1o septembrie. Căutînd autogara

A trecut fix o lună de zile (acum sunt două…) de la reprimarea sălbatică a demonstraţiei paşnice a românilor din diaspora, la Bucureşti. Ca să îngreuneze ancheta, au secretizat informaţiile. Asta se întîmplă cînd vinovaţii sunt la butoane: ascund urmele, temporizează şi în final, muşamalizează. Apoi.

Cearta primăriţei ot bucale cu teleormăneanul cel viteaz a început să capete accente comico-tragice. Liste de susţinere a primăriţei din partea lipitorilor şi a linguşitorilor în frunte cu Arşinel, mînie proletară de înfierare a doamnei susţinută timid de cîteva organizaţii pesediste, balamuc.

Un lucru este limpede: această haită care a pus mîna pe ţară, se va da de ceasul morţii să nu fie decuplată de la ţîţa bugetului de stat. De plecat tot va pleca de la butoane clanul tăriceano-drăgnicesc; chestie de timp; dar înainte de plecare, vor face praf şi pulbere România, dacă restul haitei pesedo-aldistă le va permite cu inconştienţă, această ticăloşie. Sper să nu.

Revin la Montrealul nostru că-i mai sănătos. Caut pe tabletă o rută din Levis pînă la autogara din Quebec, găsesc mai multe variante, parcă ar fi două autogări, dar mai bine îl aştept pe Robi să ne descîlcească.

O să o iau uşurel la pas în josul străzii să văd ce indicaţii preţioase mi-a dat fierătania şi dacă nu mă descurc o să ţîp franţuzeşte: HELP 🙂

Abia acum descopăr că de fapt, Levis dispune de o reţea întreagă de autobuze, nu doar de bus 35 R. Mai ştiam că există bus 19 dar habar n-am unde merge, şi nici nu ne-a interesat pînă acum. Astăzi am căutat bus 35 E dar n-am fost în stare să-l găsesc pentru că una îmi arăta gps-ul de pe tabletă şi alta era situaţia la faţa locului. Teoretic, 35 E ne-ar fi dus fix la autogara de unde vom lua autocarul pentru Montreal. Cred că nu-i mare diferenţa dar dacă nu ştii, nu ştii şi gata. Cred că  degeaba o să-l rog pe Robi să ne desluşească. El care nu s-a mai dezlipit de maşină de vreo şapte-opt ani, chiar n-are cum să ne ajute. Soluţia: taximetria locală. Bun şi aşa că doar nu vom rămîne neduşi la Montreal. Ce să o mai bîjbîim: va veni un taximetru în faţa casei la ora 7,40.

Avem de vizitat în principal două Catedrale, dintre care una este o copie la scară a Vaticanului, Catedrale Marie-Reine-du-Monde, iar cealaltă, Basilique Notre Dame a fost construită chiar lîngă Seminarul Sulpician, cea mai veche clădire din Montreal, în funcţiune de 333 ani, păcat numai că nu este deschis şi pentru public. Dar sunt extrem de curios să văd „oraşul de sub oraş”! Şi, funcţie de timp şi de cum ne orientăm, mai sunt şi alte obiective de văzut. Avem hotelul rezervat, bilete de întors, tot tot tot.

Am ajuns iar la complexul de magazine de lîngă oraş şi de data asta şoferul de pe 35 R ne-a taxat cu 3,5 dolari, nu cu 2 cum ne obişnuisem…

Aşa cum am promis, am luat ceva „provizii” pentru această mini excursie, poate că nu va fi nevoie de  ele dar, mai ştii? Am văzut la Niagara cît de bine ne-au prins. Nu mă pot obişnui cu faptul că la magazin preţul afişat nu conţine nu ştiu ce taxe şi una crezi că ai de plătit şi altă sumă trebuie să scoţi din portofel. Nu mi se pare corect. Dar. Trecem şi peste chestia asta.

Belea cu fumatul. A primit Robert reclamaţii de la colocatari că fumăm în casă şi nu este voie. – Adică dacă tembelii ăştia sunt abstinenţi, trebuie să o fac şi eu pe sfîntul? – Aşa e regula, a zis Robert. – Şi dacă nu ne conformăm?  – TICHET! Problema nu e de abţinut sau nu de la tutun sau că trebuie să ieşi în grădină la fumat cum ieşeam în curtea şcolii cînd eram liceeni. Mă deranjează că în casa omului, pot alţii să stabilească reguli şi iar nu mi se pare corect. Comunişti nesuferiţi 🙂 Glumim noi dar chestia asta este cumplit de serioasă. Peste tot, nu ştiu ce fel de forţe oculte, testează limitele de supuşenie pe care oamenii sunt de acord să le suporte. În caz contrar, ar fi chiar mai rău, pentru că aceste reguli ar fi dictate de tembeli decerebraţi.

Să fie oare la mijloc, şi aici, sinistra imbecilitate denumită pompos „politically correctness”? Foarte posibil.

Read Full Post »

7

Azi s-au împlinit exact şapte ani de cînd marele iubitor de oameni, marele iubitor al credinţei, marele om care a contribuit decisiv la actuala configuraţie politică a lumii, respectiv Papa Ioan Paul al doilea, a trecut din planul terestru la nemurirea conferită înaltelor spirite ale omenirii – la veşnicie.

Personal, îi port o vie recunoştinţă Sanctităţii Sale. Am urmărit la tele, alături de miliarde de oameni, lunga şi fructuoasa Sa operă mundană, am văzut cum în plin secularism acest OM a reuşit să reaprindă flacăra credinţei în cele mai atee locuri din lume – Cuba, România, etc.

Am urmărit tot la tele, ceremonia de înmormîntare. A fost prima dată cînd în viaţa mea, m-am rugat. Am spus cam aşa ceva: Doamne Dumnezeule, dacă acest OM este alesul Tău, lasă-mă te rog să văd nemijlocit, locul în care se odihneşte, întru slava Ta.

Peste un an de zile, eram la Vatican, locul unde am primit revelaţia. Eu, ateul, m-am redimensionat…

De atunci şi pînă acum, am străbătut meleaguri care înainte, mi se păreau inaccesibile. Visele mele cele mai frumoase, au căpătat un contur real. Am ajuns inclusiv pe tărîmul Sfintei Ţări, Israel, pe urmele bătute de Mîntuitor, în urmă cu două mii de ani…

E puţin lucru? Nu e.

Recitesc în aceste momente o carte scrisă de Sanctitatea Sa, Planul lui Dumnezeu – decalog pentru mileniul trei (editura enciclopedică, 1999). Voi reda din această mirabilă carte, un scurt fragment.

“Există pace militară, pace socială şi pace lăuntrică. Trebuie să sperăm întotdeauna, în toate felurile, că va subzista pacea militară şi cea socială şi trebuie să colaborăm şi să contribuim pentru ca ele să dăinuie şi să prospere.

Din păcate, ştim însă că în orice veac şi în orice timp s-au ivit naţionalisme, revendicări teritoriale, oameni puternici care amăgesc masele, nedreptăţi care trezesc apoi revanşe şi răzbunări. În sfîrşit, înţelegem că cea mai mare bogăţie este pacea lăuntrică şi propunerea de a menţine pacea cu toţi.

Este impresionant să constatăm că perioadele de pace pot deveni şi perioade de corupţie, de mizerie morală, arivism, mentalităţi pur pămînteşti şi lumeşti. Pe de altă parte, ştim că războiul este consecinţa păcatului şi cauză a unor suferinţe imense şi cruzimi oribile.”

Mai e ceva de spus? Nu ştiu… Voi aveţi ceva de spus?

Read Full Post »

Martirul

Voi cita din cartea Monseniorul, din care am extras CV-ul aflat în arhivele Vaticanului, un scurt fragment din Cuvînt înainte, scris de Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropoplit de Bucureşti:

În iarna anilor 1926-1927, la sfîrşitul unei Sfinte Litughii, Moseniorul Ghika îi mărturisea unei călugăriţe, Suzanne-Marie Durand, autoarea cărţii ‘Vladimir Ghika, Prinţ şi Păstor’: “Mă stăpîneşte gîndul şi dorinţa martiriului. Oare Domnul îmi va acorda, într-o zi, acest har pe care mă face să-l doresc?” Entuziasm? Zel apostolic? Generoasă înălţare sufletească? Greu de spus. Oricum, trebuiau să treacă circa 25 de ani pînă cînd această premoniţie profetică avea să capete un anumit contur.

#

Da, Monseniorul a murit într-o temniţă comunistă. Ar fi putut să scape. Ar fi putut să părăsească ţara în trenul regal. N-a făcut-o. Şi-a împlinit destinul de martir al acestui neam. Dar. Eu nu am de gînd să evoc acele cumplite suferinţe ale Monseniorului acum, în preajma unei Sărbători Creştine atît de importante. Cred că Monseniorul, de acolo de unde e, din Înalturile Cerului, mă aprobă. Voi scrie despre acest subiect, pe larg, anul viitor.

Răspund pe această cale doamnei Maria Hulber, o distinsă doamnă a cărei activitate este strîns legată de cercetarea universului concentraţionar romînesc.

BLOGUL ZILEI http://mariahulber.wordpress.com/

Read Full Post »

VLADIMIR I. GHICA

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.

– – –

Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea saLeon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.

La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.

În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.

La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.

A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.

Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.

Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.

– – –

Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a), – carte la care am să mă mai refer.

Read Full Post »

FILA a V-a. repostare

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Amintiri din Italia.5

După Florenţa am mers întins către Pisa. Am ajuns către seară (a fost un ambuteiaj pe şosea) şi din acest motiv, nu am putut contempla nimic din interiorul Domului şi a Baptiseriului, după cum nu am mai avut timpul fizic necesar să aruncăm măcar o privire peste mormintele din Campo Santo. Şi aici, ca peste tot, eşti copleşit de consistenţa geniului uman, atent îndrumat de prezenţa Divinului, în toate…

Celebrul turn înclinat, era de fapt cea mai înaltă clopotniţă (şi poate că mai E!). Am să trec peste detaliile constructive pentru a merge repejor către Padova, unde se află catedrala sfîntului Anton, catedrală care adăposteşte şi mormîntul sfîntului şi moaştele sale (care au fost în pelerinaj şi în Romania). Şi aici, impresia de măreţie este deplină! În curţile interioare, se află doua dintre cele mai mari magnolii din Europa şi poate chiar din lume. Tot aici se găseşte o splendidă statuie ecvestră a condotierului Gattamelata făurită de nu mai puţin celebrul Donatello.

Ca o paranteză amuzantă, aici, la Padova, în parcul central, am dat de nişte românaşi de-ai nostri, care jecmăneau  turiştii de oriunde (inclusiv din România), vînzîndu-le nişte sandvişuri minuscule (o chiflă tăiată care adăpostea meschin trei feliuţe subţiri de salam = doi Euro şi jumătate /bucata!), românaşi cu care (kum altfel!) am avut un scurt si instructiv schimb de replici pe temele globalizarii 🙂  ! Chiar aşa : kum să nu te cerţi cu nişte compatrioţi pe care-i dibui aiurea prin lume? Hm? Peste poate!  🙂  ! Dar, în fine; ăştia măcar nu erau în postura de cerşetori; cerşetori pe care i-am găsit cu duiumul şi cu adîncă strîngere de inimă, peste tot pe unde am peregrinat…

Am să mă întorc pentru măcar cîteva cuvinte la Roma. E foarte greu să descrii cumsecade Fontana dei Trevi; pot doar să-ţi spun că, şezînd pe marginea bazinului în care se revarsă apa ţîşnind în toate felurile imaginabile din statuile aflate pe fundalul unei clădiri, am simţit că nu e tocmai vorbă-n vînt cutuma potrivit căreia, dacă-ţi pui în gînd o dorinţă şi arunci în fîntînă cîţiva bănuţi, această dorinţă se va împlini; başca, faptul că automat vei beneficia de întoarcerea la locul respectiv, pentru o nouă vizită binecuvîntată. Ca un amănunt nesemnificativ (sau poate prea semnificativ), Fontana dei Trevi se află în imediata apropiere a biroului primului ministru, dar nu sunt vizibile nici-un fel de măsuri speciale de securitate (!); chiar şi maşinile oficiale îşi împart frăţeşte cu turiştii căile de acces comune!

Am lăsat la urmă, Vaticanul; sînt total incapabil să-ţi descriu fie şi pe scurt, galeriile kilometrice cuprinzînd fresce, statui, mozaicuri, goblenuri, capele (printre care Sixtina este desigur, punctul central al vizitei), multitudinea de muzee tematice (pe care iar nu am putut să le vizităm din lipsă acută de timp!), şamd, şamd… Nici măcar despre Biserica San Pietro nu pot să-ţi spun prea mult; în afară de faptil că sfidează înţelegerea umană ca dimensiuni (187 metri lungime/cca 100 metri lăţime/132 metri înălţime, cuprinde 45 de altare, nenumărate opere de artă printre care şi Pieta a lui Michelangelo, monumentele lui Clement al XIII-lea, al lui Inocentiu al XI-lea, urna funerară a Sfîntului Pius al X-lea, etc, etc, etc…

Grotele catedralei adăpostesc (pe trei niveluri) momintele a 145 de Papi din cei 267 (în total), începînd desigur cu mormîntul Sfîntului Petru şi momentan, (AD 2005) încheind cu mormîntul Papei Ioan Paul al II-lea. În faţa catedralei se află piaţa San Pietro; de forma unei elipse (240 m/196 m), este înconjurată de o dublă colonadă acoperită de o galerie încoronată cu statuile a 140 de sfinţi. Colonada alcatuită din 284 coloane gigantice şi din 88 de stîlpi, are în centru un obelisc încununat cu o cruce, în interiorul căruia se află un mic fragment din crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. De asemeni, în interiorul pieţei se află cîteva splendide fîntîni.

Şi gata; nu a mai rămas decît croaziera pe Dunăre de la Budapesta, plus poate ceva consideraţii generale despre întreaga călătorie şi poate cîte ceva despre italienii ca autohtoni descendenţi (şi beneficiari) ai vechiului Imperiu Roman.

Read Full Post »

Amintiri din Italia. 4

Am spus că am fost în transă. Aşa E. Dar, de fapt, transa mea era vizibilă doar exterior. Interior, trăiam la intensitate maximă tot ceea ce vedeam. Am fotografiat; am luat note explicite; am ascultat cu nesaţ toate explicaţiile ghidului; am înregistrat şi periferic şi frontal tot ceea ce am fost în stare să văd, să remarc, să memorez. Nu puteam să trec insensibil peste acele splendori. Am trăit la o cotă de vibraţie pe care nu mi-o cunoşteam. Explicaţia e simplă. În tot acest periplu, circulam în autocar 8-10 ore aproape zilnic, aveam 2-3 ore de vizionat împreună cu grupul, după care în cîteva rînduri am avut între 2 şi 4 ore pe cont propriu. Despre somn, ce să-ţi mai spun? Probabil că 3-4 ore pe noapte a fost un fel de maxim. Nu uita că zilnic ne schimbam reşedinţa. Doar la Roma am dormit două nopţi la rînd în acelaşi hotel.

În pofida acestui mod extrem de alert de desfăşurare a acestui splendid periplu, mi-am regăsit fără efort, toate resursele nebănuite care ZAC în fiecare dintre noi, resurse pe care le găsim NUMAI cînd avem o motivaţie anume. Ştii cum se spune: să nu-i dea bunul Dumnezeu omului, cît poate să ducă! Ei bine, eu, ateul ortodox, am avut parte din plin de această dulce povara; sau cel puţin, aşa am simţit eu. Am simţit boarea HARULUI SFÎNT!

În treacăt fie spus, în timpul vizitei noastre în Italia, serviciile speciale erau în alertă maximă, pentru că se aşteptau la o iminentă agresiune din partea teroriştilor. În afară de faptul că au fost de o discreţie uluitoare, – la Vatican m-am rătăcit şi am intrat într-o zonă interzisă, dar nu mi-a pus nimeni pistolul în piept – nici noi nu am avut vreo clipă senzaţia de nesiguranţă. Cît despre teama de a putea fi ipotetic victime, nici nu ne-a păsat. Apropo de victime : singurul monument (colosal) pe care l-am contemplat doar exterior , a fost Colosseum-ul. N-am avut nici cea mai mică dorinţă de a-l vizita în interior; faptul că acolo a fost locul central de martiraj (timp de secole!) al creştinilor, faptul că acolo erau măcelărite mii de animale zilnic, faptul că acolo moartea  gladiatorilor era  pe post de spectacol al cruzimii maxime, faptul că chiar acolo a fost martirizat Sf. Petru, mi-a indus sentimentul că nu pot contempla acest edificiu din interior. Asta E! Am admirat geniul constructorilor, dar atit: acest edificiu mareţ era destinat cruzimii umane, fără urmă de boare Dumnezeiască… Îmi pare bine că e aproape o ruină; şi-mi pare şi mai bine că în Evul Mediu, a fost folosit ca rezervor de materiale de construcţie pentru alte edificii şi atîta TOT!

În acelaşi timp, îmi pare bine şi că nu a fost demolat în întregime; dacă nu mă înşel foarte tare, se pare că e primul  muzeu al unui holocaust: încercarea de exterminare a creştinilor, pînă la Constantin cel Mare, care la îndemnul mamei sale Elena, a pus capăt acestui abominabil măcel, undeva în secolul al IV-lea. În fine!

Colosseum-ul se află în imediata apropiere a bisericii San Pietro in vincole şi de la el începe să fie vizibil ceea ce a mai rămas din Forumul Roman; Forum care acum nu e decît o adunătură de ruine,  ruine pe care ghidul le denumeşte succesiv, templul închinat nu ştiu cărui zeu, arcul de triumf al nu ştiu cărui împărat, etc, etc, etc… De fapt, locul acesta musteşte de istorie, dar nu este decît mărturia imperiului distrus de Dumnezeu, imperiu care l-a crucificat pe Isus. Creştinismul nu putea să aibă alt centru! Doar aici vrerea Divinităţii putea să dea sens afirmaţiei lui Cristos la judecata lui Pilat: Împărăţia mea nu e din lumea asta! Dar a trebuit să treacă secole bune pînă cînd învăţăaturile Apostolilor lui Cristos să prindă definitiv contur, mai ales că Sfinţii Părinţi ai Bisericii începînd cu Origen, au lucrat îndumnezeiţi către aceasta.

Acum, despre altceva. Patronul spiritual al Italiei este Sfintul Francisc de Asissi, zis sărăcuţul, care a trăit undeva între secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi care a înfiinţat Ordinul Franciscanilor. Ce este extraordinar la Asissi, este faptul ca acolo, este singura biserică din lume construită peste o altă biserică, biserică zidită la rîndul ei peste o camera tombală unde se află sarcofagul cu moaştele Sf. Francisc, cameră tombală care ea singură rivalizează ca măreţie şi cuprindere cu aproape tot ce este imaginabil ca dimensiuni. Pentru a nu ştiu cîta oară, imaginarul omenesc e copleşit. Îţi poţi închipui? O biserică uriaşă care drept acoperiş are o altă biserică măreaţă şi care drept subsol are o cameră tombală ea însăşi de dimensiunile unei biserici foarte mari!

Probabil că aici e timpul să spun că pe întregul parcurs al periplului nostru în spaţiul ales de Dumnezeu, al Creştinătăţii, am avut parte de cîteva slujbe în direct: una aici, una la Padova (fieful Sfîntului Anton) şi cel mai important, o slujbă la biserica San Pietro – Vatican! Am spus deja că nu mai respect în relatarea mea ordinea turistică. Cred că în următoarea epistolă, îţi voi spune cîte ceva despre Pisa, despre Padova, las Vaticanul şi San Pietro ceva mai la urmă, după care am să încerc să-ţi spun cîte ceva şi despre singurul moment cu adevărat turistic, respectiv croaziera pe Dunare. Deocamdată, te las cu bine .

Read Full Post »

Amintiri din Italia. 3

Revenind la Florenţa. Ceea ce-ţi voi relata de acum înainte, va fi doar rezultatul unei introspecţii; aşa după cum ţi-am spus deja, din acest moment am intrat în transă.Tot ce am văzut/simţit în următoarele trei zile, s-a impregnat adînc în subconştientul meu; subconştient care se lasă foarte greu adus în planul conştienţei.

Să mă explic: atunci cînd am purces la drum, eram impregnat de amintirile din tinereţe despre Renaştere, amintiri culese din excepţionala carte ,,Agonie şi Extaz,, de Irving Stone. Aşteptam întîlnirea cu Michelangelo Buonaroti & ceilalţi Titani , ca pe o izbăvire a imaginarului meu turistico-cultural; ca pe o împlinire a nazuinţei sufletului meu întru frumos. Dar ceea ce am găsit acolo, m-a copleşit; m-a readus la realitatea micimii mele de biet peregrin la porţile cunoaşterii. De aici şi transa mea : am fost între ,,agonie” şi „extaz,,. Extaz copleşitor şi agonie a anagogiei care m-a invadat instantaneu; aproape devenisem mistagog; trăiam o Revelaţie pe care nu o credeam posibilă; am fost trans-humanizat; am fost cîteva clipe în anticamera lui Dumnezeu. Am contemplat Empireul! Adică în termeni pur şi simplu neaoşi româneşti, cîteva clipe am avut privilegiul iluminării depline, sau cum spun oamenii mai simplu, ”am ajuns în al nouălea cer”!

Probabil că de aici voi deveni incoerent în descrierea spaţio-temporală a periplului meu pe pămîntul îndumnezeit de Sf. Petru, pentru că nu a mai contat ordinea turistică a locurilor sacrale vizitate .

Reiau de la Michelangelo. Nu am reuşit să intru în Galeriile Ufizzi (coadă mare, timp limitat) unde aş fi reuşit să contemplu Statuia lui David învingătorul lui Goliat – episod splendid relatat în vol. doi din Septuaginta, dar am văzut o copie în mărime naturală (6 metri !) a statuii. Am văzut Capela Medici unde sînt expuse cele patru Alegorii, respectiv Dimineaţa, Ziua, Amurgul şi Noaptea. Am văzut statuia lui Moise la biserica San Pietro in vincole – adică Sf. Petru în lanţuri, unde sunt expuse lanţurile cu care Sf. Petru a fost încătuşat şi martirizat; am văzut ,,Pieta,, din catedrala Sf. Petru de lîngă Vatican; am văzut ca acest TITAN (M.B.) a vrut să-l copieze pe bunul Dumnezeu în actul de creaţie… Oricare dintre aceste statui făurite de M.B. îţi transmite un sentiment greu definibil; te aştepţi ca oricînd, oricare dintre ele să se însufleţească şi să te întrebe : DE CE TE MIRI ? EU SÎNT CREAŢIA LUI DUMNEZEU făptuită numai întîmplător de M.B. ! Legenda chiar spune că după ce l-a făurit pe Moise, M.B. ar fi exclamat: ŞI ACUM, VORBEŞTE !

Iar din momentul în care pătrunzi în Capela Sixtină, unde întreg tavanul şi un perete sunt pictate de M.B. (circa 1000 metri pătraţi !), începi să crezi că înţelegi de ce TOŢI aceşti TITANI ai Renaşterii, au fost ÎNDUMNEZEIŢI. Chiar deasupra capului tău, dacă stai în centrul capelei, se află piesa de rezistenţă a întregului ansamblu pictural; cheia de boltă a întregii alcătuiri: momentul în care Dumnezeu Tatăl îl însufleţeşte pe Adam. Iar Peretele lateral, Judecata de Apoi, îţi readuce dureros în minte că suntem de fapt vremelnici şi neputincioşi, vanitoşi deci păcătoşi, părelnici şi atît de efemeri… Oricum M.B. are un binemeritat loc de odihnă în panteonul cultural al Italiei, respectiv biserica Santa Croce din Florenţa , alături de mormintele atîtor alţi titani ai culturii, Galileo, Rossini şamd, şamd, şamd…

Gata ! Descrierea în prea scurt timp a prea multor splendori, poate sa aibă efect de sminteală!  🙂  Aşa că, pe curînd!

Blogul zilei : http://desydemeter.wordpress.com/

Read Full Post »

Scurtă istorie (2) a timpului

STEPHEN HAWKING

În timp ce Laplace era înclinat să creadă în determinism, respectiv predictibilitatea Universului (inclusiv a comportamentului uman) pe baza unor cunoştinţe de moment, alţi savanţi care înclinau să creadă că acest principiu ar limita drastic posibilitatea Intervenţiei Divine în Universul Creat, au rămas sceptici. Calcule minuţioase au demonstrat imposibilitatea ca un corp – fierbinte – oarecare, să emită cantităţi infinite de energie. “Pentru a evita acest rezultat evident ridicol, savantul german Max Planck a sugerat în 1900, că lumina, razele X şi alte unde nu pot fi emise într-o cantitate arbitrara, ci numai în anumite pachete pe care le-a numit cuante”. În 1926, un alt savant german a formulat principiul de incertitudine, potrivit căruia nu se poate cunoaşte precis atît poziţia cît şi viteza unei particule, datorită faptului că pentru măsurători, este necesar să fie folosite cuante de lumină care intrînd în coliziune cu particula respectivă, evident ar modifica observaţia şi măsurătorile. Scrie Hawking : “Principiul de incertitudine a avut implicaţii profunde pentru modul în care vedem lumea. Chiar după mai mult de 50 de ani ele nu au fost complet înţelese de mulţi filosofi şi sunt încă obiectul multor controverse”. Asta ca să ne liniştim puţin. Cert este că Universul nu poate fi explicat pe baza unei singure teorii unificate. Evoluţia Universului nu este nici în totalitate predictibilă, dar nici în totalitate la voia întîmplării. “Dumnezeu nu joacă zaruri” avea să exclame Einstein! Aproximativ similar dualităţii luminii = undă/corpuscul, teoria cuantică explică destul de bine universul mic, în timp ce “Teoria generală a relativităţii a lui Einstein pare să guverneze structura la scară mare a Universului”. Capitolul al V-lea, Particulele elementare şi forţele naturii, este o veritabilă lecţie de fizică la nivel atomic. Începînd de la Aristotel care “credea că toată materia din Univers era formată din patru elemente de bază : pămint, aer, foc şi apă. Asupra acestor elemente acţionau două forţe : gravitaţia = tendinţa apei şi a pămîntului de a cădea şi levitaţia = tendinţa aerului şi focului de a se înălţa”. Este amintit Democrit care a introdus noţiunea de atom. În 1803 “fizicianul şi chimistul britanic John Dalton a explicat combinarea compuşilor chimici întotdeauna în anumite proporţii prin gruparea atomilor în molecule”. În 1911, fizicianul britanic Ernest Rutherford a arătat că atomii au o structură internă. A urmat firesc, descoperirea particulelor elementare, electronul, neutronul, protonul, quark-ul, etcetera. Între aceste particule se dezvoltă forţe : gravitaţională, electromagnetică, interacţie nucleară slabă, interacţia nucleară tare. Întrucît este acceptat faptul că întregul univers are o compoziţie unitară şi este guvernat de aceleaşi legi, teoriile şi observaţiile aplicate la microcosmos au fost extinse la nivel macrocosmic. După modelul existenţei antiprotonilor şi antineutronilor s-a presupus existenţa antimateriei! Astfel încît pe măsură ce “universul se extindea şi se răcea, antiquarcii se anihilau cu quarcii, dar deoarece erau mai mulţi quarci decît antiquarci, rămînea un mic exces de quarci. Din aceştia s-a format materia pe care o vedem azi şi din care suntem făcuţi noi inşine”. Următorul capitol al cărţii, tratează despre Găurile Negre. Deşi fenomenul a fost descris ca posibil încă din 1783 de John Michell, un membru al unui consiliu din Cambridge, termenul a fost inventat în 1969 de  savantul american John Wheeler. Termenul gaură neagră semnifică o regiune a spaţiu-timpului de unde nimic, nici chiar lumina nu poate ieşi, datorită gravitaţiei enorme. Deşi aparent existenţa acestora nu poate fi observată şi deci probată, există metode indirecte de a le pune în evidenţă. Din nou, urmează pagini splendide de filosofie stelară, din păcate iaraşi pline de termeni prea tehnici. Din nou, calcule precise demonstrează că “atracţia suplimentară a unui număr atît de mare de găuri negre ar putea explica de ce galaxia noastră se roteşte cu viteza pe care o are : masa stelelor vizibile este insuficientă pentru aceasta”. Inevitabil, orice discuţie despre lumea înconjurătoare, conduce la întrebări despre Originea şi Soarta Universului. “În 1981 interesul meu în ceea ce priveşte originea şi soarta Universului s-a redeşteptat cînd am ascultat o conferinţă asupra cosmologiei, organizată de iezuiţi la Vatican”.Biserica Catolică nu voia să mai repete greşeala cu Galileo ! Totuşi, la audienţa pe care Papa le-a acordat-o participanţilor la conferinţă, acesta le-a spus că este bine să se studieze evoluţia post Big Bang, dar nu şi Big Bang-ul însuşi, pentru că acela constituia însuşi momentul Creaţiei  şi deci lucrul Domnului !

 În fine. Această carte este cu adevărat tulburatoare şi oferă măcar un set de răspunsuri la întrebările pe care ni le punem mai mult sau mai puţin acut. Răspunsuri valabile în momentul în care cartea a fost redactată. De atunci şi pînă acum, cine ştie ce alte răspunsuri a mai găsit, geniul şi neastîmpărul frumoşilor nebuni, oamenii de ştiinţă ?

Read Full Post »