CONTINENTELE INSOMNIEI / Gabriel Liiceanu

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Read Full Post »

Deal şi vale

Urcuş şi coborîş. Perpetuu. Asta a fost, este şi va fi (habar n-am pînă cînd), istoria noastră: o incredibilă rezistenţă în timp, prin mijloacele subzistenţei minimale,  „cu orice preţ”. Lucrul în sine este admirabil (cu unele rezerve) pentru că nu-i tocmai de colea ca un popor greu încercat de valurile şi de vitregiile istoriei să se încăpăţîneze să nu piară (sau să fie asimilat) deşi, toate naţiunile care-au rîvnit, şi parţial dpdv istoric, au reuşit să stăpînească acest popor aşezat pe un teritoriu plin de bogăţii naturale.

Ce ne-a salvat? Exact ambiguitatea! Adică tocmai disponibilitatea de a face „punte cu dracul”. Numai că a cam venit vremea în care trebuie să alegem: ori la deal, ori la vale. Ori mergem pe dealul – poate prea abrupt pentru prea mulţi dintre români – al valorilor pe care le dorim fie şi măcar teoretic, ori ne lăsăm prăvăliţi pe valea restriştii de care nu ne mai pasă: rusism, chinezism, adică barbarie.

Ce vrem? Se pare că încă pendulăm între vale şi deal. De ce? Simplu: pentru că nu suntem capabili să preluăm ideile valoroase ale înaintaşilor noştri cum ar fi de exemplu, Lucian Blaga, Constantin Noica, şi nu mai dau exemple; lista extinsă ar fi prea plină de intelectuali expatriaţi, pe deplin consacraţi pe alte meleaguri.

Chiar: ce vrem? Deal sau vale, sau mergem în continuare pe acest drum: ŞI DEAL, ŞI VALE. Ce credeţi?

Nu credeţi că a venit vremea să-l răstălmăcim pe un bard celebru şi să spunem: auuuu, ce dor, ce chin, ce jaleee, e în ţaraaa dumiiiitaleee! Că dacă nu mă înşel prea tare, chiar şi el a renegat ineptul cînticel: acoloooo este ţara meaaa.

 

Read Full Post »

30 septembrie 2014

Telefon matinal de la Robert. Dragul de el 🙂 Înainte de a pleca, am stabilit cu rigurozitate diferenţele de fus orar, tocmai ca să ştie la ce oră să ne sune. N-a greşit decît cu 12 ore 🙂  În loc să ne sune d.a. ne-a sunat a.m. Tare ne-a bucurat telefonul său. Şi el e bine mersi şi ne duce dorul… Poate la anul, ne vom vedea. Poate…

Înainte de a pleca ne-am interesat de prognoza meteo. Pînă acum, vremea a fost impecabilă. Sper ca astăzi, meteorologii să o fi dat în bară, pentru că în prognoză spunea ceva de vreme rea cu ploaie, iar eu văd un soare generos şi cer senin. Dar cum ne-am obişnuit cu schimbările bruşte de vreme, nu se ştie… Măcar pînă acum, nu a plouat!

De ce insist aşa de mult pe meteo (nu pe MTO 🙂 )? Simplu: acest lucru este important pentru turişti: ploaia incomodează întotdeuna (am păţit-o de exemplu, la Catedrala Notre Dame de Paris); la fel şi vîntul. E foarte important să fie soare dacă vrei să faci plajă, dar nu la fel de binevenit este soarele dogoritor dacă ai de parcurs kilometri; în acest caz, un cer semiacoperit de nori, ar fi mai mult decît benefic. Şi mai amintesc numai de faptul că schiorii apreciază ninsoarea şi gata! 🙂  Gata şi nu prea pentru că de mîine, începe noiembrie  octombrie şi se cam apropie iarna.

Noiembrie  Octombrie (mulţumesc domnului GOE care mi-a atras atenţia) despre care Noica spunea: „tocmai mă gîndeam că noiembrie  octombrie e cea mai frumoasă lună a anului, e „timpul pur”, singurul pe care omul nu l-a poluat cu sărbătorile şi însemnele lui: e un timp suspendat între anotimpuri, cînd nu începe şi nu se afîrşeşte nimic, cînd nu e nici „sărbătoarea recoltei” nici început de an universitar, nici o mare sărbătoare sfîntă. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul care te cheamă să trăieşti în nedeterminat.”

Frumos spus, dar adevărat?

Iar s-a oprit curentul; se pare că pe la 7,30 dimineaţa, acesta este un soi de ritual al acestui hotel 🙂  altfel civilizat şi ospitalier.

Tocmai se anunţă că preşedinta Maltei, doamna Marie Louise Coleiro Preca, l-a invitat pe papa Francisc să efectueze o vizită oficială în aceste insule, ai căror locuitori au un cult deosebit pentru papa Pius al XI-lea şi bineînţeles, pentru papa Ioan Paul al II-lea. Acest lucru este foarte important pentru că se ştie puterea Vaticanului.

Între timp, am ajuns în portul Sliema

de unde cu nava Atlantis

vom face înconjurul insulei Malta. Pe drum am primit lămuriri strict necesare. Adică: pe navă vom primi explicaţii de la echipaj, ghidul nostru – Daniel, de data asta – neavînd autoritate. Vom vedea că va fi lăsat şi el să spună cîteva cuvinte la fiecare obiectiv întîlnit în calea noastră, explicaţii pe care le-am înregistrat pe camera de luat vederi transformată ad-hoc în reportofon deci vor fi o sumedenie de filmuleţe aşa că, cine vrea, poate să vadă Malta măcar aşa.

Masa de prînz va fi servită atunci cînd va hotărî căpitanul navei, funcţie de vreme, fie în plin marş (aşa se numeşte mersul unei nave) fie la ancoră, dar flămînzi, nu vom rămîne 🙂  Nava are două punţi, cea superioară  – în aer liber dar acoperită – numărînd 22 de rînduri a cîte 14 locuri iar cea de jos, perfect închisă, numărînd 22 de rînduri a cîte 10 locuri. Rai pentru vicioşi!  🙂  locuri amenajate pentru fumători!

Am pornit la drum cu circa 300 de locuri ocupate din cele peste 500. E soare, cald, cer senin şi o boare de vînt ne mîngîie cu delicateţe. La fel ca în GRECIA, primim explicaţii în (greacă) malteză, engleză, germană, franceză, italiană şi mai scurt dar la obiect în română, de la Daniel.

Tocmai am ieşit din portul Sliema la extremitatea căruia se află un dom, ultima construcţie ridicată de Cavaleri, construcţie folosită ca biserică. De cîte ori treceau pe lîngă acest dom, marinarii strigau : Sliema Maria! pentru că „sliema” în limba malteză înseamnă AVE!

Deşi am ieşit din port nu ne vom depărta prea mult de mal, pentru că altfel n-am vedea nimic. Facem ceea ce se numeşte „navigaţie costieră”.

Tangajul se simte deşi apele sunt calme, pentru că există un soi de valuri submarine, aşa zisă „hulă de fund”. Care huleşti? mă! 🙂 Mă uit împrejur şi nu văd semne de rău de mare. Deocamdată! 🙂

Sensul de mers este de la Sliema – în apropiere de Valetta -,către Delimara, adică spre est, unde este un far construit de britanici în 1855 şi ieşit din uz în 1990. Tocmai trecem prin dreptul localităţii Marsaxlokk unde pe 2 decembrie 1989, în largul mării, s-au întîlnit preşedintele Bush cu preşedintele Gorbaciov, ultimul preşedinte al defunctei URSS. Ce s-a întîmplat, se ştie: imperiul sovietic s-a destrămat, ţările din estul europei şi-au recîştigat libertatea şi demnitatea. Măcar unele dintre ele pentru că după 25 de ani, Rusia dă semne de nervozitate şi încearcă să-şi reimpună punctul de vedere. România unde e? şi ce vrea? Chiar dacă apartenenţa la NATO şi la UE ar putea constitui un mediu prielnic democraţiei, poporul nostalgic învinge la urne poporul care vrea altceva.

Dar noi ne continuăm netulburaţi viaţa, şi călătoria…

Read Full Post »

Golden Bay

Am ajuns la plaja Golden Bay, a doua ca importanţă din Malta, plajă amenajată cu nisip fin – importat din Africa! – umbreluţe şi şezlonguri şi unde turiştii vlăguiţi de înot şi arşi de soare, pot să-şi refacă forţele cu ceva bucate şi ceva udătură în trei locuri: un restaurant bunicel, o autoservire aflată chiar lîngă plajă

sau pentru cei care vor altceva, restaurantul hotelului Radisson abia aşteaptă să-i servească şi pe guest – turiştii care nu locuiesc în hotel. Ghidul încearcă să ne sperie: preţul camerelor de la acest hotel urcă şi pînă la 3000 de euro pe noapte. Serios colega? Chiar toate camerele sunt atît de scumpe? Ghiduşule! 🙂

Plaja cea mai lungă din Malta se numeşte Mellieha Bay şi are 600 de metri lungime; şi ea este amenajată printre altele cu nisip fin importat tot din Africa, pentru că este destul de aproape: doar 198 de kilometri. Dacă dimineaţă eram ameninţaţi de nişte nori urîcioşi, acum soarele străluceşte şi tînjim după umbră. Adie un vînticel care mai risipeşte valurile de aer fierbinte care ne împresoară de peste tot. Apa mării este îmbietoare şi puzderie de turişti înoată şi se prăjesc apoi la soare; bineînţeles, Silvia este printre ei.

Povestitorul, cînd nu smîngăleşte în notes, citeşte pentru a treia oară cred, Jurnalul de la Păltiniş. Am altă perspectivă acum, după ce am citit şi Epistolar. Şi-mi corectez o greşeală în care persistam: nu filosoful Noica a spus: „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, ci, Leon Bloy. Dacă-i pe-aşa, atunci îmi aduc aminte altă vorbă spusă de filosof: „nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zile”. Aşa că: plaja-i plajă, bălăceala-i bălăceală, sunt prea bune şi cititul şi smîngălitul şi pălăvrăgeala dar, e vremea prînzului. La autoservire este deja o coadă respectabilă, restaurantul acela este cam depărtişor dar, terasa Radisson e la doi paşi.

Şi cum nu vrem să ne cazăm acolo, hai să vedem ce meniuri au! Nu vă speriaţi, e onorabil şi destul de accesibil pentru un turist de condiţie medie: două platouri uriaşe cu peşte, salată şi cartofi prăjiţi + o sticlă de vin roze cu apă minerală cu tot, au costat 65 de euro adică, rezonabil. Plus de asta, aşa cum am mai spus, se plăteşte şi minunata perspectivă pe care o ai către plajă şi către largul mării. A meritat!

Îmi arunc un ochi pe programul suplimentar şi văd că în ziua în care avem excursia cu catamaranul în Sicilia, cei care au ales această variantă pierd excursia la catacombele Sf. Pavel. Cum ştiu deja că distanţele sunt mici între localităţi iar transportul public este bine pus la punct, mă adresez unui ghid şi capăt lămuririle necesare.

Odată ajunşi la hotel, după o scurtă refrişare, mergem cale de vreo cîteva minute pînă la staţia de autobuz care ne va duce la Rabat. Primul X3 trece vîjîind pe lîngă noi. Casc ochii a uimire dar, neştiind despre ce-i vorba, tac. Alt autobuz cu alt indicativ, opreşte. Măi să fie, de ce ăla a trecut ca vîntul şi ăsta a oprit? Nu cumva… Cînd văd următorul X3, ies o leacă de pe trotuar pe carosabil şi învîrt braţele  de parcă zic: ia-ne nene şi pe noi că de nu, îţi sparg geamul cu-n pietroi. Evrica! Asta era: autobuzele nu opresc decît dacă este necesar pentru că şi aşa străzile sunt înguste şi traficul destul de greoi. La ce să mai şi oprească fără motiv? Bine gîndit!

Bineînţeles că mai întîi coborîm aiurea şi-mi trebuie ceva timp să pricep că mai avem de mers pînă la Rabat. Vine următorul X3, îl luăm şi de data asta, şoferul, ne dă nişte lămuriri într-o limbă engleză mult mai bună decît romgleza mea. Nici nu-i de mirare pentru că în Malta, pe lîngă limba malteză şi engleza este limbă oficială, rămăşiţă a dominaţiei britanice din anul 1800 pînă în 1964 teoretic, practic pînă în 1974 şi de fapt pînă în 1975 cînd au plecat ultimii militari britanici din arhipelagul maltez.

Rabat este acum localitate de sine stătătoare dar iniţial a fost unită administrativ cu Mdina cu care de altfel se învecinează atît de strîns că nici nu ştii cînd păşeşti de la o localitate la alta. Sunt totuşi deosebite dar, deocamdată sîntem în Rabat. De Mdina o să pomenesc ceva mai tîrziu, cînd va veni şi rîndul său.

Străzi înguste şi case frumoase. Deal, stîci aride şi privelişti minunate. Forfotă. Autoturisme şi autobuze. Turişti cît cuprinde. Şi trăsuri nenumărate îşi aşteaptă muşteriii cu dare de mînă: cam 100 de euro plimbarea. Nu-i pentru noi… Mai întreb, mai mergem şi dau de indicatoare. Ne căţărăm pe o străduţă lată de cîţiva metri, trecem printr-o grădină şi cînd aud clopotele ştiu că suntem aproape. Aşa şi e: ajungem la catedrala Sf. Pavel. Se poate vizita deşi este slujbă dar, pas’ de intră la muzeu şi la grotă. Timpul de vizitare se încheie pe la ora 16 d.a. Poate altă dată…

Din păcate, n-am prea făcut poze pe aici şi nu prea am decît amintirile săpate în cerebel nu şi cele înregistrate electronic. Evident că ne trebuie ceva timp să dibuim staţia de unde luăm X3 pentru întoarcerea la Qawra. Mă încurcă foarte tare faptul că circulaţia este pe stînga, altă moştenire britanică. Un amănunt interesant: cînd cumperi bilet (de la şofer) cumperi dreptul de a circula întreaga zi, pe toate traseele. Cel puţin teoretic pentru că practic, transportul în comun este împărţit între trei firme şi dacă un şofer este mai năbădăios, poate să spună că nu recunoaşte valabilitatea biletului cumpărat de la alt şofer. Totuşi, acest lucru nu se întîmplă…

 

Read Full Post »

EPILOG

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.

Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.

În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?

Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.

Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

Read Full Post »

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ …] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci […] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat

* * *

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999

Read Full Post »

Fotbal

Elev fiind, Constantin Noica a fost admonestat de profesorul său de sport: niciodată nu vei realiza ceva în viaţa ta; nu ştii să perseverezi.

Despre ce era vorba? Simplu: într-un joc de fotbal organizat de domnul profesor, Noica nu a mai alergat după o minge la care ŞTIA că nu mai poate ajunge; de aici şi reproşul domnului profesor.

Anii au trecut, iar filosoful Noica a exprimat o dată, o nedumerire: cum pot 22 de oameni să alerge după o minge, iar cînd o prind, să-i dea cu piciorul? Maaare dilemă. 🙂

După alţi ani de zile, domnul Andrei Pleşu avea să găsească un răspuns: Noica nu privea la fotbal; el se gîndea la fotbalitate! 🙂

Un mare amic al domnului Pleşu, a ricanat: Pleşu habar nu are despre fotbal. 🙂

Habar nu am cît habar are domnul Pleşu despre fotbal. Dar.

Probabil că de aici provine şi celebra sintagmă a lui Noica: “există întotddeauna riscul de a deveni profesor.” 🙂

În timp, nici eu nu mai am nici măcar cel mai mic habar despre acest sport devenit o uriaşă şi imundă afacere; şi nu doar în ţara miticilor şi a săndeilor ci, chiar la nivel mondial, în epoca blatterilor fără frontiere.

Voi, ce părere aveţi: există fotbalitate? 🙂

Read Full Post »

FILA a V-a. repostare

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

– – –

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

– – –

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?

Read Full Post »

Noica despre “Întoarcerea din rai” / M. Eliade

            Mircea Eliade şi-a scris ultima carte în toată bogăţia. E o risipă de gînduri, probleme, momente epice, teme, tipuri şi lucruri, cum ni se pare că n-a mai întîlnit literatura noastră. Numai un om bogat şi atît de neobosit ca Eliade putea să încerce această carte mare, hotărît mare.

            Poate de aceea e primită cu atîta rezervă. Tineretul o citeşte, dar nu se descoperă în ea. Puţinii cititori de peste patruzeci de ani nu vor reuşi s-o citească pînă la capăt, foarte probabil. Şi – între timp critica şovăie. Nu sunt acestea destule semne bune ?

            Întoarcerea din rai nu seamănă cu nimic, dar cel mai puţin cu Isabel şi apele Diavolului sau cu Maitreyi. E curios cazul literar al lui Mircea Eliade care nu reuşeşte, nici măcar involuntar, să  dea peste o formulă de roman. De altfel, ultimul său roman încearcă şi o tehnică nouă, destul de fericită.

            Nu e un roman social, deşi autorul avea orgoliul să facă aşa ceva. E poate mai mult: o carte despre oameni. Întîmplător oamenii aceia sunt mai mult tineri şi trăiesc între anii 1931 şi 1933. Întoarcerea din rai ar putea fi un documentar dacă acest lucru nu ar însemna prea puţin.

            E un roman cu oameni mulţi şi care nu reuşesc să se închege. Ceva din destinul omului – destinul acela de a fi animal asocial – stăruie în cartea aceasta. Apoi vine un fapt simplu şi exterior, sirena aceea de la Atelierele Griviţa, care unifică şi solidarizează în timp. Oamenii sunt contemporani, atîta tot. cînd şuieratul sirenei încetează ei nu mai sunt nici atît.

            Pe cine să reţinem din acest roman ? Pavel Anicet, Dav, maiorul Dragu ? Sau care dintre ceilalţi ? Poate nimeni. Cartea e un întreg de oameni care nu stau împreună. Dar cartea e totuşi un întreg.

            De altfel, luată într-un fel sau intr-altul, cartea poate fi refuzată. Are linii prea mari, care uneori nu se disting. Şi, apoi, cui i-a plăcut mult Maitreyi trebuie să-i displacă mult cartea aceasta. Sau poate cititorii realizează şi ei alternanţele lui Mircea Eliade ?

            Oricum, omul acesta este prodigios, şi Întoarcerea din rai este cu adevărat cartea unui om prodigios.

            Convorbiri literare, februarie 1934.

Read Full Post »