Am ieşit din restaurant şi mergem pe rue Rene Levesque, în sus; nu ne putem rătăci, hotelul se află pe această stradă, în aval. După ce ne-am alimentat bateriile biologice, se cuvine să le alimentăm şi pe cele sufleteşti. Cazarea mai poate aştepta că suntem drumeţi învăţaţi dacă-i nevoie, şi cu aşteptări şi cu privaţiuni. Iată că am nimerit, deşi nu o căutam în mod special, la Catedrala Sf. Patrick. Este linişte şi pace. Silvia este în elementul său, aşa cum este în indiferent ce fel de biserică ar fi: creştină, catolică, protestantă, moschee sau templu iudaic. Doar Dumnezeu există peste TOT!
Nu este mai nimeni aici, este cam întuneric, am stat puţin şi am plecat.
În faţa catedralei şi lateral, pe o pajişte, numeroase veveriţe alergau prin iarbă căutînd ele ştiu ce, că alune, n-am prea văzut. Nu se tem de oameni.
Mergem spre cealaltă catedrală, una dintre ţintele primordiale de atins în imaginarul meu turistic. Din nou, linişte şi pace. Dacă la Sf. Patrick nu eram decît noi şi o doamnă mai vîrstnică, aici este o oază de reculegere pentru mai mulţi oameni, turişti sau nu. Iar stau pe bancă şi iar scriu. Scriu ca să am ce citi mai tîrziu, dacă uitarea îşi va croi drum nesuferit peste amintirile noastre.
Silvia, a scos din cotloanele încăpătoare ale genţii sale o cărticică şi cu genunchiul pe pămînt, înalţă o rugă. Ştie ea prea bine ce face.
Este botezată ortodox ca şi mine, ne-am cununat în ritualul ortodox la Biserica Sfîntului Spiridon din Bucureşti, am botezat şi cununat la rîndul nostru tot în ritul ortodox. Dar amîndoi avem o atracţie inexplicabilă atît pentru iudaism cît şi pentru catolicism. Practic, amîndoi suntem un soi de ecumenici. Amîndoi credem că Dumnezeu este UNUL, dar, căile către El sunt diferite pentru că şi oamenii sunt (atît de) diferiţi. Atîtea schisme s-au petrecut de exemplu în creştinism, încît lesne ar fi să cazi în depresie neştiind care este adevărata cale. Ştie cineva cu adevărat ceva? Şase sute de ani au trecut, Anno Domini, pînă să se concretizeze dogma, aşa cum este acum. Şi au trecut aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. La ce-a folosit această schismă? La ce foloseşte că atît Biserica Rusă cît şi cea Anglicană refuză cu îndîrjire reunificarea tuturor Bisericilor? La ce a condus marea strădanie a lui Papa Ioan Paul al doilea pentru ecumenism? La (aproape) nimic. Şi dacă unii nu ştiu, eu am aflat că eresis NU înseamnă altceva, decît altă cale, NU păcătos rătăcit de la dreapta credinţă. Dacă nu ar fi fost comuniştii nişte nemernici, eu aş fi fost botezat uniat. Că aşa a fost şi tata. Numai că pentru vina de a nu fi fost ortodox, tata a fost aruncat în temniţă, iar mama, m-a botezat DE FRICĂ ortodox. Care-i adevărata cale?
Spre deosebire de alţii, noi conştientizăm că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca evreu şi a murit ca evreu. Creştinismul a fost dezvoltat de ucenicii săi apropiaţi, TOT evrei, care prin prozelitism au crescut Biserica lui Cristos la proporţiile pe care le atinge astăzi. Şi tot spre deosebire de alţii, atît evrei cît şi neevrei, ştim bine că aproape două sute de ani, creştinii au fost acceptaţi de evrei, mulţi evrei crezînd cu adevărat că Iisus a fost Mesia. Chiar mai există în Israel, evreii meseianici care încă împacă tradiţia VT cu învăţăturile NT. Dacă este interesat cineva, să-mi spună şi îi pot face legătura prin internet cu Otniela Batzion, o intelectuală de prestigiu.
*
Pe drum am fotografiat Montreal pe strada Rene Levescque încercînd o asemănare cu Benidorm, Spania. Puzderie de zgîrie nori acolo, puzderie de zgîrie nori şi aici. Nu merge. Canada este altceva decît Europa. ALT-CE-VA! Nu poţi înţelege Lumea Nouă în comparaţie cu Lumea Veche decît venind aici. Doar aici, la faţa locului, înţelegi. Doar aici. Nu ştiu dacă sună patetic sau pretenţios, dar, nu poţi compara decît lucrurile pe care le-ai văzut nemijlocit. Ce ştii din auzite sau ce-ai citit în mass media, este cu totul altceva decît ce vezi tu cu ochii tăi, ce auzi tu cu urechile tale şi ce simţi tu cu sufletul tău, la faţa locului. Complet ALTCEVA!
*
Citez iar, din lucrarea c a n a d a apărută în anul 2010 în biblioteca ziarului Adevărul: „În pofida prezenţei mai multor zgîrie-nori, cea mai atrăgătoare clădire este Cathedrale Marie-Reine-du-Monde, inaugurată în 1894 şi închinată Mariei, Regina Lumii. O copie la scară mai mică a lui San Pietro din Roma, este o emblematică declaraţie a puterii Bisericii Catolice aici, în partea de vest a centrului oraşului, odinioară fortăreaţa protestantismului britanic. Gesticulînd de pe cornişă, se văd sfinţii patroni ai diverselor parohii ale oraşului care au ajutat finanţarea construcţiei monumentalei clădiri, în vreme ce, la interior, se află o magnifică reproducere a lui baldachino (acoperămîntul de altar) din San Pietro.”
*
Bineînţeles că şi aici, la Catedrale Marie-Reine-du-Monde, Silvia aplică a cîta oară? talentul ei special de a se volatiliza în decor, care talent funcţionează oricînd şi oriunde, cu precădere în spaţiile cultural religioase. Aşa talent, mai rar. Pur şi simplu, acum e, acum dispare şi cînd vrea ea să se re-materializeze, apare din nou. Unde a fost? He he 🙂 Imposibil de aflat. La fel ca personajele din scrierile lui Eliade, Silvia transcende timpurile pentru că stăpîneşte perfect modul de întrebuinţare a spaţiului transformat în timp. Einstein era mic copil pe lîngă ea. La fel şi Eliade 🙂
*
Două vorbe şi despre Catedrală. Mult prea mare faima decît realitatea. Copie la scară a Bisericii San Pietro dar, la o scară destul de mică. Am fost la Vatican şi pot face diferenţa. Dar merită vizitată, neapărat!
Declarată Parc Național, avînd și o legendă interesantă, această insulă chiar merită vizitată. Cum aflasem dinainte ce trebuie să facem, luăm autobuzul nr. 2 chiar de lîngă hotel și mergem în portul turistic. Luăm bilete de la o tarabă de pe țărm, 15 euro de căciulă, habar n-avem ce căpătăm în schimbul banilor, că n-ai cum să te înțelegi cu valencienii decît în limba gimnastică 🙂 , dar nu contează, vom vedea noi ce și cum. Valencienii pur și simplu refuză să vorbească altceva. Nici măcar cele cîteva cuvinte în spaniolă sau engleză sau franceză pe care le știu nu ne-au fost de folos deși, mă încearcă o teribilă senzație că ei înțeleg ce le spun dar se fac că nu prea…
Distracția odată încheiată, suntem debarcați pe insulă, unde avem de ales: fie riscăm o escaladă pînă în vîrful insulei pentru o belvedere (mulțumim frumos dar nu 🙂 ), fie să bem cafea, o bericică sau o limonadă la barul amenajat lîngă debarcader. Nu te grăbește nimeni. Poți să zăbovești întreaga zi dar, trebuie să fii atent cînd te poți întoarce cu ultimul transport. Că dacă nu, acolo rămîi măcar o noapte și vrei nu vrei, dormi în sînul naturii 🙂 . Cum n-aveam de gînd să rămînem acolo, am băut fuguța un suc natural de portocale făcut în fața noastră din portocale adevărate de la mama lor de-acasă (trei euro paharul) și ne-am grăbit la debarcader. După ce ne-am ambarcat pe vaporul antedeluvian, matelotul fotograf ne-a pus în brațe trei castroane (din ceramică?) pe care tronau mutrele noastre; pe un castron eram împreună iar pe celelalte două, separat. Cît? Zece euro bucata. Ce face cu cele pe care nu le vinde? Le reciclează. Cum? Treaba lui…
Și Silvia cu cele trei castroane (mutra ei, mutra mea și mutra nostră) 🙂
În imediata apropiere se află o biserică destul de modestă ca dimensiuni dar care este realizată într-un uluitor stil se pare inspirat din Gaudi; fațada este ornată cu marmură și cu ceramică; are două turnulețe a cîte 25 metri înălțime și cam atît este de semnalat…
Artistul care și-a imaginat că piatra poate să cînte maiestuos se numește Ivan Larrea, iar pe lîngă faptul că este sculptor este și muzician. Aveam să-l cunoaștem personal pe artist, la el acasă, aveam să-i vizităm și atelierul cum altfel? tot prin bunele oficii ale ”dădacei” noastre, Olga.
Tiberiuorasanu's Blog 