Efectul Coolidge

Cu toţii ştim că unora li se întîmplă să iubească de mai multe ori în viaţă, unora li se întîmplă să aibă din cînd în cînd văpăi modeste, alţii foarte rar o mare văpaie, alţii deloc. Şi doar o viaţă avem. Cum este mai bine pentru noi ca indivizi unici, singulari?

De ce avem dorinţa de schimbare atunci cînd totul a fost bine la început, de ce văpăile dispar sau de ce apar cînd habar n-aveam că ele ne pot cuprinde deodată, ca o lovitură în moalele capului? De ce nu ne loveşte pe toţi, de ce cineva îţi cade cu tronc?

Unul dintre efectele psihologice se numeşte efectul Coolidge şi poartă numele unui preşedinte al SUA care a rămas în funcţie şase ani.

În timpul mandatului, el şi soţia lui au vizitat o fermă, nu în acelaşi timp. Cînd soţia lui, prima doamnă a Americii, a intrat într-un loc unde erau crescute găini, o observat că un cocoş călca o găină, fapt care a făcut-o să întrebe cît de activ era cocoşul din punct de vedere sexual. Cel care o însoţea şi cunoştea bine ferma i-a răspuns că cocoşul făcea asta de zece ori pe zi. În mod oarecum de neînţeles, ea i-a spus să-i comunice preşedintelui acest lucru. După scurt timp, în acelaşi loc a ajuns şi preşedintele, căruia i s-a povestit despre potenţa  cocoşului. Uimit, preşedintele Coolidge a întrebat dacă cocoşul face asta cu aceeaşi găină. Răspunsul a venit repede şi sigur: – Nu domnule preşedinte, de fiecare dată cu altă găină. Probabil că preşedintele aştepta acest  răspuns, iar după ce însoţitorul a tăcut, i-a zis: – Spuneţi-i asta doamnei Coolidge.

* * *

Acest scurt  fragment este extras dintr-o carte a doamnei Aurora Liiceanu, carte apărută la Polirom: La taifas. Dincolo de anecdotică, această întîmplare chiar este un bun prilej pentru întrebări asupra vieţii intime a fiecăruia dintre noi cum ar fi de exemplu mono sau poligam/ă. Aveţi vreo părere?

Read Full Post »

Semne bune anul are

Iubitor de carte fiind, m-am bucurat foarte tare ori de cîte ori pe ecranul tele mai apăreau printre alte hm! emisiuni şi rarele momente de prezentare de carte. Dacă nu mă înşeală memoria prea mult, primele emisiuni în care s-a discutat despre carte i-au  aparţinut lui Cristian Tabără, la Pro TV cu Parte de carte. Nu mai pot localiza momentul; oricum, s-a petrecut cu foarte mulţi ani în urmă. Jovial, cult, Criastian Tabără a întreţinut şi transmis dragostea sa pentru carte cu multă pasiune şi cred că trebuie ca toţi iubitorii de carte să-i mulţumească pentru acest lucru nobil. Mulţumim frumos, Cristian Tabără!

Apoi, iar dacă nu mă înşeală memoria, tot la Pro TV a venit să ne vorbească despre cărţi simpaticul şi inconfundabilul Dan C. Mihăilescu într-o rubrică denumită Omul care aduce cartea. Profesionist al cărţii, critic literar respectat şi autor prolific, domnul Dan C. Mihăilescu a introdus în rubrica sa ceva mai multă rigoare dpdv literar dar, a păstrat linia de bucurie nestăvilită a pasiunii de a citi. Mulţumesc frumos, domnule Dan C.!

A preluat acest frumos şi util obicei Televiziunea Română, prin vocea veşnicului tînăr şi  ferice iubitor de carte, Tudor Călin Zarojanu într-o emisiune tot de cîteva minute – 5 – şi anume, De ce-aş citi. Emisiune desfiinţată samavolnic şi fără explicaţii în urmă cu vreo doi ani, dacă nu mă înşeală iar, memoria…

Ei bine, am aflat de curînd că emisiunea domnului Tudor Călin Zarojanu va reveni pe micul ecran într-un format nou. Bine-ai revenit cu prezentarea de carte, domnule T. C. Z!

Aşadar, semne bune anul are!

Ps. Recent am citit o carte a domnului Tudor Călin Zarojanu, carte intitulată Sfîrşitul lumii. Sper să mă mobilizez şi să prezint măcar pe scurt această formidabilă carte apărută la Polirom în anul 2005.

Read Full Post »

Balada unui cowboy

„Pe cînd, băiat fiind, mă scăldam în rîu, cineva mi-a furat hainele împăturite pe mal. Şi, ca să nu mă întorc gol acasă, aşteptînd să se întunece, m-am distrat scrijelindu-mi iniţialele pe trunchiul unui măr. Anii au trecut, mi-am găsit o fată frumoasă şi m-am însurat cu ea. Imaginaţi-vă ce s-a întîmplat cînd am păşit pentru prima oară în dormitor. Frumoasa mea nevastă îşi scoase liniştită protezele din gură, apoi şi le puse într-un pahar cu apă. Pe urmă îşi scoase peruca, descoperindu-şi capul chel. Din corsaj îşi scoate două bucăţi de vată. Mîndra mea se transformă sub ochii mei într-o sperietoare de ciori. Şi asta nu era tot. Momîia îşi scoate fusta şi îşi desface cu sînge rece un picior de lemn. Şi pe piciorul ăsta îmi zăresc deodată iniţialele pe care le scrijelisem cîndva pe trunchiul unui măr bătrîn, pe cînd în copilărie mi se furaseră hainele”.

Fragment din America fără etaje / Ilf şi Petrov / Polirom

Cum să nu crezi în soartă? 🙂

Read Full Post »

Magicianul . Bourani

Avem noi oamenii uneori, trufii de genul: eu sînt stăpînul destinului meu. Eu şi numai eu stabilesc coordonatele vieţii mele. Eu şi numai eu aleg ce să fac în viaţa mea, eu şi numai eu stabilesc cine intră în viaţa mea şi pentru cîtă vreme, eu şi numai eu stabilesc cine iese din peisajul vieţii mele, cînd vreau, EU!

Interesant punct de vedere dar, numai parţial adevărat; e plină istoria de eroi de telenovelă, e plină istoria de eroi adevăraţi, e plină istoria şi de indivizi eşuaţi în sosul neputinţei lor. E plină literatura de cărţi care zugrăvesc astfel de personaje.

Numai că de prea multe ori viaţa ne trăieşte pe noi, nu noi ne trăim viaţa. De prea multe ori viaţa ne este decisiv influenţată de întîmplări banale (?) cum ar fi, de exemplu, locul şi timpul în care apărem pe lume (ţară, familie, etc), educaţia pe care o primim (sau nu),  sau, de ce nu? căutarea unui loc de muncă potrivit aptitudinilor noastre. Apropo: cred că este incorect spus: loc de muncă. Cred că ar trebui să înlocuim această sintagmă cu: loc în care acceptaţi fiind, facem parte din concertul epocii în care trăim, la nivel strict teritorial, cu posibile deschideri către întreaga lume.

Cam pe aici este şi Nicolas, personajul (aparent principal) din această splendidă carte, Magicianul. Numai că el, Nicolas, este prea tînăr ca să poată înţelege ce i se întîmplă. Este prea tînăr ca să înţeleagă de la început, ce festă i-a jucat soarta, cînd a acceptat postul de profesor la o şcoală oarecare, dintr-o ţară oarecare, pe o insulă aparent insignifiantă din arhipelagul grecesc, micuţa insulă, Bourani.

El, donjuanul incapabil de o relaţie de durată, ins comod care nu dorea complicaţii fugind de o relaţie stabilă cu Alison, s-a văzut implicat într-un joc pe care nu-l putea controla, joc din care el, Nicolas, va ieşi în final, dacă nu învins, măcar trezit din aporie. Pînă sa iasă din aporie, Nicolas a fost atras (şi prins) într-un joc psihologic declanşat de un ins malefic: Maurice.

Personaj legendar pe plan local, om bogat în plan material şi bine mobilat din punct de vedere cultural, Maurice, încerca să transfere propriul său sentiment de vinovăţie / bravadă (nu-i vorba despre nici-un oximoron aici!), din timpul WW II către orice individ despre care credea că poate pendula între cele două sentimente contrare.

Foarte pe scurt: legenda spune că Maurice, refuzînd să-i trimită în moarte pe cîţiva partizani în mod brutal (cu patul puştii, nu cu glonţul), a fost chiar el pus în faţa plutonului de execuţie dar, în mod miraculos, a scăpat cu viaţă!  Legenda e legendă. Mai ales atunci cînd martori nu mai sînt. Adevărată sau nu, o astfel de experienţă poate să marcheze pe viaţă un om. Cei mai mulţi oameni, chiar dacă au trecut prin astfel de experienţe la limită, trec mai departe prefăcîndu-se că acele experienţe n-au făcut parte din bagajul lor emoţional. Uită atrocitatea şi este de înţeles acest lucru!

Ce face Maurice? Maurice face exact ce ar face orice psihopat cu vaste posibilităţi materiale: transformă o parte din insula Bourani într-un laborator de experimente psihologice, experimente care să-i dea lui, certitudinea că şi alţi oameni ar demisiona din calitatea de OM, dacă ar avea o alternativă. Şi cum nu mai poate fi vorba despre experienţa limitativă moarte / viaţă, recurge la o experienţă tot atît de drastică: iubire implicată deplin pe viaţă / simplă atracţie carnală temporară care promite iubirea.

Nicolas, n-a fost primul subiect al acestui experiment malefic. Numai că Nicolas, a fost primul ins supus acestui test care a înţeles. Nu a înţeles chiar de la început despre ce este vorba. Mai întîi, s-a lăsat pradă jocului seducţiei  celor două gemene. Alison, îl aşteaptă.

Read Full Post »

Magicianul . Alison

Cred că în urmă cu mai bine de trei (poate patru) veşnicii – şi cum timpul curge acum incredibil de repede, sînt nevoit să limitez o veşnicie la vreo zece ani de zile – am citit o carte a lui John Fowles: Iubita locotenentului francez. N-am reţinut decît titlul, nu şi autorul; nu ştiu de ce. Despre subiectul acestei cărţi nu-mi aduc prea bine aminte dar, pentru că o am în modesta mea bibliotecă o voi căuta şi o voi reciti. Probabil.

Recent, o prietenă din virtual, Brindusa Frunza, mi-a sugerat, indirect, această carte, Magicianul. Cum am mai primit cîteva sugestii interesante de lectură de la această prietenă din virtual, m-am conformat. Şi bine am făcut! Mulţumesc, Brindusa!

M-a avertizat  Brindusa că această carte face parte dintre cărţile care nu pot fi povestite pentru că nu poţi găsi un „flash” definitoriu de la care să începi relatarea. Aşa şi e: nu poţi găsi un singur „flash”; sînt cel puţin patru „flashuri” care definesc acţiunea cărţii, flashuri inserate chiar de autor în decursul povestirii.

Am identificat – din punctul meu de vedere de cititor amator – cel puţin patru „flashuri” şi am indicat două dintre ele AICI şi AICI. Mai rămîne să mai dezvălui şi celelalte „puncte nodale” pe care le-am descoperit eu, repet, din postura de cititor împătimit, că slavă Domnului! n-am devenit – şi nici nu mai am timp să devin – cititor profesionist, adică feri Doamne, critic literar. 🙂  Vorba domnului Noica: ferească-vă Domnul să deveniţi profesori! 🙂  le spunea domnul Noica, învăţăceilor domniei sale de la Şcoala de la Păltiniş! Cred că ştiţi despre ce este vorba, nu insist.

Tema acestei cărţi este una dintre cele mai uzuale şi cel mai mult exploatate în literatură, iubirea. Nu dragostea care, este cu totul şi cu totul, altceva. Iubirea! Există iubire care transcende? Cum facem deosebirea dintre dragoste – ca dorinţă carnală – şi iubire? Propriul nostru comandament interior, ne poate călăuzi cu acurateţe să facem această definitorie diferenţă între sentimentele care ne străbat, mai ales cînd sîntem prea tineri ca să putem face diferenţa între patima cărnii şi nevoia de absolut? Putem? Nu ştiu.

Nu ştie acest lucru nici domnul Urfe, aparent subiectul principal al acestei cărţi.

Tînăr scăpat de sub tutela unui părinte autoritar (militar de profesie, dur şi autoritar), domnul Urfe încearcă să-şi găsească un destin liber de convenienţe sociale. Nu se angajează în relaţii de lungă durată pentru că nu-i capabil să iubească. Se foloseşte în cuceririle sale vremelnice supuse nevoii de „carne” de o răsuflată şi blamabilă tehnică de cucerire a femeilor care-i pot trece prin pat: autovictimizarea ca biet ins lipsit de iubirea maternă: biet suflet neînţeles.

Tehnica asta a mers impecabil de prea multe ori, pînă a întîlnit-o pe Alison, australianca (altă lume Australia faţă de vechea Anglie, nu?) fată care-i va impune cu ingenuitate, un plan superior de consumare a relaţiilor dintre oamenii dispuşi la  „relaţii deschise”.

Să nu uităm că acţiunea acestei cărţi este situată la nivelul anilor 1960 şi următorii. Revoluţia sexuală tocmai începea.  Dar nu despre revoluţia sexuală este vorba în această carte, Magicianul,  ci, despre nevoia de a păstra cîteva repere strict umane bazate pe iubire, în relaţia dintre cei doi: EA şi EL, exact în timpul marii eliberări de convenienţe sociale, păstrînd în acelaşi timp libertatea individuală! Cuvîntul de ordine este: seducţia bazată pe iubire, nu cucerirea facilă.

Abia după ce Nicolas, o va pierde pe Alison, începe cu adevărat, povestea!

Ps. Relatarea continuă!  🙂   Magicianul este Maurice! Preotesele seducţiei sînt cele două surori gemene, visul oricărui bărbat captiv „jocului cărnii”.

Read Full Post »

PRINŢUL ŞI MAGICIANUL

“A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afara de trei. Nu credea în prinţese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule niste făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea un nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se apropie de el.
– Insulele de colo sînt adevarate? întrebă tînărul prinţ.
– Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.
– Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?
– Sunt toate prinţese adevărate şi autentice.
– Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.
– Eu sunt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinandu-se uşor.
Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.
– Iată-te înapoi deci, îi zise împăratul.
– Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul, cu reproş în glas.
Împăratul rămase impasibil.
– Nu există nici insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.
– Dar am văzut cu ochii mei!
– Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.
– Dumnezeu era în haine de seară.
– Avea mînecile hainei suflecate? Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.
– E un costum de magician. Ai fost păcălit.
Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.
– Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul indignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.
Omul în ţinută de seară zîmbi.
– Nu eu te păcălesc, baiete. În împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău le ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.
Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe împărat, se uită drept în ochii lui.
– Tată, e adevărat că nu eşti împărat ci doar un magician?
Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.
– Da, fiule, sînt magician.
– Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.
– Bărbatul de pe mal era doar un alt magician.
– Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.
– Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.
Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:
– Am să mă omor.
Prin farmecele sale, împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru în uşă şi îi facu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale si de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.
– Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.
– Vezi, fiule, zise împăratul, acum eşti şi tu un magician.”

Fragment din Magicianul / Polirom / p. 622

Cartea poate fi comandată la POLIROM

Read Full Post »

Maşa şi Marusia

„Noaptea, luna revărsa peste acoperişuri bobiţe de rouă amestecate cu spice de grîu, de orz şi de ovăz şi de secară, iar seara stătea pitită pe cer, înotînd în nămolul purpuriu, alături de alte astre. Cîteodată, carapacea lunii pica în fîntîna lor, făcîndu-şi loc cu labele prin grămada de monede şi pietre. O putea scoate la suprafaţă, dacă scufunda găleata mai adînc. Ajungînd la luciul apei, luna se prefăcea cînd într-o frunză, cînd într-un peştişor. Prinzînd-o, Maşa i-o arăta Marusiei, însă păpuşa sa de cîrpă clătina cu neîncredere din cap. Tot neîncrezători priveau la luna transformată-n frunză şi căluţul de lemn, şi ursuleţul de pluş, ba chiar şi găinile şi curcile ce se adunau în jurul ei grămadă. Atunci micuţa Maşa le dojenea: luna nu voia să fie deocheată, de aceea  se ferea de orice ochi străin. Noaptea o apărau de rău lumînările şi nasturii înfipţi de jur-împrejur. Maşa îşi ascundea păpuşa prin iesle, prin fîn, în scorbura copacilor sau o îngropa în lanul de porumb, în tarlaua de cartofi sau în lanul de lucernă. Dimineaţa îi dădea de mîncare cu linguriţa nisip şi pietricele sau frunze şi flori de cais şi vişin. La prînz, o ducea la scăldătoare, iar seara se încingea cu ea în horă lîngă foc. Dacă Marusia n-o asculta şi fie că nu voia să se scoale dimineaţa, fie că se codea să ducă gîştele la păscut sau refuza să aducă de la fîntînă apa pentru spălat şi pentru gătit, Maşa îi şfichiua picioruşele de cîrpă cu o nuieluşă sau o închidea în cutia de la pantofi. Sau o speria cu moartea, care bîntuia prin ograda lor. Cu un glas piţigăiat, păpuşa o întreba: „Cu ce se ocupă oamenii cînd mor?”. Iar Maşa îi răspundea ţîfnoasă: „Cum cu ce se ocupă? Repară ceasuri…”. „Repară ceasuri?”, se mira păpuşa. „Da, răspundea Maşa, după ce repară toate ceasurile care s-au stricat, învie iar…” „Dar ceasurile se strică mereu”, se plîngea Marusia. „De aceea nici oamenii nu învie, că au mereu ceva de reparat…” Atunci păpuşa se ruga de Maşa: „Repară-mi şi mie picioruşul ăsta care s-a scrîntit…” Ţi-l voi repara, cînd voi muri…” „Atunci mori”, îi zicea păpuşa, înfigînd în gîtul ei o andrea de lemn… Maşa se prefăcea că moare. Sau chiar murea pentru un timp, întinzîndu-se pe iarbă şi oftînd. La căpătîiul ei veneau ursuleţul de pluş şi căluţul de lemn, care şchiopăta de un picior. Îi aduceau flori de cîmp şi rămurele de salcie. Iar primăvara îi aşezau pe piept, în coşuleţe împletite din paie, vişine şi cireşe şi grămăjoare de zmeură. Văzînd atîtea bunătăţuri în jurul ei, Maşa se trezea, descotorosindu-se de flori. „Ei, cum a fost?”, o întreba Marusia. „A fost frumos”, îi răspundea Maşa. „Ai reparat şi tu măcar vreun ceas?” o ispitea păpuşa. „Le-am reparat pe toate, altfel nu mă întorceam…” „Dar picioruşul meu de ce nu l-ai reparat?”, se văicărea păpuşa. „Ţi l-aş fi reparat dacă ar fi fost ceas”, răspundea Maşa sărind într-un picior…”

Fragment din cartea Maşa şi extraterestrul / Nichita Danilov / Polirom / 2005, carte pe care o recomand tuturor celor care încă se simt vii jucîndu-se cu păpuşile din timpul vieţii noastre, de-a moartea. Nu moartea contează şi nici extratereştrii – dacă există ci – contează joaca. Joaca asta foarte serioasă care este viaţa noastră, atîta cîtă e, pentru că toţi! sîntem numai bieţi ceasornicari vremelnici, ceasornicari incapabili să înţeleagă orologiul imensului spectacol la care suntem părtaşi printr-un miracol, spectacol mirific care este, viaţa!

Read Full Post »

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ …] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci […] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat

* * *

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999

Read Full Post »

Declaraţie

– fragment –

Subsemnatul Steinhardt Nicu-Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe data de 2 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei, unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de cîteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.

Cu referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim, redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea religioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces suifletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului cum s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.

Am urmărit prin acest jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hîrtiile mele, la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.

Precizez că în acest  Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întîmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atît în legătură cu actul conversiunii propriu-zise cît şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc cu caracter literar şi filosofic, care exprimă sentimente creştineşti ori gînduri şi idei care pot evoca sau întări gînduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creştinismul  aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor sentimente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.

Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întîmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după asociaţii de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evocarea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescînda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.

Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufletesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hîrtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat prin minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora, iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convingerilor mele, care nu s-ar fi împăcat niciodată cu acest lucru. […]

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez

14 decembrie 1972.

(ss. / Nicu Steinhardt)

Read Full Post »

Gherla (Zarca), 2 August 1964

(…) E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău  să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre educaţi. Dar evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit. Cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin  micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bin e.

Fragment din Junalul fericirii – pag. 515 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Read Full Post »