Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘julio cortazar’ Category

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Read Full Post »

      Citind Bestiar, încă de la prima pagină mi-am spus că Julio Cortazar(AICI) e un scriitor aşa cum mi-aş fi dorit eu să ajung cînd aveam să fiu cu adevărat “mare”. Cortazar străluceşte prin elocvenţă, prin erudiţie, prin memoria lui incredibilă şi umorul periculos – spune Gabriel Garcia Marquez.

     Bestiar este primul volum de povestiri pe care Cortazar îl semnează, în 1951, cu adevăratul său nume. Cele opt povestiri fantastice vorbesc despre lucruri şi întîmplări obişnuite ce ajung să capete pe nesimţite dimensiunile unui coşmar sau scot la iveală lumi paralele. De la casa aparent banală care este ocupată de nişte creaturi misterioase pînă la enigmatica Delia, expertă în dulciuri, ai căror logodnici mor în împrejurări ciudate, de la Alina Reyes, ce trăieşte viaţa altei femei, aflate la mare depărtare, pînă la ferma bîntuită de un tigru însetat de sînge, Cortazar ne oferă o lectură surprinzătoare, care ne schimbă percepţia asupra realităţii – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum de buzunar.

     Încă de mic, relaţia mea cu lucrurile, cu scrisul nu a fost diferită de relaţia mea cu lumea în general. Se pare că m-am născut ca să nu accept lucrurile aşa cum sînt – spune chiar autorul.

     Nu-mi rămîne decît să adaug că este o carte plăcută la citit, carte care fără să adîncească prea mult misterul împrejurările în care realitatea capătă brusc accente de ireal, lasă cititorului un larg spaţiu de manevră a imaginaţiei proprii. Am o vagă bănuială că acest volum de debut în proză nu a fost decît uvertura care avea să anunţe următoarele opere ale unui autor important. Am mai semnalat două cărţi ale acestui autor. AICI şi AICI.

BLOGUL ZILEI : http://toatecelerele.wordpress.com/2010/11/30/bestiar-julio-cortazar/#comment-281

Read Full Post »

             Sub acest titlu este reunită o celecţie de scurte povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, respectiv, Pergamentul diafan, Stăpînul sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smarald, Conspiraţia sufletelor indienilor, Ultima apariţie a Aliciei H, Intervenţia zorabilor în Jormania, Jormania liberă, Cursa de şoareci a doctorului Mayou, Tozgrec şi  Enigma discului de smarald, scrise de autor începînd cu anul 1972, adică anul în care a părăsit Jormania – România. La acestea se adugă încă patru povestiri scrise de Culianu împreună cu logodnica sa, Hilarry S. Wiesner, respectiv Ordinea secretă, Căinţa tîrzie a doctorului Horemheb, Colegiul invizibil şi Limba creaţiei – pe care am redat-o pe blog integral, în patru postări diferite în luna iunie, pe 22 şi 23. Cine vrea le poate citi de la arhive, selectînd luna respectivă.

            Povestirile, avînd un puternic accent suprarealist, atenţie NU sf, sunt clasificabile ca aparţinînd mai multor categorii. Unele sunt o reflecţie personală a unor fantasme de ale sale, altele sunt o subtilă declaraţie de dragoste pentru logodnica sa, altele încifrate sever relatează diverse etape istorice controversate în cheie contrafactuală, iar cîteva, sunt pur şi simplu premonitorii, pentru că printre altele, Culianu studia şi acest capitol, anume mitanaliza şi divinaţia. Cunoştea diverse metode de a încerca să ghicească viitorul, chiar alcătuise nişte programe de calculator pe care rula desfăşurarea evenimentelor viitoare.           

            Aici se cuvine spus musai că apartamentul i-a fost spart, iar singurele lucruri care au dispărut, au fost nişte dischete cu astfel de programe. Hoţii, nu au fost interesaţi de nimic de valoare din casă, în afara de cîteva sticle de vin foarte bun !

            Revenind la acest volum de proze aparent disparate, la o parcurgere atentă se poate observa că acestea, citite în diverse succesiuni, pot alcătui diverse bucăţi ale unui PUZZLE, cam în genul romanului Şotron al lui Julio Cortazar, despre care de asemenea, am scris în luna februarie, povestirile putînd fi raportate la mai multe lucrări de ale sale, respectiv Eros şi Magie în Renaştere, Călătorii în lumea de dincolo sau Arborele gnozei, cărţi foarte dificile pentru un cititor nefamiliarizat foarte bine cu multe probleme de istorie şi sau teologie.

            Pentru o scurtă prezentare a primei povestiri, voi reda din postfaţa redactată de Paul Cernat : “În prima povestire a cărţii, Isa (Isus) din Kashtar, membru al ordinului Căutătorilor de Adevăr, porneşte împreună cu o delegaţie de fideli, în căutarea viziunilor furate călugărilor dintr-o mănăstire siriacă. În cele din urmă, Isa descoperă că viziunile erau folosite de un cinic şi auster Bătrîn de Munte care, după ce le cumpărase de la egumenul Filip, le strînsese pe un “sul de pergament diafan” … Manipulator şi programator al Căutătorilor înşişi, bătrînul le dezvăluie scopurile în vederea cărora avea nevoie şi de viziunile locuitorilor Apusului : “ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta, să-mi nutresc Paradisul Pămîntesc, ca să-mi însufleţesc credincioşii care populează pămîntul şi încă – marea taină – ca să-l plămădesc pe acel Mahdî care va cuceri lumea”””. Opresc aici relatarea lui Paul Cernat, pentru că este clară referirea lui Culianu la secularizarea accelerată a occidentului creştin, în timp ce Mahdî – noul Mesia prevăzut de Coran, se pregăteşte să cucerească întreaga lume. Am mari dubii că Rusia şi China se vor lăsa cucerite de Mahdî vreodată dar, nu se poarte şti cu precizie acest lucru.

            Am să închei această scurtă prezentare, lăsînd un alt mare specialist să spună că :

“În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul şi Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conştiinţe care nu crede în persoana umană, adică a unei conştiinţe desăvîrşit budiste, care urmăreşte orice întîmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzaţie de inconsistenţă şi de subtilă maliţie. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezenţa lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene şi sigure aduc o armonie şi o mîngîiere durabile”. Elemire Zolla

Paul Cernat (n. 1972, Bucureşti) este un publicist, critic literar şi eseist român contemporan. Profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. Este considerat cel mai important critic literar român al generaţiei 2000, alături de Daniel Cristea-Enache.

 Elemire Zolla http://www.revista22.ro/elemire-zolla-163.html

 Citeşte şi  http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAsep5.htm

Read Full Post »

Am decis ca de la capitolul 42 să nu mai joc Şotron. Pînă la sfîrşitul capitolului 56 am să mă comport ca un cititor obişnuit, aşa cum a indicat J. Cortazar în îndrumarul de lectură pe care l-am citat integral în : Şotron.2.Julio Cortazar. Pînă la urmă, Oliveira fusese angajat la circ, deşi cam primea leafa de pomană, el mare lucru ne prea ştiind a face. Manolo îl ajutase deşi mai degrabă l-ar fi vrut ori plecat, ori să nu se fi întors. Încă de cînd îl aşteptase în port, ştiuse că Talita va fi suspendată între ei doi, cum am arătat în Şotron.9. Julio Cortazar. E limpede că Julio ştie destule despre România, doar îşi plasează acţiunea în anul morţii lui Dinu Lipatti – o spune chiar el, Cortazar . De ce tot revine Oliveira la iubirea sa pentru Maga ? E condamnat să rămînă veşnic în răspîntie ? Nu poate să meargă mai departe ? Proprietarul circului decide să vîndă şi să cumpere în schimb, sanatoriul de nebuni. Talita ar tocmai potrivită cu ştiinţa sa despre farmacie. Este acesta un pas înainte, sau circul era o nebunie încă şi mai mare ? Regulamentul spune că internaţii trebuie să consimtă la schimbarea proprietarului, la fel ca în orice democraţie, unde oamenii aleg singuri cine să îi călărească; tot un soi de circ, spre deosebire de tiranie, unde este oricum mult mai multă disciplină. Exact ca în orice campanie electorală, pacienţilor li se promit îmbunătăţiri. Sunt aceştia nebuni ? Cine ştie ? Unul vrea oranjadă, altul aşteaptă să moară cîinele, altul desenase un şotron şi juca neîncetat, devenind imbatabil. Oare Talita cînd juca şotron, semăna cu Maga ? – Aşadar semăn cu femeia aceea. – Puţin, da, zise Oliveira, dar n-are nici-o importanţă. Da. Talita juca şotron exact cum ar fi jucat Maga şi mai ştia şi Les Amants du Havre, ca Emanuelle. Sotron.8.Julio Cortazar. De cînd citise o ştire că pe Sena fusese văzută o femeie înnecată care semăna cu Maga, Oliveira începuse să creadă că Maga este moartă, dar o vedea peste tot. Oricare femeie putea fi Maga, sau Talita sau chiar Pola. Cum să-l facă pe Traveler să înţeleagă că acea sărutare pe care i-o daduse Talitei, putea să fie o sărutare dată oricărei femei, ca într-un joc de oglinzi multiple : Incipit 7-2. Italo Calvino, şi doar ăsta nu era un motiv să se lase înjunghiat; femeile sunt moartea Manolo. Iar Manolo încearcă să-l facă să-i promită că n-o să se arunce pe geam, chiar dacă în acest fel ajunge direct în CER, iar dacă vrea să ştie cum e cu substituirile, trebuie să-l consulte pe Dostoievski şi dacă tot insistă să o confunde pe Talita cu Maga, înseamnă că este deja nebun. „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu există cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, … Talita din pătratul numărul 3, iar Manolo era cu un picior la numărul 6, astfel că tot ce mai putea face el, era săşi fluture mîna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămînă cu ochii la Maga, la Manu … să se aplece doar puţin în afară, gata, s-a sfîrşit”. ***

Am sărit peste capitolele : 125, 102, 80, 110, 111, 118, 119, 69, 89, 66, 129. La relectură, voi urmări traseul indicat de J. Cortazar. Probabil.

Read Full Post »

De ce tot sare Cortazar de la o temă la alta ? Pentru că joacă ŞOTRON. Vă place ? Bine. Acum avem de-a face cu un personaj nou : Traveler, care ura călătoriile, dar aşa se numea el. Un soi de om-bun-la-toate, fost conţopist angajat la un circ şi căsătorit cu o fostă farmacistă devenită şi ea, circăreasă. Revenit în Argentina, Horaţio se instalează într-o cameră situată vizavi de camera prietenului său Traveler, împreună cu Gekrepten, o fată care dacă nu excelează în făcutul dragostei, măcar are alte calităţi. Se pare că J. Cortazar chiar ştie cîte ceva despre România în afară de Şotron, cum am spus la postarea : Sotron.1. Julio Cortazar. Spre deosebire de mulţi alţii, el scrie la pagina 263 (cap.40) Bucureşti, nu Budapesta. Cinste lui ! Deocamdată Maga, este bine ascunsă de autor, pierdută în dilema că Horatio prea poetiza totul şi comunicarea dintre ei cam era în suferinţă, chiar şi Morelli ştia acest lucru cînd scria despre Geisenberg … … Oliveira se lăsa întreţinut de buna Gekrepten în aşteptarea unei slujbe care se lasă aşteptată; bineînţeles, citind. – Nu vorbeşti despre ce ai păţit în Franţa, spunea Traveler. – Nimic interesant. Du-te şi vezi dacă nu crezi. Ce poţi să faci dacă te plictiseşti ? Scotoceşti prin casă, pînă găseşti o cutie în care sunt cuie strîmbe şi teapuci să le îndrepţi pînă îţi umpli degetele de sînge. Sau inventezi titluri de prima pagină : A cazut turnul din Pisa. Dar cel mai bun lucru, este săţi faci un blog şi să te apuci să baţi cîmpii despre Calvino, Cortazar, Culianu, Eco, şi atîţia alţii. În blogroll am un opis al postărilor mele. Jucaţi Şotron ? Poftiţi de le citiţi vă rog. Sau, ca eroii nostri, te apuci să construieşti o punte între ferestrele de la care se priveau, pe care săşi poată face vizite, dacă nu voiau să urce şi să coboare cele trei etaje la care locuiau. Iată unul dintre aspectele realităţii la care m-am referit la postarea : Sotron.7. Julio Cortazar. O realitate absurdă, o dublă fractură de timp şi de spaţiu, un loc banal de omorît plictiseala prin îndreptarea de cuie sau aruncatul unor pacheţele de ceai de la o fereastră la alta. Şotron. Suspendată pe scînduri între cele două ferestre, Talita. La o fereastră, Horaţio Oliveira. La cealaltă, Manolo (Manu) Traveler. Cine mai avea nevoie de ceai ? Nimeni. Între timp, venise Gekrepten încărcată cu provizii. Talita întirziase pentru că se mişcase pe drumul spaţiu timp, cu încetineală de vierme. Dar, mult mai importantă este pînă la urmă, trăncăneala despre nimic a celor trei, care se întinde pe 25 de pagini. Credeţi că este uşor să scrii interesant atîtea pagini despre nimic ? Încercaţi vă rog! Sau trăncăneala despre fleacurile care ne consumă nouă viaţa : Vanghe de la ora 5, ce mai face paiaţa Prosty, Chuky loveşte şi ratează din nou, direcţia spre nicăieri în care mergem cu toţii, Popeye şi ciracii săi, et,ce,te,ra; sau, et,cetera; sau, et,ce,tera. Nu intereseaza pe nimeni că Talita putea să cadă şi să păţească cine ştie ce. Lumea este scandalizată că oferise un spectacol la înălţime cu pulpele goale, iar acesta nu este un exemplu bun pentru copii. – Dar copiii i-au mai văzut picioarele, doar lucrează la circ ! – Ei, şi ? Traseu : 37, 98, 39, 86, 40, 59, 41, 148.

Read Full Post »

29. Oliveira îl găseşte pe Ossip în cămăruţa Magăi. Da plecase. – Unde ? – Nimeni nu ştie precis. Poate la Monte Video ? – N-are ea bani pentru aşa ceva. Plecase vineri. După moartea subită a lui Rocamadour. Crezuse că Oliveira o părăsise pentru Pola. În cameră se aude în surdină, Noaptea Mea e Tristă. Maga îl lăsase să stea acolo în locul ei; ştia că nu prea mai avea bani; şi o mai aştepta şi pe mama sa Adgalle, să-l viziteze. (skip 107). 30+57. La priveghi, se petrecuse o scenă ciudată : cel mai tare dintre toţi plîngea Roland, Babs era geloasă, Maga surprinsă, toată lumea consternată. – Crezi că Adgalle va fi primită bine în club ? – Sigur că da, fără îndoială. Da. E limpede. Trebuie totuşi să spun cîteva cuvinte despre un Morelli care apare în capitolele pe care le tot sar : este un soi de expert în ubicuitate. Şi n-am nici-un chef să citez citatul de la 70 din Meister Eckhart. 31. – Tu întotdeauna laşi impresia că ceea ce cauţi, se află la tine în buzunar. Dacă ai fi puţin mai uman, am putea fi chiar prieteni, spune Ossip. – Mă duc să iau o sticlă de rachiu. La priveghi s-a baut tot ce era pe aici. Da. Aşa este. Maga a plecat luînd totul cu ea. În afară de o scrisoare(32) către Rocamadour. Lungă şi tristă scrisoare. (skip132). 33. Important este dacă Ossip este delicat sau sadic, gîndeşte Oliveira. Fleacuri; la 67- skip. 34. Ca să citeşti acest capitol trebuie să fii cel puţin nebun. Toate rîndurile sunt încurcate între ele. Ai timp de pierdut ? Descîlceşte-le din două în două. Eu le citesc în diagonală, nu aflu nimic, şi salut ! La 87 sînt versurile de la Baby When You Ain’t There. O să caut muzica pe Youtube. 35. La Club, Roland o consoleaza pe Babs care plînge iar. Bine, era şi cam beată, băuse singură jumătate de sticla de coniac, îl pălmuise pe Oliveira, Wong tot căuta să îi explice nu ştiu ce în particular, Maga a plecat, Oliveira … … … Se destramă clubul? skip121. După tentativa nereuşită de a o regăsi pe Maga la ea acasă, Oliveira reîncepe căutările. 36. Întii, merge la domiciliul Polei; crede că Maga trecuse pe aici. Nu reuşeşte să afle. Trist, i se destăinuie unui motan cît de greu îi va fi săşi ducă viaţa fără Maga, fără copilul mort, fără club, fără escapadele de la Pola. Bineînţeles, motanul cască alene, îl priveşte plictisit, şi pleacă. Oliveira coboară pe cheiul Senei şi se amestecă printre Les Clocharde. Fumează gînditor privind fluviul. De el se apropie o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu un maldăr de fuste şi cu un palton slinos. Oliveira o priveşte şi exclamă : – Emanuelle ! – Cum de îmi ştii numele ? – Nu ştiu ! – V-am văzut adeseori împreună spune femeia, dar ea nu intra în vorbă decît atunci cînd era singură. Ca şi tine, acum. – Tu ai bani, zice femeia, ai putea cumpăra nişte vin. Umăr la umăr, deşartă sticla de vin; Emanuelle cîntă cît o ţine gura, Les Amants du Havre. Trupurile lor sunt din ce în ce mai apropiate. Dacă vrei, poţi să ignori mizeria umană : jegul, mirosurile nu mai înseamnă nimic, dacă nu le bagi în seamă. Ca să-l pedepsească pe omul său Celestine, care fugise cu o parte din conserve, Emanuelle începe să-l iniţieze pe Oliveira, în sexul practicat de oropsiţii sorţii, dar vine poliţia şi-i umflă pe amîndoi. Aşa se joacă Şotronul : arunci o pietricică sperînd să nimereşti Cerul, dar nimereşti în duba Poliţiei, împreună cu o vagaboandă şi cu nişte pederaşti. De acum, începe partea a treia a Şotronului, de care v-am povestit în : Şotron.2. Julio Cortazar.

 

Read Full Post »

Cînd începe un bărbat să simtă că a început să îmbătrînească ? Atunci cînd trecutul său devine prezent, iar prezentul este confuz şi se transformă într-un viitor straniu. Rătăcind singur pe străzi, Oliveira se gîndeşte intens la Maga şi la copilul ei, ştiind prea bine că nu facuse destulă dragoste cu ea, iubita sa, gîndind în sinea sa tristă : – Maga, Maga, mă doare lipsa ta peste tot. Noi oamenii, ne lipsim prea mult unii altora, pentru că nu suntem decît suma singurătăţilor noastre. Chiar şi căsătoria este un fel de singurătate împărtăşită, în mijlocul singurătăţilor celorlalţi. Cum iau naştere gîndurile în tărtăcuţele noastre ? Cine vrea, poate să afle citind capitolul 62. Apoi, să-mi explice şi mie, că eu n-am priceput nimic. Gîndesc, deci ştiu că sînt trist. Unde se poate camufla cel mai bine o singurătate ? În mijlocul unei mulţimi de oameni, într-o sală de spectacol, unde o sumă de oameni însinguraţi, privesc la singurătatea celor care încearcă să le risipească singurătatea. În sala în care intrase, nu erau mai mult de vreo 20 de oameni, care singuri, care perechi însingurate. Peste puţină vreme, un personaj cam bătrîior, vine şi anunţă spectatorii că pianista-compozitoare-de-avangardă … acompaniată de … va interpreta … Concertul începe cu zgomotul savant dozat iscat prin trîntirea unei uşi cu toată puterea şi continuă cu 32 de acorduri care se succed la intervale de timp neregulate, în contratimp cu unii dintre spectatori, care încep să plece ca săşi plimbe însingurările prin alte locuri. Apoi, urmează alte şi alte piese, pîna cînd şi ultima pereche dă bir cu fugiţii în tăcere, iar un domn destul de manierat pleacă ţinîndu-şi mîna la gură ca săşi mascheze hohotele de rîs. Rămas singur, Oliveira zice tare : – Bra-Vo ! ştiind că nu avea sens să aplaude. Politicos, se oferă să o conducă pe artistă acasă, iar pe drum aceasta îl împovărează cu trista ei poveste : că prezentatorul, soţul ei, imediat după ce anunţă spectacolul, pleacă şi se întîlneşte cu tot felul de nenorociţi, pederastul naibii şi îi duce acasă în patul lor, afurisitul, dar poate că astăzi nu a gasit pe nimeni şi dacă ar vrea, ar putea să urce sus la ei, să bea un pahar, că vremea asta este friguroasă, şi a început şi ploaia, dar uite că nenorocitul s-a încuiat în casă cu cine ştie ce alt pederast şi ce poate fi acum mai bun decît un pahar de coniac şi un ceai cald ?; dar doamnă, vă conduc eu la un hotel în cazul acesta, că eu nu am locuinţă şi nu puteţi să staţi toată noaptea pe străzi. – Tu să mă duci pe mine la hotel ? Pe mine ? Eu fosta Melodie De Aur ? Doamnă dar nu … vă rog… aţi înţeles greşit … adică … -Tu să mă duci la hotel ? Pe mine ? # În micuţa sa cămăruţă, Maga îşi îngrijeşte copilul cam bolnavior, şi declamă catre Ossip Gregorovius :- Fericirea e a unei singure fiinţe, nefericirea pare a fi a tuturor. – Dar voi, păreţi a fi perechea ideală. – Horaţio n-o să se întoarcă. – Pot eu să stau şi să am grijă de Rocamadour. – Nu mi-e somn, dar poţi să stai dacă vrei. Ca să treacă timpul mai uşor, pun muzică în surdină. Un vecin, foarte bătrîn, începe să bată în tavan. Maga plînge. Ossip o pune pe genunchii săi şi îi mîngîie părul. Pare a fi o banală scenă domestică. Totuşi, Oliveira vine. Ud. Încet, grupul se adună. Ronald cu Babs şi ceilalţi. Ca de obicei, încep discuţiile. De ce a trebuit să inventăm Edenul şi să trăim apoi cu nostalgia paradisului pierdut ? Nu cumva specia a apucat-o pe un drum greşit ? De ce se agaţă omul cu disperare de ştiinţă ? Cum este definibilă o coincidenţă ? Ce este o realitate ? Ce este speranţa ? – Dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu ne aparţine, este speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi, care se apără. – Atunci de ce se sinucid unii ? Batrînul devine din ce în ce mai isteric. Oliveira, se ridică şi pleacă. Ştia că Maga, ridicată în capul oaselor îl privea. Traseu urmat : 21, 22, 62, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 130 Am sărit peste : 79, 134, 141, 109.

Read Full Post »

Older Posts »