi bună parte dintre restaurantele şi hotelurile de pe aici. Restaurantele-s pline ochi, iar ruşii nu admit numai două persoane la o masă de patru. Găsim pînă la urmă un restaurant cochet mai către marginea staţiunii, unde am fost întîmpinaţi cu mai multă omenie şi unde am ospătat pe cinste. Plus cîteva beri bune de numa numa. 🙂

S-a întunecat bine de tot aşa că, hai la Bus Terminal unde ajungem tocmai bine pentru cursa de la ora 18 care ne va duce înapoi, „acasă”, la Praga. Două cuvinte despre compania de autocare denumită „Student Agency” cu care am mers noi dus întors: este un exemplu de transport pus în slujba unui turism civilizat, deci în slujba măriei sale turistul. Probabil că trenul ar fi fost ceva mai ieftin dar, eu recomand călătoria cu această agenţie, celor care veţi ajunge pe acele tărîmuri de vis: să călătoriţi bine! J

Personalități marcante care au vizitat Karlovy Vary:

• Madeleine Albright
• Mustafa Kemal Atatürk
• Johann Sebastian Bach
• Ludwig van Beethoven
• Johannes Brahms
• Frédéric Chopin
• Feodor Dostoievski
• Michael Douglas
• Antonín Dvořák
• Sigmund Freud
• Theodor Fontane
• Morgan Freeman
• Johann Wolfgang von Goethe
• Edvard Grieg
• Johann Gottfried Herder
• Iosif al II-lea
• Carol Quintul
• Ferdinand Laub,
• Franz Liszt
• Gottfried Wilhelm Leibniz
• Karl Marx
• Petru cel Mare
• Friedrich Schiller
• Robert Schumann
• Richard Wagner
• Albrecht von Wallenstein
• Heinrich Schliemann
• Václav Havel

Cu voia dumneavoastră, adăugăm la această listă şi pe d-na şi d-l Orăşan. 🙂

Read Full Post »

Praga, file de poveste 7

După ce-am petrecut „Boschetalionul” ne-am retras strategic, la hotel. Am plonjat iar, într-un somn (aparent) fără vise. Mini-excursia noastră la Praga, se apropie implacabil, către sfîrşit… He he. Mai avem totuşi cîte ceva de făcut pe pămîntul cehesc. Mai întîi, excursia la Karlovy Vary. Apoi, încă un tur per pedes prin acest superb oraş, Praga. Să le luăm pe rînd.

Dimineaţă, întreb la recepţie cum putem ajunge la Terminal bus Florence. Amabilă, fata de la recepţie – una dintre nenumăratele cehoaice frumoase întîlnite în Praga – ne lămureşte: cu metroul de la staţia Mustek din apropierea hotelului, pînă la Terminal bus Florence; apoi, cu unul dintre autobuzele care merg acolo. Limpede? Foarte clar! Ca să fie şi mai limpede, ne înmînează o hartă a metroului praghez.

La metrou, încep lupta cu maşinăriile care vînd tichete de călătorie. Sigur că mă descurc dar, ideea asta tot mă enervează: nu înţeleg şi bună pace de ce maşinăriile trebuie să înlocuiască OMUL, chiar peste tot. E limpede că-s depăşit de epoca în care trăiesc. Am mai spus că a început să moară lumea noastră… în fine. Biletele de călătorie cu metroul, sunt pe categorii de vîrstă şi de durata călătoriei. Pentru jumătate de oră de mers cu metroul, plătim 24 de coroane, adică 1 euro de fiecare. Vorba vine jumătate de oră; am mers numai două staţii. Metroul este compus din trei magistrale care în centrul oraşului se întretaie în trei puncte de legătură: Mustek, Florence şi Muzeum, are 52 de staţii şi se lucrează în continuare intensiv. Lor nu le-a tăiat nimeni fondurile. Linia pe care mergem noi este marcată cu galben, celelalte find marcate cu roşu şi cu verde. Este destul de simplu să te orientezi, fiecare staţie fiind dotată cu indicatoare şi cu scheme explicite. Lucrare nu glumă: fluviul Vltava fiind subtraversat în nu mai puţin de patru locuri, iar una dintre magistrale merge pînă la Castel, deci urcă o pantă respectabilă.

La Florence, ieşim cu escaladorul de mare viteză la suprafaţă şi nimerim exact la terminalul de autobuze; îngerul nostru păzitor, ne veghează atent.  În agenţie suntem pasaţi de la un ghişeu la altul pînă cînd o fătucă – blondă evident – înţelege ce vrem şi într-o engleză chinuită ne cere 310 coroane pentru două bilete. Călătoria va dura cam două ceasuri şi cum am plecat tîrzior de la hotel, vom ajunge pe la ora 13:30. ne aşezăm în faţă pe primele scaune dar un nene cu un tabel în faţă ne goneşte imediat la locurile noastre: 17 şi 18. Nenea ăsta ne dădăceşte (pe toţi cei circa treizeci şi ceva de călători) de parcă am fi într-un avion iar el ar fi stewardul. Ne dădăceşte de pomană pentru că numai el pricepe ce vrea să spună pe limba sa. Ca în bancul acela: – vorbeşti engleza? – eu o vorbesc dar nu pricepe nimenea ce spun. 🙂 Repejor traversăm unul dintre podurile de peste Vltava şi după ce străbatem un tunel ne îndreptăm spre marginea oraşului. Au apărut pe lîngă clădirile vechi şi vilele care fac farmecul Pragăi şi blocurile de locuinţe socialist-muncitoreşti pe care le ştim atît de bine de-acasă. Şi aici, la periferie, este curat peste tot. Ordine. Adică pur şi simplu, civilizaţie.

Primele zile noi ne-am tot învîrtit prin centrul vechi al oraşului, pe un areal de maxim 2-3 % din cît reprezintă Praga. Ca şi Atena sau Barcelona, Praga se  întinde pe orizontal. N-am văzut zgîrie-nori, nici clădiri cu mai mult de 7-8-10 etaje. Aici, la periferie, străzile sunt mult mai largi decît strîmtoşenia din centru. Nenea stevardul a început să mîrîie ceva la microfon. Naiba ştie ce spune el acolo dar, autocarul opreşte şi văd pe partea dreaptă, aeroportul Vaclav Havel. E bine de ştiut. Dacă Eva (ghida vorbitoare de limba română) ne abandonează şi mîine, ştim ce avem de făcut.

Bon. Care va să zică, nenea stevardul are şi ceva cafele şi ape de distribuit. Eu spun „mineral water”; el spune pe ceheşte habar n-am ce; eu spun „no sparkling”; el spune cam aşa ceva: „tuev”; eu ridic a mirare din sprîncene; el îmi arată toate degetele de la ambele mîini plus două policandre. Aha, deci a vrut să spună „twelve”. Îi dau banii şi figura i se umple de fericire! Deci, asta era: money, money, money. 🙂 Rajec scrie pe eticheta sticlei. Rece şi bună! În stînga noastră, sorele se luptă cu ceva nori către care văd îndreptîndu-se un avion. De unde vii, unde te duci, tu avion cu călători ce se plimbă printre nori? Mîine va veni şi rîndul nostru n-ar mai fi venit…

A cam trecut prima oră şi am ieşit de pe autostradă de vreo zece minute. Tocmai trecem în goană pe lîngă fabrica de bere Krusovice în curtea căreia o mulţime de autocamioane se înfruptau din stivele de butoaie de bere frumos aşezate milităreşte în lumina unor reflectoare puternice. Chiar îl văd pe nenea stewardul că-i duce nu ştiu cui o cutie de bere. Cam devreme, spun în sinea mea, de parcă m-aş pricepe la bere 🙂 . Autocarul a încetinit pentru a trece de o cale ferată cu care şoseaua se intersectează. Va să zică acilea n-aţi fost în stare să faceţi un pasaj sau cam aşa ceva? Ruşine! 🙂 Serios vorbind, mai sunt multe lucruri de făcut şi pe aceste meleaguri dar, parcă se vede ceva mai multă bunăvoinţă.

Nu ştiu cum este la nivel înalt şi nici n-am chef să aflu dar la nivel mic, şi pe aici corupţia este la ea acasă. N-am primit bon pentru CHANGE nici măcar la hotel, n-am primit bon în cîteva restaurante, etc. Dar, nu mi s-a în tîmplat pe nicăieri să fiu întrebat dacă n-am nu ştiu cîţi firfirici ca să primesc rest la nu ştiu ce bancnotă. Primeşti rest pînă la ultima coroană şi dacă vrei tu să dai un mic ciubuc este bine primit; dacă  nu, nu te boscorodeşte nimeni dacă nu „laşi” ceva.

Acum suntem în plină cîmpie şi văd pămîntul arat. Ici colo se văd cîteva petece de zăpadă. Alte ogoare sunt acoperite cu un covor vegetal marunt dar nu ştiu dacă-s culturi sau numai păşuni. Oricum, arată bine. Chiar mă întrebam de ce nu se văd culturi de hamei. Gata! Le-am văzut şi p’astea. Nu puteau lipsi din patria care dictează preţul berii pe plan mondial, nu? Şi mai observ un lucru interesant: foarte multe păduri tinere şi foarte tinere se succed de-a lungul drumului. Cum ar veni, la cehi se poartă zicala: noi plantăm nu defrişăm! Şi iară văd hamei, covor verde, pămînt arat. Pămînt în paragină? Nu există! Ce nu-mi place mie este că cerul s-a acoperit cu nori negri printre care două-trei raze de soare abia mai răzbat, exact cînd în sfîrşit, intrăm în Karlovy Vary.

Read Full Post »

Praga, file de poveste 5

După plimbarea cu vaporaşul, refacem traseul în sens invers prin strada Pariszka spre Piaţa de Crăciun,

apoi pe străzile laterale către Piaţa Republicii şi mai departe către Piaţa Venceslas. Foarte aproape de aici, este hotelul pe care temporar îl denumim „acasă”. Pentru orientare avem o hartă dar de mai mare folos este fluxul uriaş de oameni care forfotesc; străzile întortocheate nu se regăsesc chiar toate pe hartă iar cu denumirile ceheşti (slave în general) nu mă împac nicicum, la fel cum nu m-am putut împăca niciodată cu limba germană.

Nici nu-i nevoie prea mare de hartă. Străzile sunt pline de turişti care se plimbă pe sub ornamentele de iarnă (cam slab) luminate, se opresc la nenumăratele tonete cu de toate pentru toţi: cîrnaţi apetisanţi, jambon, dulcegării, artizanat, sau intră în cafenelele sau restaurantele mai mult sau mai puţin sofisticate. Peste tot, predomină un aer sărbătoresc subliniat din loc în loc şi de trupe ambulante care încîntă publicul fiecare cu ce ştie

.

.

Nu-s prea mulţi dar nu lipsesc nici cerşetorii; n-am mai văzut atitudine atît de umilă la un cerşetor, niciodată: aşezaţi în patru labe şi cu fruntea lipită de pămînt ţin între palme o tichie în care milostivii ar putea arunca ceva firfirici; n-am văzut prea mulţi bănuţi în acele tichii…

Cum s-a făcut deja ora opt, intrăm într-o tavernă pentru a mai păpa cîte ceva şi pentru a mai sorbi cîte o minunată bere cehească, măcar pe post de somnifer. Nu mai este nevoie pentru că mersul pe jos atîtea ore, ne-a obosit suficient încît odată ajunşi „acasă” că plonjăm direct într-un somn adînc. Aud ca prin vis bătăi la uşă şi tresar din somn. – Ce vreţi? – Avem un mesaj pentru dumneavoastră. – Cine sunteţi? – De la recepţia hotelului. – Nu puteaţi să telefonaţi? – Trebuie să vă înmînăm mesajul scris. Şi văd strecurîndu-se pe sub uşă un plic. Înăuntru, pe o hîrtie cu antetul hotelului stă scris: „Dear, I would like to inform you that your pick up to Kutna Hora will be at 12:10 at hotel reception. Best regards.” Ian te uită… zic în gîndul meu, pînă la urmă, Eva ne-a înscris la această excursie. Şi adormim la loc.

Read Full Post »

Praga, file de poveste 4

Care va să zică, ăsta fu tot programul cu gaşca; de acum înainte, fiecare pe cont propriu deşi, în oferta iniţială mai erau prevăzute o excursie la Kutna  Hora şi una la Karlovy Vary, contra plată suplimentară, evident. Cu chiu cu vai, Eva a adunat de la trei familii banii pentru Kutna Hora; despre cealaltă destinaţie, s-a făcut că „nu-i triaba mia”. 🙂 . Ştiu că există veşnica dilemă: pe cont propriu sau  cu grupul. Avantaje şi dezavantaje în ambele ipostaze. Voi reveni asupra acestui aspect.

Deocamdată suntem în faţa Turnului cu ceas aflat lîngă Piaţa de Crăciun, de la Praga. Se spune că aceasta este cea mai frumoasă Piaţă din Praga;

am mai vizitat per pedes Piaţa Venceslas aflată în apropiere, care de asemenea este plină de turişti îmbiaţi cu diverse bunătăţi: cîrnaţi, jambon la proţap, dulcegării, bere, etc, etc, etc + evident, obiecte de artizanat şi de vestimentaţie. Turnul cu ceas oferă la fiecare oră un spectacol interesant: o mică uşiţă se deschide şi Domnul Iisus înaintează iar cei 12 discipoli îl urmează;  spectacolul nu durează decît circa 30 de secunde dar, lumea aşteaptă neclintită pînă îl vede.

Ne mai plimbăm puţin prin Piaţa cea mare, admirăm exponatele şi văzîndu-i pe turişti cum se înfruptă de zor, ne aducem aminte că ne este foame. Ochim un restaurant cu specific cehesc şi cerem cîte o supă de ciupeci şi cîte un gulaş. Foarte bune, vă asigur.

Apoi intrăm pe strada Pariszka şi coborîm fără grabă spre Vltava admirînd vitrinele cu tot felul de obiecte de lux, vitrine aşezate la parterul unor palate cu adevărat impunătoare, palate care strălucesc de curăţenie. Lume multă fără înghesuială, totuşi. Ajungem la o sinagogă şi după ce achităm o taxă destul de piperată intrăm să vedem cum este pe dinăuntru. La intrare, mi se oferă o chipa de hîrtie; mîndru nevoie mare, scot din buzunar propria mea chipa dăruită mie la Zidul Plînerii, o pun pe creştetul capului şi intrăm. Sinagoga este sub nivelul solului, împărţită în două încăperi iar obiectele de cult şi băncile sunt aşezate în încăperea cea mai mare. Este luminată electric şi cu lumînări masive şi are un aer auster. Nu ştiu dacă mai este folosită sau este numai muzeu. După un timp oarecare ne ridicăm şi facem loc altor doritori, pentru că erau destui. Sigur că n-am avut voie nici aici cu aparatul de fotografiat. Nu ştiu de ce …

Ajungem la Vltava. Coborîn un şir de trepte tocite şi vedem un debarcader de la care putem cumpăra tot felul de bilete: 1 h plimbare costă 240 de coroane; cu prînz inclus, costă 690; mai este o variantă cu muzică de jazz ceva mai scumpă. Şi abia acum aflu că dacă am fi vrut, puteam să petrecem Revelionul pe unul dintre vaporaşe. Nu ne-a spus acest lucru nici funcţionara de la agenţia de voiaj din Bucureşti, nici Eva de la Praga. Oftez şi mergem mai departe. În aşteptarea vaporaşului, observăm cîrduri de raţe şi de lebede care plutesc pe apele fluviului Vltava iar cerul este împînzit literalmente de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd, se odihnesc pe apă şi pe nişte eşafodaje din lemn construite special pentru ei.

Ne urcăm la bordul unui vapor şi începe plimbarea. Primim explicaţii într-o limbă franceză atît de stîlcită, că nu se înţelege nimic; nici explicaţiile în engleză nu-s mai inteligibile. Mai ştii? Poate că nu aud eu prea bine. De-asta este bine să fii asistat de un  ghid calificat: îşi explică pe îndelete tot ce vezi; aşa, am trecut pe lîngă tot felul de Palate şi habar nu avem ce-s. Pentru că nu mai ne este foame, cerem cîte o bere; foarte bună deşi este la sticlă, dar ceva mai scumpă decît la restaurant.

Toate reclamele de pe internet prezintă berea din Praga ca fiind cea mai ieftină din Europa. Serios? Poate la alimentara că la baruri sau la restaurant este la fel de scumpă ca peste tot. Nu contează… Peste tot ţi se cer la plată coroane ceheşti. La restaurante poţi plăti şi în euro la un curs de schimb de 24 coroane la 1 euro; la hotel primeşti 22  la 1; la casele de schimb de pe stradă, poţi primi dacă nu ştii să întrebi, chiar şi numai 17 la 1; iar dacă încerci să schimbi la valutiştii de pe străzi, rişti să primeşti praful de pe tobă. Seara se lasă din ce în ce mai rapid deşi nu este decît ora 15:30. revenim la debarcader şi număr pe degete: ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena la Paris, pe Dunăre la Budapesta, pe Lucernsee şi pe Zurichsee în Elveţia iar acum, pe Vltava la Praga. Oh, era să uit de plimbările cu vaporaşele de pe Herăstrău în Bucureşti. 🙂

Read Full Post »

Praga, file de poveste 3

N-am avut un somn chiar atît de adînc cum sperasem dar, nu mai contează. Ne-am trezit voioşi şi puşi pe fapte mari. După micul dejun consistent, mai dăm o raită pe la parterul hotelului pentru a-i mai descoperi din secrete. Abia acum observ că mai există o sală denumită Atrium, unde doritorii pot fuma. E bine de ştiut că tot aici, se mai poate savura şi cîte-o bericică învăluită în aburi de tutun, lucru care în restaurantul hotelului sau în cameră, nu-i posibil… Bine şi aşa!

A venit şi Eva, ne urcăm în mini-buz şi pornim. Străbatem oraşul încă adormit deşi este deja ora 9; pe lumină, alternanţa de clădiri vechi cu cele foarte vechi se vede mai limpede dar deocamdată, încă nu-s prea impresionat. Se văd şi multe clădiri în mod evident abandonate, sau cel puţin neutilizate; nu-mi bat capul să aflu de ce. Pe lîngă, noi se scurg alene tramvaie în care puţinii călători par plictisiţi; ei ştiu de unde vin şi unde se duc. Pe trotuare, puhoaie de turişti mişună în sus şi-n jos, zgîindu-se cu aviditate şi fotografiind în rafală tot tot tot. 🙂 Evident, japonezii sunt în număr mare ca mai peste tot pe unde am mai fost; de exemplu, în Grecia.

Eva ne vorbeşte într-o limbă care seamănă binişor cu limba română dar după ce greşeşte de cîteva ori spunînd stînga dar arătînd spre dreapta, nu mai sunt atent la spusele sale şi nici nu le mai consemnez. Spunea pe de rost o poezie învăţată şi cam atîta tot: uite Palatul-nu-ştiu-care, uite Primăria, uite Parcul-nu-ştiu-cum, „în anul bla-bla-bla s-a întîmplat bla-bla-bla”, etcaetera. De fapt, noi am pornit către ţelul principal al incursiunii noastre matinale: Castelul din Praga. Revedem acum pe lumină, succesiunea de poduri care traversează Vltava, poduri pe care le văzusem miraţi şi încîntaţi aseară, la venire. Fluviul este învăluit într-o ceaţă alburie, străbătut de nenumărate vaporaşe, iar aerul de deasupra sa, este brăzdat de stoluri de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd se aşează pe suprafaţa volburată a apelor, alături sute de lebede şi de raţe sălbatice. Tuuu-tuuu îmbie din cînd  cîte-un vaporaş; tuuu cînd vii la plimbare? Imediat ce plecăm de la Castel, promit în sinea mea.

Ajungem lîngă vestitul Castel din Praga. Ridicat pe o colină care domină oraşul, este maiestuos şi impunător. Nu-l vom vedea decît pe dinafară pentru că doamna Eva, n-are chiar aşa de mult timp la dispoziţie ca să stea după cheful turiştilor; treaba sa este să ne arate pe dinafară cîteva obiective turistice, iar cine are chef de amănunţeală n-are decît să vină singur, altă dată. Observ că dacă alte expresii îi lipsesc din vorbirea curentă, doamna Eva ştie foarte bine sensul expresiei „asta nu-i triaba mia”. Mno binie, dragă doamnă Ieva; nu ne-am şucări noi din atîta lucru şi nu vom căuta gîlşeavî. Nu mă pot abţine totuşi, şi o întreb unde a învăţat să vorbească româneşte. Cu candoare, răspunde că de fapt, ea este pregătită pentru turiştii italieni, româna fiind doar o, cum îi spune? Ea nu ştie cum îi spune, eu nu mai sînt curios să ştiu pentru că m-am lămurit, deja.

Aflăm totuşi de la frumoasa Evă cîteva lucruri interesante. După ce o ajut să pronunţe opt sute în loc de opt zeci de ani, (corect 880 de ani dar, nu mai contează) aflăm că Praghezii se pot mîndri cu faptul că după mai bine de o mie de ani, actualul Preşedinte este instalat exact în acelaşi loc de unde era naţiunea condusă în vremurile vechi, lucru unic în Europa; Catedrala din apropiere este construită dintr-o gresie specială, gresie care cu trecerea vremii se înegreşte; (nu e chiar aşa de specială gresia asta, îmi vine să spun dar, nu cred că Eva a auzit de Biserica Neagră din Braşov); că o statuie a nu ştiu cui din faţa Palatului, este făurită de doi meşteri, culmea! Din Braşov; şi aşa mai departe. Drept este că vremea s-a zburlit şi un vînt rece ne pătrunde pînă la oase. Ne putem adăposti puţin în catedrală? Nuuuuu. Şi asta nu pentru că n-ar vrea Eva care este la fel de rebegită ca şi noi. Pur şi simplu, vizitarea Catedralei, începe abia după ora 12, oră la care noi vom fi fost de mult, plecaţi de aici.

Ne retragem către ieşirea din Castel şi după ce admirăm o Piaţă uriaşă, ne îndreptăm către un parapet de la care se poate admira o splendidă panoramă a Pragăi.

Alte explicaţii în limba ceh-ital-română; uite acolo o copie a turnului Eiffel, uite acolo nu-mai-ştiu-ce, uite acolo alt-nu-mai-ştiu-ce. Începem să coborîm încetişor un şir de trepte către centrul istoric al vechiului oraş. De fapt, aici se strecoară o inexactitate: Praga este situată pe ambele maluri ale Vltavei, şi se compune de fapt din patru mari districte, fiecare district avînd propria sa istorie şi propriul său „centru istoric”; abia din 1922 se poate vorbi despre o singură Pragă. Cei interesaţi, pot citi pe Wiki mai mult…

Tot coborînd pe străzile înguste, lăsăm în urma noastră zeci de magazine şi de restaurante, cafenele, clădiri falnice sau mai puţin, cîteva lăsate inexplicabil în paragină, vedem şi Ambasada României, trecem pe lîngă Catedrala Sfîntului Nicolae unde nu  intrăm bineînţeles, şi ajungem la Podul Carol. Vestitul Pod Carol. Pod pe care îl străbatem agale alături de miile de turişti veniţi din toate colţurile lumii, să îl admire.

Pod care este plin de tarabe care oferă artizanat şi de artişti plastici dispuşi să-ţi facă un portret în circa 20 de minute sau o caricatură, în numai 5 minute. De asemenea, doritorii pot cumpăra tablouri gata făcute la preţuri destul de modice. Mai ştii? Poate că unul sau mai mulţi dintre amatorii de artă, vor da lovitura: ce cumpără acum cu zeci de euro, poate să valoreze în timp, chiar milioane…

Se aude şi o muzică de bîlci provenită de la un flaşnetar simpatic.

Nu lipseşte nici cel mai umil reprezentant al societăţii: cerşetorul prosternat.

După ce-am traversat vestitul pod, ajungem pe străduţele întortocheate ale „vechiului centru istoric” 🙂 şi nu după multă vreme, ajungem în Piaţa de Crăciun. După ce ne arată şi Turnul cu ceas, Eva îşi ia grăbită la revedere de la noi. Aveam să înţeleg mai tîrziu de ce se grăbea. Evident că ne-am luat la revedere în mod cumsecade: cîţiva bărbaţi din grup i-au sărutat mîna dar, n-a făcut nazuri dacă eu am ţucat-o pe obrajii săi înroşiţi de ger. 🙂 Ba, chiar a zîmbit cu gura pînă la urechi. Adio, doamnă Eva. Pînă la urmă, ai fost simpatică foc. 🙂

Read Full Post »

Praga, file de poveste 2

După o aterizare perfectă răsplătită cu aplauzele pasagerilor, ne luăm bagajele şi o găsim pe ghida vorbitoare de limbă română care ar trebui să ne conducă primii paşi prin Praga, restul excursiei noastre scurtissime, urmînd să-l facă fiecare familie pe cont propriu. Ghida, are o pancartă după care o recunoaştem; ne adunăm ca puişorii în jurul cloştii şi aşteptăm să vedem ce are de spus. Nu prea multe, deocamdată. Este o femeie de vreo treizeci  şi ceva de ani, slăbuţă, cu o faţă luminată de doi ochi albaştri, imenşi. – Bine v-am găsit! spun. Se gîndeşte puţin şi-mi răspunde cu privirea pironită drept în ochii mei: – Bine-aţi venit! De ce-a ezitat? Voi înţelege ceva mai tîrziu…

Încet încet, cei 20 de turişti care formăm (sau formează) un grup şi nu prea, se adună, iar Eva, pentru că aşa se numeşte femeia cu ochi imenşi, ne conduce la mini-buzul cu care vom merge la hotel. Aici, domnul şofer ne muştruluieşte sever cu privire la aşezarea valizelor în cala de bagaje. Este mai mult vorba de el: singur aburcă valizele noastre rînd pe rînd, după o logică din care înţelegem că mai întîi trebuiesc puse acolo, cele „big”. 🙂 . OK!, fie ca valizele noastre să fie puse în ordinea pe care o stabileşte, EL! 🙂  .

În sfîrşit. Aşezaţi comod pe scaune, purcedem către Praga. Aeroportul Vaclav Havel este la circa 30 de minute de mers cu maşina pînă la Praga; nu ştiu cîţi kilometri sunt şi nici nu ne pasă. Remarc imediat lipsa zăpezii; mă aşteptam să fie chiar mai abundentă decît la Bucureştiul din care plecasem cîteva ore mai devreme dar, nu-i! Vremea este şi aici frumoasă; nici frig nu e, dar seara s-a lăsat brusc şi un întuneric prietenos rupt ici-colo de felinare electrice,  ne învăluie cu tainele sale. Privesc pe geamul mini-busului dar nu pricep mare lucru deocamdată, din cele ce văd. Nici Eva nu este prea vorbăreaţă; nu simte nevoia de a ne desluşi măcar cît de cît dar, nu contează acum. Să ajungem la hotel şi vom mai vedea mai încolo, ce şi cum vom avea de făcut, văzut; ce atîta grabă? 🙂

Ştiu că trebuie să ne potrivim ceasurile după fusul orar local, pentru că după acest timp ne vom petrece cele cîteva zile (5) în Cehia. Am cîştigat o oră? Ar fi a treia oară cînd în acest an ne vom bucura de acest cîştig de timp. Cîştig? Da, şi nu prea. La întoarcere, vom plăti acest timp cu vîrf şi îndesat. Nu insist acum; voi spune mai încolo, de ce.

Pînă la urmă, Eva ne destăinuie cîte ceva: nu vorbeşte prea bine româneşte ( de aici ezitările sale înainte de a răspunde unor întrebări simple) dar ştie oraşul foarte bine ( îmi vine să zîmbesc) şi pentru că mîine – 30 decembrie –  vom avea program de grup, ne va conduce într-un tur al oraşului de patru ore. Foarte bine, ricanez în gînd; chestia asta era prevăzută în pachetul turistic achiziţionat deja; despre ofertele suplimentare nu ne spune nimic? Misterioasă, Eva, tace.

Intrăm în Praga dar deocamdată, mare lucru nu vedem. Probabil că unul dintre farmecele Pragăi este misterul în care clădirile impunătoare se învăluie; lumina chioară a iluminatului public ne dezvăluie totuşi clădiri măreţe, alternate cu imobile mai puţin impresionante. Regimul de înălţime al tuturor clădirilor vechi ( şi ceva mai noi) este constant: cinci, maxim opt etaje. Nu mă pot abţine să remarc totuşi că toate clădirile sunt relativ bine întreţinute, aşa cum am văzut şi la Budapesta şi la Viena. Mai ales, sare în ochi curăţenia predominantă şi în mod clar, un soi de rigoare arhitecturală deşi, varietatea stilului constructiv este mai mult decît diversă. Şi aici, la Praga, pare-se la prima vedere ca şi la Viena, că „noul” se îmbină în mod fericit, cu „vechiul”. Senzaţia de continuitate între generaţii este mai mult decît evidentă. Ajungem la hotelul Christie, hotel prezentat nouă în oferta turistică, a fi de patru stele. Îmi vine iar, să zîmbesc. Patru? Fosta-i lele cît ai fost; acum, cele patru steluţe pîlpîie undeva între două, către maximum trei. Am devenit prea pretenţios? Nici vorbă! Mă enervează minciuna poleită şi mai ales, nu mai pot înţelege nicicum, noile seturi de valori false. În fine…

Camera repartizată nouă, este calibrată exact pe dimensiuni strict necesare: patul conjugal este mărginit de spaţii în care te poţi mişca între  o fereastră meschină pe dreapta, pe lîngă un dulap pe stînga şi pe lîngă peretele din faţa patului unde este montată o plasmă; între pat şi un mic hall care este în dreptul uşii, este o masă de scris cu un singur scaun; tot acest cu(i)b locuibil, este completat de o baie cu cadă aflată imediat lîngă intrare, pe partea dreaptă. Mobilierul este vădit vechi dar, este curat peste tot, cu o singură excepţie despre care prefer să păstrez tăcere, acum. Camera aceasta este de ajuns pentru nişte turişti fără mofturi, cum suntem noi dar, nu mai mult. Patru stele? Iar, îmi vine să zîmbesc Am locuit noi, vremelnic, şi în camere mai bune, şi în camere de hotel mai puţin bune… Acest hotel este totuşi, din categoria celor „ sărăcie cu lustru”. Nu mai contează. Acum, după ce ne-am refrişat o leacă, ieşim în căutarea unui restaurant unde să ne putem ogoi foamea şi setea. 🙂

Habar n-am cum, am nimerit la restaurantul „Jedova chyse” din imediata apropiere de hotel.  Mic, cochet, preţuri moderate, se poate fuma! Mîncare bună, berea la halbă extraordinară! Ce-ţi mai trebuie? Aproximativ vreo 20 de euro pentru a plăti o masă bună, pentru doi. Şi eventual faptul că în celelalte restaurante din Praga şi nu numai, mirarea că pentru aproximativ aceleaşi lucruri, poţi plăti de două, sau de trei ori mai mult.

Bon. Reveniţi la hotel, plonjăm într-un somn adînc, conştienţi fiind că mîine, explorarea Pragăi va începe sub oblăduirea doamnei Eva!

relatarea va urma, chiar şi cu riscul de a vă plictisi. 🙂

Read Full Post »

Praga, file de poveste 1

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) fac. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul…

S-au petrecut şi două incidente. Pentru Praga, funcţionau două ghişee dar călătorii, stăteau disciplinaţi pe un singur rînd. Cînd unul dintre ghişee s-a eliberat, de la sfîrşitul cozii s-a înfipt în faţă o familie compusă din patru persoane, una mai bine şi mai luxos îmbrăcată decît alta. Lumea a vociferat, familia respectivă mima cu nonşalanţă nedumerirea că nu ştia ce regulă încălcase dacă ghişeul era liber, etc. Dar un domn mai înţelept care văzuse destule lucruri în viaţa sa, a pus lucrurile la punct cu glas domol: – Domnilor şi doamnelor, cu grăbiţii şi cu nesimţiţii degeaba te pui; pe grăbiţi îi înţelegi dacă spun de ce vor prioritate dar, cu nesimţiţii, cel mai bine este fie să-i ignori, fie să-i iei de guler şi să-i tratezi cum merită. Cum cea de-a doua variantă este departe de un comportament civilizat, rămîne ignorarea pentru că, se ştie foarte bine: nesimţiţii se hrănesc cu nervii oamenilor cumsecade. Drept a grăit domnul acela!

La controlul paşapoartelor, deşi nu erau mai mult de două sau trei persoane la fiecare ghişeu,  ochesc unul liber şi mă îndrept glonţ, acolo. Cînd am văzut că-i destinat diplomaţilor, dau să mă retrag; funcţionara ne îmbie, surîzînd larg. – Nu suntem diplomaţi, spun. – Veţi fi pentru cîteva minute, replică amuzată, doamna. Deci se poate şi aşa. Mulţumim frumos, dragă doamnă!

Mai avem de „tocat” aproape o oră pînă la ambarcare. Lumea din sală, peste o sută de persoane din ce măsor la ochiometru, pare calmă, dar se citeşte nerăbdarea pe faţa tuturor. În sfîrşit, păsăroiul metalic care ne va plimba vreme de vreo două ceasuri prin văzduh pînă la Praga, vine şi se ataşează de pasarela metalică prevăzută cu burduf prin care ne deplasăm pînă la uşa păzită de două blonde ca berea cehească deja devenită celebră, în toată lumea. Ele ştiu ce ne spun pe limba lor păsărească dar zîmbesc frumos şi presupun că nu ne înjură. 🙂

Avem bilete cu rezervare de loc dar, bineînţeles că Silvia stă pe un rînd de fotolii iar eu, pe celălalt rînd, despărţiţi numai de culoarul pe care se plimbă cehoaicele şi mai rar, ceilalţi călători. Tot e bine. Alte cupluri mai ghinioniste, sunt separate de şiruri întregi de fotolii; probabil că agenţia a emis biletele pe principiul „las că se descurcă ei acolo între ei, în avion”.

Suntem într-un Boeing 737 – 500, iar cele 120 de locuri sunt ocupate cu doar cîteva excepţii; după o goană nebună de cîteva zeci de secunde pe pistă, boeingul ţîşneşte şi se înfige în văzduhul incredibil de albastru, generos luminat de acelaşi soare strălucitor. Motoarele torc monoton, iar viteza creşte odată cu plafonul de zbor.

Recitesc ofertele turistice şi-mi vine să zîmbesc; ştiu din experienţă că una citeşti şi alta găseşti; plus de asta, cel mai mare regizor în astfel de scurte excursii, este întîmplarea; neprevăzutul; ocazia prinsă sau scăpată la milimetru. Prefer să recitesc În ce cred cei care nu cred în timp ce Silvia citeşte Floarea de loldilal.

Fetele pregătesc gheridoanele cu papa. Tocmai la ţanc pentru că ne cam picnise foamea. Au ajuns şi în dreptul nostru. Petra, prima dintre blonde, care în prima sa tinereţe pare să fi fost mult mai frumoasă, ne oferă cîte-un şerveţel uriaş şi cîte-o pungă minusculă cu biscuiţi; SLANY MIX. Cum slany înseamnă CRACKER, adică biscuiţi, văzînd că în materie de papa asta-i tot, îmi vine să zic: uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. Dar, tac.

Ladislava, blonda numărul doi, ne oferă chimicale (coca-cola), suc, ceai, cafea, mulţumesc frumos dar, nu! Are şi altceva? Are: Silvia vrea un pahar cu White Wine, eu unul cu Red Wine, plus apa minerală cu şi fără bule, şi hai noroc! Ciocnim peste culuar la mare înălţime, paharele de plastic. Bun vinuţul? Tare bun dar, nu prea ţine şi de foame.

A treia stevardeză, o brunetă mai plinuţă, nu ne dă nimic. Ea strînge deşeurile că d’aia-i şefa celorlalte două. 🙂 . Nu-s ele prea tinerele dar, nici prea mult peste o sută de ani nu au dacă le iei pe tustrele, la un loc (ca vîrstă).

Că nu telefon şi nu laptop ştiam dar, că nu şi foto sau film, nu. Este prima dată cînd păţim aşa ceva: filmatul în avion, interzis. Cînd am zburat cu El-Al în Israel n-am avut astfel de probleme, nici cînd am zburat în Catalunia şi nici cînd am zburat la Zurich. Dar, asta e, mergem mai departe.

Cam gata cu mersul prin ceruri; începem să revenim cu trenul de aterizare, pe pămînt; Praga ne aşteaptă cu braţele deschise; şi sper că şi cu ceva păpică. 🙂

Read Full Post »