Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘mircea eliade’

Odată stabilit în străinătate, Mircea Eliade se consacră, cu obişnuita-i absolută rîvnă, temelor generale şi universale: istoria religiilor, filosofiei, mitologiei. Simultan şi paralel, pe măsură ce lucrările cărturăreşti se teoretizau şi se amplificau, cele literare îşi aduceau din ce în ce mai precis aminte de zilele dee demult şi dobîndeau un caracter strict autohton. În romanul Noaptea de sînziene şi în nuvelele toate, România şi Bucureştii exercită o suzeranitate irezistibilă. Cine ar bănui că Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci şi Un om mare sunt scrise de la depărtări: mireasma lor e atît de locală! Strada Mîntuleasa e o poveste nu mai puţin exclusiv românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray . Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru întreaga planetă de scriitorul iremediabil ataşat şi îndrăgostit de spaţiile şi scenopgrafiile copilăriei şi tinereţii. România şi Bucureştii îşi manifestă aproape obsesiv trăinicia. Dorian Gray şi portretul său, în cazul acesta, evoluează coexistînd în armonie, completîndu-se şi tolerîndu-se reciproc.

Şi Vizite chez les morts a lui Eugen Ionesco evocă – fantomatic mai degrabă – un Bucureşti nepieritor. Nici moartea nu rupe firul ombilical dintre cei cînva locuitori ai oraşului şi urbea lor acum de-a pururi părăsită, după cum nu şterge nimic din virulenţa relaţiilor cu dramaturgul. Iar Emil Cioran în Exercises d’admiration se mărturiseşte, se referă la Sibiul său juvenil, la anii studenţiei bucureştene, la matcă. Exemplul lui Mircea Eliade nu-i aşadar izolat, numai că la el neînstrăinarea ia un caracter mai stăruitor, mai fervent. O tainică lege a compensaţiilor, a echilibrului şi a vaselor comunicante îl obligă să păstreze neîncetat cumpăna şi după fiecare perioadă de activitate ştiinţifică universală face un desfătător şi odihnitor popas în cadrul formelor originare. Literatura asigură efectuarea mişcării pendulatorii şi-şi oferă aurorului sprijinul (blînd şi jucăuş) părînd a-i şopti şi chezăşui că nu s-a depărtat de ai săi, că a dus ţara cu el în valiză, că de fapt hălăduieşte pe două tărîmuri convergente: unul concret (profan), străin, şi unul spaţio-temporalo-mitic (sacru), românesc. E acasă va să zică, nu are de ce se îngrijora, de vreme ce scrie – în româneşte – despre fiinţe, întîmplări şi meleaguri întru totul fidele unei trăiri numai la suprafaţă întreruptă de vicisitudinile istoriei. O fotografie veche de 14 ani îşi desfăşoară acţiunea untr-un decor foarte occidental, dar eroul, Dumitru, tînărul candid „ţăran de la Dunăre” şi fiu al lui Muter natur (natura mamă, germ.) exprimă în acest decor sîmţămintele cele mai romîneşti ce pot fi. Dumitru e semnificantul lui Mircea Eliade. La Chicago literatura română îşi agoniseşte statut  de extrateritorialitate. Absurdul, istoria şi fatalitatea sunt înfrînte.

Nu numai că opera literară din străinătate e de intensă putere şi fascinaţie, e şi revelatorie. E o irecuzabilă dovadă a posibilităţii  unei dedublări alternative şi necurmate. Paralelismul e neobosit şi de fiecare dată  forţa de împrospătare a ficţiunii uimeşte, a ficţiunii care prelucrează numai datele provenite din stocul de memorie al obîrşiei. În Noaptea de sînziene şi nuvele nu e vorba numai de inşi şi fapte româneşti, pînă şi aura e acut românească, la fel ca şi vibraţia, tonul, pulsarea. Extraordinar în opera de ficţiune a lui Mircea Eliade e tocmai caracterul acesta ne-nostalgic, ne-depărtat, ne-proiectat în timp, ne-refăcut; cele româneşti sunt vii şi prezente, fireşti, imediate. Altfel spus: dedublarea e fără greş.

De aici, ne întrebăm, ce reiese? Că înstrăinarea – adevărata înstrăinare – e un fenomen rar şi greu realizabil. Cel plecat de acasă îşi duce negreşit casa cu el. Unii sub formă de amintiri, alţii de răfuială, dor, regrete, supărări – diverse chipuri ale uneia şi aceleiaşi indelebile peceţi. Sunt şi cei care, printre străini, într-atîta nu pot uita punctul de pornire încît le este definitiv compromisă putinţa de adaptare pe un teritoriu nou. Panait Istrati şi-a povestit ţara străinilor. Dar Mircea Eliade ne dă fericita pildă a unei soluţii cu totul neaşteptate: el a ştiut să fie un mare savant universal, la largul lui în cultura lumii, şi totodată să rămînă ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român. Pendularea (dedublarea) i-a îngăduit să nu jertfească nici unul din planurile de activitate: cu egală vigoare şi pasiune le-a folosit pe amîndouă, coordonîndu-le printr-un soi de ritmicizare. Ritmul constituie poate explicaţia: secretul acesta al vieţii şi al artei. Casa nu l-a împiedicat să vadă lumea şi să o înţeleagă şi nici să-şi croiască faima şi aşezarea în ea; iar lumea, la rîndul ei, nu i-a răpit casei nimic din stringenta ei prezenţă. Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit şi a lucrat  o bună parte a vieţii în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi şi tare în cadrul limbii româneşti; ba şi al suflării româneşti dacă dăm substantivului acestuia din urmă un sens cît mai apropiat de cel fiziologic. Arta, magică precum se află, a fost unealta minunată care i-a făcut slujire şi i-a dat mijlocul de a supune legile fizicii şi a vieţui spiritual pe două tărîmuri.

Şăgalnică şi isteaţă, l-a şi dezvăluit. În rolul ei de iubită adevărată, de ibovnică preferată, comite indiscreţii şi ne arată că pendularea, totuşi, cunoaşte abateri de la uniforma cadenţă în doi timpi potriviţi: cu simţirea şi cu sufletul, cu imaginaţia şi cu pofta, copilăreşte şi suprafiresc, oniric şi temperamental, organic şi biruitor, Mircea Eliade se vădeşte de preferinţă şi cu precădere îndrăgostit de fantezie şi fabulaţie. Oricum, nu se poate lipsi de ele vreme îndelungată. Le solicită periodic ca pe un elixir. Mintea şi raţiunea, – nepărtinitor, harnic, şi manevrînd linguae francae – le-a dăruit lumii. Inima şi graiul nu şi le-a dezlipit de ţară. Şi cu toţii ştim că în acestea două sălăşluiesc intimitatea făpturii şi că dintr-însele pornesc resorturile creaţiei artistice. Erudiţia îl înfăţişează pe savantul mondial, necontenita producţie literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român.

Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situaţie de impecabilă neînstrăinare.

– text cules din volumul Prin alţii către sine / N. Steinhardt / Polirom – 2012.

 

Read Full Post »

Repostare

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale.

– – –

Voi, dragilor, ce aţi citit din opera acestor mari exponenţi ai intelighenţiei umane?

Read Full Post »

Tot despre ieşirea din timp este vorba şi în această nuvelă. Trei prieteni, se duc adeseori la bungaloul unui cunoscut al unuia dintre ei, bungalou aflat într-o pădure. La un moment dat, toţi trei sunt proiectaţi în afara timpului prezent şi asistă la o întîmplare care fusese baza unei legende, o întîmplare tristă în care soţia unui hindus fusese răpită şi asasinată de un musulman. Este posibil acest lucru? Poate da, poate nu, cert este că India este plină de mistere de nedezlegat. Dar. Această povestire aduce un element nou:

“ – Oricare ar fi adevărul în privinţa plecării noastre din bungalou, nu acesta e lucrul care mă nedumereşte cel mai mult… Înţeleg foarte bine că am fost proiectaţi în afară din timpul şi spaţiul actual şi am devenit martorii unei crime întîmplate acum o sută cincizeci de ani prin aceste locuri. Pădurea pe care am văzut-o noi la un moment dat era pădurea de atunci; vastă, cu arbori mari şi venerabili, care fără îndoială au fost tăiaţi în decursul secolului trecut. Casa lui Nilamvara era, de asemenea, o casă din secolul XVIII, una din vilele pe care am aflat că le avea el în apropierea Seramporelui şi care a fost rasă de pe faţa pămîntului. Oamenii pe care i-am zărit acolo, ducînd pe năsălia de ramuri trupul tinerei Lila, erau tot aşa, îmbrăcaţi ca în secolul XVIII, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai poartă acum în Bengal. Toate acestea le înţeleg foarte bine. Şi n-aş fi avut nici o nedumerire dacă noi, cei trei, ne-am fi trezit că asistăm la asasinarea Lilei şi la jalea casei lui Dasa. Dar noi am auzit numai ţipetele tinerei fete şi, deşi am alergat în toate părţile, n-am văzut pe nimeni; nici pe ea, nici pe cei care o răpiseră. Şi apoi, acolo unde nu mai înţeleg nimic este intrarea noastră în casa lui Dasa. Ar fi firesc ca noi, cum spuneam, să asistăm la jalea lui de acum o sută cincizeci de ani; atît şi nimic mai mult. Dar n-a avut loc o simplă repetare a evenimentelor întîmplate acum o sută cincizeci de ani, ci au intervenit elemente noi, create de prezenţa noastră în acea casă. Noi i-am vorbit lui Dasa şi el ne-a răspuns… lucrurile acestea nu se îmtîmplaseră însă acum o sută cincizeci de ani. Deci nu asistam pur şi simplu la o scenă demult întîmplată, ci interveneam în această scenă, modificînd-o prin prezenţa noastră, de care eroii luaseră cunoştinţă, şi prin întrebările noastre, la care ei răspundeau…Aşadar noi n-am retrăit exact  o întîmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost proiectaţi ca martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat… Accept ipoteza că aş putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aş putea asista la bătălia de la Waterloo văzînd în acelaşi timp cum Napoleon iese biruitor. Swami Shivananda începu să rîdă şi-mi luă braţul. – Tot raţionamentul d-tale e foarte frumos, însă e cu desăvîrşire greşit, îmi spuse el… Şi e greşit pentru că…”

Chiar. De ce este greşit acel raţionament?

– – –

” – Şi e greşit, continuă el, pentru că acordă oarecare realitate întîmplărilor, fie aceste întîmplări trecute, prezente sau viitoare. Dar nici o întîmplare nu este reală, dragul meu. Tot ce se petrece în cosmosul acesta este iluzoriu… Iar într-o lume de aparenţe, în care nici un lucru şi nici un eveniment nu e consistent, nu îşi are realitatea sa proprie, oricine e stăpîn pe anumite forţe, pe care voi le numiţi oculte, poate face ce vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe.”

Acest raţionament este corect?

Read Full Post »

fragment

“Nu înţelegeam, şi ea stărui:

– Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos paşaport şi n-a scris nici-o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu  să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o petrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărul în cursul nopţii, plecînd de/a dreptul de-aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

– Şi toate cercetările n-au dus la nici-un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.

– Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp de lămurire sau de iertare… Te-aş ruga numai să nu pomeneşti mamei nimic despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele…

– – –

O jumătate de ceas în urma mea, intră doamna Zerlendi.

– Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta intensitate, începu ea, dînd cu ochii de maldărul de caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri, fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă de tot felul de nenorociri; cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon… Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921; poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simţul realităţii.

– – –

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine . Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut. “

Ce părere aveţi? Există acest tărîm? Pot oamenii să dispară pur şi simplu?

Read Full Post »

Nu ştiu de ce am amînat să citesc această carte pînă acum. Alte lecturi mi-au ocupat timpul, treburi domestice mi l-au risipit. Dacă mai este cineva care nu a citit aceste două magistrale cărţi, Maitreyi şi Dragostea nu moare, n-ar trebui să mai aştepte. Iar dacă aş avea această putere, aş porunci ca aceste două cărţi să fie nedespărţite pentru totdeauna, într-un singur volum. N-am vrut să-mi dau cu părerea despre Maitreyi ci, am redat integral prefaţa scrisă de Mihail Sebastian, AICI. Nu-mi voi da nici acum cu părerea despre Dragostea nu moare, pentru că abia am terminat lectura şi tebuie să-mi las impresiile la decantat. Sau poate, la descîntat. Voi reda numai o postfaţă extrem de calificată scrisă la cartea aceasta, de Mircea Handoca, AICI. Merită cu prisosinţă să cheltuiţi căteva minute, citind-o.  Dacă nu mai găsiţi aceste două cărţi în librării sau anticariate, pot fi citite on-line,  AICI şi AICI. Vă asigur că merită cu vîrf şi îndesat! Maitreyi, începe cu o dedicaţie scrisă de Mircea Eliade în bengali : „Îţi mai aminteşti de mine Maitreyi ? Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?” Maitreyi, nu l-a uitat şi l-a iertat. Mircea a trăit toată viaţa sa într-o lume a misterelor, lume pe care a deprins-o în India şi care i-a guvernat întreaga viaţă. Lectură plăcută.

Cîteva citate din această carte găsiţi AICI

Read Full Post »

Text publicat de Mihail Sebastian în România literară, an II, nr. 64, 6 mai 1933

MIRCEA ELIADE : MAITREYI

Dacă aş fi cu desăvîrşire sincer cu mine şi cu dumneata, cititorule, aş tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire : nu pot să scriu despre Maitreyi. Cu asta aş termina socotelile şi am trece mai departe, să vorbim despre altele, cărţi, probleme, literare polemici, idei, că sunt, slavă Domnului, destule. Se întîmplă şi în viaţă – nu-i aşa ? – lucruri pe care le păstrezi exclusiv pentru tine şi peste care arunci o lespede interioară, niciodată bănuită de ceilalţi, pentru ca altminteri să continui să rîzi. Să umbli, să mănînci şi să ai opinii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Aş fi atît de bucuros să am curajul de a face acelaşi lucru cu Maitreyi! Cartea aceasta îmi deschide atîtea porţi intime, încît a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. Nu e o lectură pe care o judec. Este un ceas de viaţă proprie asupra căruia sunt silit să fac un oribil referat. Ar fi trebuit – toţi  cei care am citit Maitreyi – să oblonim în noi povestea asta şi să convenim a o trece în tăcere, fiecare păstrînd-o pentru consolările sau dezastrele lui personale.

Se zice că oamenii care supravieţuiesc unei mari catastrofe – un naufragiu sau un incendiu – nu vorbesc niciodată între ei despre ce s-a întîmplat. Maitreyi este un asemenea dezastru sufletesc. După ce ai închis cartea, viaţa din jur ţi se pare scăzută, mediocră, nici suficient de trivială măcar, cu toate orizonturile trăite. Pentru o bună bucată de vreme, Maitreyi te dezadaptează. Ţi se pare deşert să te duci la lucru, să saluţi, să scrii. Te apleci asupra vieţii tale, ca asupra unui destin străin. Îţi trebuie o convalescenţă de cîteva zile ca să revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar, sau ce se întîmplă să fii. În cazul nostru – din nefericire – critic literar.

Niciodată, exerciţiul criticii nu mi s-a părut mai sterp. Comentarii, comentarii… Ştiu atît de bine că există în Maitreyi un punct de foc pe care nici eu, nici nimeni nu-l va capta! Şi totuşi, iată, sunt gata să dau ocolul cărţii şi să precizez : “judecăţi de valoare”, ca un farmacist, care, cînd a spus preţul unui gram de mercur, crede că a spus ceva despre esenţa mercurului.

Simplul gînd de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămînală, de a o înscrie deci într-o “mişcare literară”, de a o pune alături de alte nume şi opere, de a o încadra într-o categorie critică, acest simplu gînd mi se pare că este de la început o trădare, căci Maitreyi este un fapt unic, fără precedent şi fără urmare,  un fapt pe care ar trebui să-l iubim şi să-l înţelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică.

Mă întreb cum anume voi face lămurit acest lucru şi, aducîndu-mi aminte că am scris în fiecare săptămînă aici despre atîtea cărţi bune şi proaste, nu ştiu cum să vă spun mai categoric că Maitreyi trebuie scoasă din rîndul lor, că nu este vorba acum despre o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt incuficiente. Talent, psihologie, emoţie, profunzime, atmosferă, construcţie etc., etc. Cît de inexpresive sunt jucăriile acestea critice.

Maitreyi le depăşeşte pe toate. Maiteyi îl depăşeşte pe Mircea Eliade  însuşi – nu în sensul că i-ar întrece posibilităţile de creaţie, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (“dincolo” nu înseamnă “mai sus” ci “pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit. Mircea Eliade, – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeaşi redacţie, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necăjim şi care ne necăjeşte în discuţii amicale – el nu are în împlinirea acestei întîmplări miraculoase care se numeşte Maitreyi decît rolul unui martor. Fiecărui timp, probabil, îi trebuie o carte frumoasă despre iubire. Daphnis şi Chloe, Paul et Virginie. Maitreyi este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade să o scrie şi să ne-o dea. Vedeţi, destinul ştie să-şi aleagă oamenii.

Cred cu atîta certitudine că Maitreyi este un fapt excepţional, încît nioci nu încerc să-l leg de antecedentele literare ale lui Mircea Eliade. Ar fi uşor – şi interesant, de altfel – să observăm în ce relaţii se află cartea aceasta recentă faţă de Isabel şi apele diavolului, dar ar fi vorba de relaţii strict artistice, adică neglijabile şi în orice caz de plan secund. Că viziunea de romancier a autorului s-a netezit de la Isabel încoace, devenind mai sobră, mai liniară şi mai fermă, se vede foarte bine din lectura lui Maitreyi. Dar acest lucru îl putam afla din alte pagini (“Jurnalul” publicat în revista Azi, de excepţională valoare pentru definirea scriitorului epic Mircea Eliade). Că problematica din Isabel, de un juvenil şi profund totuşi satanism, şi-a liniştit de atunci apele turburi, evoluînd spre un simţ tragic, mai puţin exterior, mai resemnat, mai împăcat cu sine însuşi şi atenuant, de un  vag umor, pe care întîile fapte literare ale lui Mircea Eliade nu-l aveau deloc, că neliniştea ce tăia adînc pînă la tumult şi confuzie, în paginile lui din primii ani, dinaintea plecării în India sau din anul întîi al şederii sale acolo, că această nelinişte, fără să se piardă, a luat de atunci forma matură de expresie şi căutare, o aflăm desigur, şi din Maitreyi, dar mai ales din alte pagini recente ale sale, din fragmentul romanului Victorii tipărit tot în Azi şi din aproape toate eseurile sale publicate anul acesta în Vremea, eseuri care vor trebui neapărat tipărite în volum, pentru a se înţelege că genul acesta abia cu Mircea Eliade începe să creeze valori originale la noi.

Dar, repet, este inutil să-i solicităm lui Maitreyi semnificaţii critice, pe care autorul ni le oferă larg în toate celelalte scrieri recente ale sale. Maitreyi trebuie păstrat pentru ceea ce are absolut unic, unicnu numai în literatura noastră, dar în literatura lui Eliade însuşi.

E neîndoios că istoria literară rom,ânească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi social de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată cînd am vorbit despre tulburătoarea domnişoară Roth din Isabel. Paul Sterian  îmi spunea de curînd că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix înAlgeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecţie Delacroix, va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate pînă la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.

Dar toate acestea, toate, rămîn sub Maitreyi. Findcă Maitreyi, după cum am spus pînă aici, continuă totuşi a fi altceva.

“Altceva”, e foarte uşor de spus. Ce anume însă ?

Nu ştiu. Un poem poate, o legendă, un mit. Vedeţi, tot ce vă pot spune despre Maitreyi, este o mărturisire personală, în nici un caz o precizare critică. O dată cu închiderea cărţii, povestea iubirii lui Allan şi a Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă, în rădăcinile cele mai adînci ale folclorului nostru personal. Îmi aduc aminte de tragedia aceasta, ca de un sîmbure nestins al unei dureri mari din trecut, din propriul meu trecut. Îmi aduc aminte, poate, de o noapte petrecută singur pe ocean. Îmi închipui că trebuie să fie un sentiment asemănător. Este un sentiment ireductibil, care nu se explică. Îl trăieşti sau nu.

Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea maio frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Sau mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de unele păoeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarme, de unele poveşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier… dar nu ajută la nimic. Misterul lui Maitreyi rămîne mai departe, închis ca un inel aruncat în mare.

Şi e cu atît mai greu de explicat acest mister, cu cît nu ştii de unde începe, totul fiind cuprins într-o derutantă simplicitate, de la prima pagină pînă la cea din urmă. Mircea Eliade este un scriitor lucid şi cele mai febrile pagini ale sale indică, în cele mai patetice momente, prezenţa unui ochi scrutător, ce nu iartă evadări lirice.

“Cînd iubesc cu adevărat pe cineva îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte”(p.9)

O asemenea observaţie (şi sunt multe în cursul acestei cărţi totuşi pastorală) ar putea să schimbe drumul povestei spre interpretări psihologice, probleme intime, căutări complexe. Ar trebui în orice caz să rupă cercul magic de incantaţie şi vrajă ce înconjoară drama din Maitreyi. Totuşi, prin nu ştiu ce inexplicabil dar de poet, cartea este construită pe elemente strict epice şi pe observaţii continuu lucide, fără lirism, într-o lumină calmă şi dureroasă de poem.

Din halucinanta rătăcire a lui Allan (p. 212-218) din această goană disperată, strivitoare, plină de cea mai năvalnică sfîşiere interioară, din aceste pagini pe care nu le recitesc fără strîngere de inimă, reţin totuşi curioasa paranteză de la pagina 216, atît de precisă, practică şi crudă în brutalitatea notaţiei :

“Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupră-mi cinci sute de rupii şi, de cîte ori se apropiau oameni, duceam instinctiv mîna la portofel”.

Asemenea remarcă îl trădează pe romancier şi psiholog, pe observatorul exersat, pe căutătorul de detalii exacte. Este uluitor, repet, cum din asemenea trăsături epice se clădeşte o carte atît de vrăjită, purtînd peste toate imaginile ei obiective, ritmul unei emoţii care ridică cele mai uşoare detalii la o înaltă semnificaţie.

Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă şi o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputinţă să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai tîrziu, la o a doua lectură, cînd voi fi uitat melodia cărţii, cînd voi fi pierdut gustul acesta inexprimabil de bucurie şi de moarte. Sunt cîteva rînduri în Maitreyi care exprimă cu multă linişte şi cuprinzînd nesfîrşite orizonturi lăuntrice acest sentiment pe care ţi-l lasă lectura cărţii.

“Aş vrea să fiu o buturugă, plutind a lene, senină, beată de apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţei această întoarcere la mineral, la cristal de pildă ? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împarţi lumina ca un cristal…”

Poate că asta, sentimentul ăsta, este Maitreyi, poate că aici stă cheia legendei, punctul de foc al poemului, centrul care îi uneşte toate drumurile torturate şi i lepacifică. Vreau să întîrzii cît mai mult în această lumină şi nu consimt să o sacrific unei cronici. Îngăduie-mi, cititorule, să-ţi vorbesc altă dată edespre cartea lui Mircea Eliade. Te-am prevenit, de altminteri, că nu pot să o fac astăzi.

Mihail Sebastian

Ce părere ai despre această carte ? Dacă nu ai citit-o încă, ce mai aştepţi ?  🙂  

 

Read Full Post »

            Mircea Eliade şi-a scris ultima carte în toată bogăţia. E o risipă de gînduri, probleme, momente epice, teme, tipuri şi lucruri, cum ni se pare că n-a mai întîlnit literatura noastră. Numai un om bogat şi atît de neobosit ca Eliade putea să încerce această carte mare, hotărît mare.

            Poate de aceea e primită cu atîta rezervă. Tineretul o citeşte, dar nu se descoperă în ea. Puţinii cititori de peste patruzeci de ani nu vor reuşi s-o citească pînă la capăt, foarte probabil. Şi – între timp critica şovăie. Nu sunt acestea destule semne bune ?

            Întoarcerea din rai nu seamănă cu nimic, dar cel mai puţin cu Isabel şi apele Diavolului sau cu Maitreyi. E curios cazul literar al lui Mircea Eliade care nu reuşeşte, nici măcar involuntar, să  dea peste o formulă de roman. De altfel, ultimul său roman încearcă şi o tehnică nouă, destul de fericită.

            Nu e un roman social, deşi autorul avea orgoliul să facă aşa ceva. E poate mai mult: o carte despre oameni. Întîmplător oamenii aceia sunt mai mult tineri şi trăiesc între anii 1931 şi 1933. Întoarcerea din rai ar putea fi un documentar dacă acest lucru nu ar însemna prea puţin.

            E un roman cu oameni mulţi şi care nu reuşesc să se închege. Ceva din destinul omului – destinul acela de a fi animal asocial – stăruie în cartea aceasta. Apoi vine un fapt simplu şi exterior, sirena aceea de la Atelierele Griviţa, care unifică şi solidarizează în timp. Oamenii sunt contemporani, atîta tot. cînd şuieratul sirenei încetează ei nu mai sunt nici atît.

            Pe cine să reţinem din acest roman ? Pavel Anicet, Dav, maiorul Dragu ? Sau care dintre ceilalţi ? Poate nimeni. Cartea e un întreg de oameni care nu stau împreună. Dar cartea e totuşi un întreg.

            De altfel, luată într-un fel sau intr-altul, cartea poate fi refuzată. Are linii prea mari, care uneori nu se disting. Şi, apoi, cui i-a plăcut mult Maitreyi trebuie să-i displacă mult cartea aceasta. Sau poate cititorii realizează şi ei alternanţele lui Mircea Eliade ?

            Oricum, omul acesta este prodigios, şi Întoarcerea din rai este cu adevărat cartea unui om prodigios.

            Convorbiri literare, februarie 1934.

Read Full Post »

Older Posts »