Plonjon în timp. Şut ui at şuan

Robert ne avertizează că va fi foarte frig şi să ne încotoşmănăm. Vremea pare să-l contrazică. Oricum, eu sînt îmbrăcat sportiv: peste o cămaşă de vară, am numai o geacă subţirică de fîş şi dacă este să mă încotoşmănez cu ceva cumva, tot ce pot face, este să-mi pun gluga pe cap 🙂 Ceea ce şi fac.

Intrăm în acea clădire, şi cînd văd cîţiva copiluţi zgîindu-se la gluga mea, ei fiind toţi cu creştetele fără pic de căciuliţă, bască sau altceva; iute iute iute îmi scot gluga, ba chiar îmi dau jos şi geaca 🙂 🙂 🙂

Robert merge la un soi de recepţie, este clar că de aici se obţine libera trecere către ceva, şi deodată mă dumiresc: pe un perete este o hartă în mijlocul căreia tronează lacul St. Jean cu împrejurimile sale. La loc de cinste, Chute Ouiatchouan, adicătelea, cascada bîl bîl bîl, sau cum s-o pronunţa şi parascovenia asta 🙂 Cam aşa ceva: şut ui-at-şuan .

Aham, deci despre asta era vorba. După îndelungi tratative pe care Robi le-a purtat mai întîi cu o fată apoi cu alta, vine la noi înarmat cu trei bilete şi ne ţinem după el. Iese pe o uşă situată vis-avis de uşa pe care intrasem şi ne trezim într-un părculeţ simpatic.

Trebuia să aşteptăm un bus-tramcar sau cam aşa ceva şi să pornim într-o călătorie luuugăăăă, de vreo zece minute, cu pauze cu tot, timp în care şoferul ne explica împrejurimile. De fapt, plonjăm cumva, în timp. Am coborît la Vechea Moară şi am intrat într-un muzeu al locurilor.

Pe ecrane mari, rulează pentru cine are timp să vadă, filme cu istoria acestui sat denumit după proprietar, Val-Jalbert. Istoria se compune din etapele de exploatare a lemnului, ca mai peste tot în Canada, la producerea inclusiv a hîrtiei, apoi la moara propriu zisă care mai întîi a transformat energia hidro în energie mecanică, apoi, în energie electrică.

Locul acesta a fost un sat mic, tipic canadian, ai cărui locuitori erau angajaţii unei companii care deţinea acest loc. Compania exploata o moară alimentată de apele rîului din care se revarsă chiar şi astăzi, apele cascadei ui-at-şuan. Satul este format din cîteva zeci de case din lemn, fără excepţie parter plus etaj, case încăpătoare, care adăposteau familiile lucrătorilor, case care erau deţinute de companie, lucrătorii plătind chirie pentru dreptul de a locui acolo. Satul mai cuprinde în afară de Moară, un Magazin General, transformat acum în magazin de suveniruri unde se vînd produse confecţionate pe plan local, o şcoală catolică impunătoare şi un punct poştal echipat ca pe vremuri.

Casele sunt părăsite şi evident părăginite, unele chiar în ruină. Dar, cîteva dintre ele pot fi vizitate pentru a ne face o idee cum era viaţa în acele vremuri, în acel loc. Robert o întreabă pe Silvia dacă ar vrea să facă acest salt în timp. După o scurtă codeală, Silvia spune hotărîtă, că NU.

Am intrat şi am vizitat una dintre case, şi n-am mare lucru de spus. Pe dinafară pare confortabilă, pe dinăuntru odăile sunt mici iar spaţiul, deloc bine chibzuit. Era bine că aveau electricitate şi încălzire centrală. Totul se petrecea în anii 1920. Locul mi-a produs totuşi un mic frison. Am înţeles de ce, abia după ce mi-am dat seama, de ce nu ne-a cerut nimeni biletele, nici la urcarea în – cum îi spun ei – troleibuz, nici la urcarea / coborîrea din telefericul care ne-a apropiat de cascadă: tot locul era împrejmuit cu gard, practic eram într-o rezervaţie ca indigenii, ori acest lucru, mie mi-a displăcut. Nu suport zidurile împrejmuitoare. Este singurul lucru care mi-a displăcut în Israel: zid zid zid. Şi sîrmă ghimpată.

Trebuie să spun musai că această cascadă cu nume imposibil, Ouiatchouan, este deosebit de spectaculoasă. Mai înaltă decît Niagara, cade de la înălţimea de 72 de metri într-un zgomot asurzitor din rîul cu acelaşi nume, şi după ce face nişte meandre, se varsă în imensul lac St. Jean, lung de 48 de kilometri pe o suprafaţă mai mare de o mie de kilometri pătraţi.

Mai întîi am văzut Cascada, din tramcar. Apoi, după ce-am coborît la Vechea Moară, am admirat-o de jos de pe o platformă care conducea şi către măruntaiele de sub pămînt ale morii şi mai tîrziu, a hidrocentralei. De aici, calea către cascadă este deschisă fie pe nişte trepte (nu, mulţumim frumos), fie cu un teleferic mititel de patru locuri, care te conduce la o punte de lemn în care mai ai şi de urcat / coborît ceva trepte, dar mult mai puţine.

După un drum de vreo trei sute de metri prin liniştea unei păduri seculare, ne-am oprit la o belvedere locul de unde se poate admira şi auzi, superba cădere de ape. Aici te poţi relaxa aşezat pe un soi de tribună, unde mai mulţi oameni pot admira priveliştea fără să fie incomodaţi de cei care stau în faţa lor.  Poze, şi coborîm cu telefericul.

Cine doreşte să stea aici, o zi sau două sau trei sau cam cîte vrei, poate să obţină cazare într-una din casele renovate special pentru acest lucru. Cîte vrei, nu, pentru că pe data de 13 octombrie locul se închide pînă la anul.

După ce-am coborît cu telefericul de la cascadă, înainte de a vizita foarte pe scurt mica aşezare, am poftit la o gustare ceva, şi la o bericăăă 🙂

Vechea Moară adăposteşte şi o sală cochetă de mese, unde la un preţ rezonabil, ne-am ospătat cu o delicioasă supă-cremă de dovlecei cu brînză, cu nişte porţii enorme de mîncărică făcută din mai multe feluri de carne temeinic fiartă, legume şi sos. Robert a vrut o prăjiturică, noi cîte-o berică.

A, şi să nu uit: n-a fost frigul la care se aştepta Robert deloc: prevăzător, el adusese pentru mami şi pentru mine, cîte-o geacă mai grosuţă dar, n-a fost nevoie de ele…

Drumul de întoarcere n-a avut istoric, am retrecut în revistă tot ce am parcurs la venire şi cam atîta tot. N-am înţeles de ce Robert spune că această şosea, deşi are separatoare de sens, nu este considerată autostradă. O fi numai drum de (mare) viteză? Nu ştiu şi nici nu contează. Este foarte bine asfaltată, posibilitatea de carambol este redusă, pe scurt, îşi face treaba foarte bine, indiferent cum este denumită. Apropo de treaba făcută bine. Deşi suntem încă la vreo 20 de kilometri de Quebec, rampele de lansare ale şoselei de centură către diferitele puncte ale metropolei, deja ne apar în cale cu destinaţia precis afişată. Repet, cu 20 de kilometri înainte ca oraşul să apară la orizont. Şi sunt foarte multe.

Ps. Mă întreb şi nu ştiu să răspund: de ce am asemuit această cascadă cu Cascada Cailor de lîngă Borşa? Oare pentru că este cea mai mare cascadă din România şi are peste 90 de metri înălţime? Ştie cineva în afară de localnici, de această maiestuoasă cascadă? Apropo de ţara noastră foarte frumoasă, pe care mai nimeni nu o cunoaşte, dar, o laudăm de mama focului.

Read Full Post »

Vin canadian, tapenade şi uleiul de măsline

Am terminat de transpus manuscrisul pe laptop, am făcut corectura, am copiat şi pe stick, rămîne să văd cum scot pozele de pe tabletă.

Acasă la vechitura mea ştiu, aici nu, dar vine el, musiul rege al tehnologiei acasă, şi mă va scoate din impas. Pînă atunci, îmi destind oasele puţintel că m-am anchilozat de tot 🙂

Apropo de copiat pe stick. Uitasem complet cum se face. A trebuit ca Robert să-mi scrie procedura pe caiet, pas cu pas, ca să o re-deprind. 🙂  🙂 🙂 Am răsfoit iar cărţoiul meu care-mi mai limpezeşte misterele locurilor prin care am trecut sau prin care vom mai trece. Nu ştim deocamdată ce va urma, mici incursiuni prin preajmă sau în Quebec, dar pregătim fără grabă, Montreal pentru că se pare că va fi fabulos. (Sau deloc că tocmai am aflat preţurile: tren, hotel, alte alea pe simplu, cam 1000 de dolari pentru vreo trei zile). Nu cred că sunt de ajuns o zi sau două, vedem. (ce vedem?) Silvia a cam terminat de bucătărit pentru o bună perioadă de timp aşa că, amîndoi suntem pregătiţi să reluăm hoinăreala (pe plan local 🙂 )

Deocamdată, degust două sticloanţe de vin local, rose. Cînd i-am spus că în Canada se produc cantităţi importante de vin de bună calitate, Robi s-a uitat la mine cu mirare. Nu le are cu pileala – chiar deloc – şi habar nu avea. Abia după ce a gustat umpic (aşa spunea cînd era mititel 🙂 ) din vinul alb autohton Pinot Grigio la Red Lobster din Niagara on the Lake, s-a convins.

Înapoi la degustare. Prima sticlă, aflată sub emblema Cuvee du Siecle D’or se numeşte MARQUIS DE MERICOURT are semnătura Georges Antoine du Pontneuf, este un rose cu parfum delicat, gust fructat şi aromă densă, un demi dulce foarte bun, produs în Montreal, Quebec, Canada, la un litru.

A doua sticlă, are pe etichetă mai întîi menţiunea VIGNOBLE şi are ca nume denumirea podgoriei unde este produs, la Halte des Pelerins. Este tot un rose – Robi ştie că vinul rose m-a cucerit cînd am fost în Franţa în urmă cu 12 sau 13 ani – din 2017, Produit Elabore et mis en buteille a la propriete La Halte des Pelerins inc 693, Sherbrooke – Quebec la trei sferturi.

Cred că a doua marcă este calitativ mai bună, sau mai pe gustul meu, este un vin un pic mai sec, aromat dar nu prea mult, cu gust uşor frust către superior banal, misterios dar abordabil, greu de încadrat la categoria fructat, dar,  fiind un vin recomandat (de producător) pentru pick nick la care cunoscătorii pot consuma printre altele, tapenade, un produs tipic bucătăriei spaniole, adică o pastă făcută din măsline fără sîmburi, file de anchoa, capere şi bineînţeles, ulei extravirgin de măsline, pastă pe care o ador, poate fi catalogat drept un vin perfect adaptat pentru orice ocazie fără pretenţii exagerate. Un vin foarte bun şi foarte acesibil. Cred că merge şi cu icre 🙂 Spuneam că am găsit la magazinul arăbesc Adonis, printre altele, şi icre. N-au prea mare legătură cu icrele de la noi din romanica, gustul seamănă dar cam atît. Le învîrte Silvia de zor într-un castron fără să fie convinsă ca nu munceşte degeaba. Eu mi-am pregătit deja, o felie de  pîine că-s pofticioooos 🙂 Dar la vin roze merge de minune, brînza Comte! 🙂  şi am. Tot de la magazinul Adonis. Să nu uit: a fost bun şi grişul şi a făcut Silvia o supă cu găluşteeee, de a oftat Robert extaziat!

O scurtă lămurire despre uleiul de măsline. Denumirea de extravirgin vine de la conţinutul de acid care oscilează între 0,8% şi 2%. Cel mai bun ulei are aciditatea cea mai mică şi există în principiu trei clase calitative; cel extravirgin (obţinut prin presare la rece – prima tranşă) este cel mai bun.

Am văzut în Malta cum se procedează, pe viu, la un festival al uleiului de măsline, de unde am şi cumpărat ulei produs în faţa noastră.

Restul de ulei de măsline poate fi obţinut prin procedee care storc ultima picătură de ulei din măsline prin procedee calorice şi chiar chimice. Vreţi un sfat? Fugiiiiiţi de acele soiuri de ulei! 🙂 Dar mare atenţie! Dacă nu sunteţi atenţi la etichetă, puteţi să daţi banii pe ulei poreclit extravirgin dar care de fapt, este un melanj între uleiul de calitate şi alte uleiuri mai slabe calitativ. Din păcate, legea permite. De unde ştiu aceste chestii? De la Janos, un ghid excepţional pe care am avut norocul să-l întîlnesc într-o scurtă vacanţă în Malta. Multe am învăţat de la acel ghid dedicat meseriei cu trup şi suflet. Rar aşa profesionist deşi, s-au găsit unii să-l critice că, vezi tu drăgăliţă Doamne, vorbea prea mult. De fapt, gelozia analfabeţilor pe un profesionist.

Revin la vinuri. Robert îmi pregătise o sticlă de Busuioacă de Bohotin (de unde o fi găsit-o???) şi o sticlă cu vin german alb, cam dulce, Aufkellereien. Ce nu-mi place este că toate sticlele au capac de metal înşurubat. Prefer sticlele de vin sigilate cu dop de plută. Dar cum Potugalia, unde creşte arborele de plută este departe, merge şi dopul de metal.

Cum este vorba aceea? Cine nu are la-ndemînă ochi negri, sărută şi ochi albaştri. Păi? 🙂

A venit Robi acasă şi ne-am bucurat. A mîncat, am vorbit puţin şi s-a pregătit de plecare. Unde? La muncă. Uof. Prea mult munceşte băiatul ăsta. Mult mult mult prea mult. 😦  Mă mir? NU. Şi eu am făcut la fel cînd aveam anii lui. Dar nu mai sînt chiar aşa de sigur că am făcut bine. Viaţa trece…

Mai mare dezamăgire apropo de icrele de aici, n-am avut decît exact acolo unde mă aşteptam cel mai puţin: în Grecia. Ce să spun, icrele lor tarama, m-au lăsat complet nemulţumit. În fine. Nu-s bune icrele, rose-ul poate fi însoţit cumsecade şi cu Comte 🙂 Sfat: nu fiţi leneşi să tăiaţi bucăţele de Comte şi să le mestecaţi. Daţi minunăţia asta printr-o răzătoare fină şi veţi vedea cum toate aromele se intensifică, iar gustul brînzei care se topeşte încetişor pe limbă vă va invada cerul gurii pentru multă vreme 🙂 Încercaţi şi nu veţi regreta! Silvia zice că Pecorino Romano, preferata lui Robert, este mai bună. He he. Tandemul tot Tandem 🙂 Hm. Am gustat. Este foarte bună şi Pecorino Romano şi o voi mai căuta.

Mă bufneşte rîsul. Iată cum ţăranu’ de orăşanu’ a ajuns mare somelier 🙂

Gata. A venit Robi acasă şi avem de tolocănit. Am tolocănit şi am stabilit. Montreal? N-avem 🙂 Am selectat în italic mai sus, de ce. Atîta pagubă. 😦

Evident, sînt necăjit. Una credeam, alta e. Se pare că tot ce am apucat să vedem pînă acum a fost limita superioară a ceea ce puteam vedea pe tărîm canadian. De acum încolo, trebuie să mă împac cu ideea că mai avem de stat aici mai mult de trei săptămîni, timp pe care l-aş fi putut petrece şi acasă la romanica, dacă trebuie să stau în casă. Mă bucur că Tandemul este în plină manifestare a fericirii depline 🙂 Serios vorbind, iau ceea ce este bun din această experienţă şi conştient fiind că nu am cîştigat nici măcar la 6/49 quebecos, trebuie să ne restrîngem atît cît ne este plapuma. Şi ce frumos visam… 🙂 Montreal? N-avem! 🙂

Nu credeam că voi spune atît de repede că vreau acasă, la romanica 🙂

Numai că este mai bine să tac. Tandemul este perfect fericit şi n-am eu de gînd să le stric fericirea. Prea rar au posibilitatea de a se întîlni aşa că, tac.

Read Full Post »

Începem să vizităm Ottawa

Mai înainte de orice, cîteva cuvinte din cartea deja menţionată, c a n a d a apărută în anul 2010 în Biblioteca ziarului Adevărul sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler ”Cînd a venit momentul de a alege o capitală pentru noua Provincie Unită a Canadei, atît Toronto cît şi Quebec City s-au arătat nemulţumite de încăpăţînata dorinţă a reginei Victoria de a alege Ottawa. Retrospectiv, totuşi, s-ar putea zice că arătătorul împărătesei a nimerit locul potrivit pe hartă, la adăpost atît de incursiunile americane, la graniţa dintre Ontario şi Quebec, cît şi de excesul de rivalitate anglo-francez.”

S-au trezit boierii 🙂 Breakfast după metoda – poftim la masă dacă ţi-ai adus de-acasă. 🙂 Noi ne-am adus. Din belşug, prin grija lui Robi şi ce bine ne prind acum conservele de pate, ton, hering, cutiuţele cu unt (cele contaminate de la Niagara 🙂 🙂 🙂 ), roşii chery, brînză topită, fructe. Poftă avem, la atac! Salivează cineva? Să-i fie de bine! 🙂

Cînd va fi să mai mergem vreodată în vreo excursie, jur că ne vom aproviziona şi noi cu un minim de conserve.

Mergem la Parlament? Mergem. Şi am ajuns la un splendid ansamblu de trei castele cocoţate pe un deal, cu vedere la Fluviul Ottawa, ansamblu probabil unic în lume. Cred că se cuvine ca mai înainte de a purcede la drum să mai dăm un citat din cartea c a n a d a: ”Westminster în sălbăticie sau Washingtonul Nordului, ambele epitete i-au fost aplicate capitalei Canadei, cel dintîi amintind destul de exact de originile capitalei Canadei, iar cel de-al doilea fiind mai mult un ţel la care a aspirat, adesea cu rezultate impresionante. În perioada de un secol şi jumătate care a trecut de cînd a fost declarată capitală a Canadei  unite, Ottawa s-a schimbat de la un oraş gălăgios de tăietori de lemne la un oraş rafinat, cu o serie întreagă de instituţii naţionale care includ nu doar faimoasele clădiri de pe Parliament Hill, dar şi numeroase muzee de calitate.”

Înainte de a ajunge la Parlament am fotografiat cîteva clădiri splendide, nu mi-am notat numele şi rău am făcut; poate le identific după ce descarc acasă pozele din care oricum, public cîteva.

Robert ni le-a indicat dar eu, neatent, n-am fost pe fază. Am aflat totuşi că am trecut pe lîngă Château Laurier Hotel, denumit astfel după prima persoană care a semnat în Cartea de Onoare şi care a locuit aici – Sir Wilfred Laurier. Se spunea că în acest hotel se făcea politică la fel de mult ca în Parlament, în acest hotel locuind foarte mulţi politicieni.

Dar mai întîi, cînd am plecat de la hotel, am trecut pe lîngă Restaurantul Italian unde cinasem în prima seară.

Am trecut pe lîngă First Baptist Church. Închisă; deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am trecut pe lîngă Knox Presbyterian Church. Închisă. Deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am zăbovit puţin lîngă National War Memorial, “Un arc de granit de 21 de metri înălţime, în vîrful căruia sunt statuile din Bronz ale Păcii şi Libertăţii” monument în faţa căruia se află Mormîntul Eroului Necunoscut. De gardă, acum, doi ostaşi scoţieni, uşor recognoscibili după kiltul (fusta) tradiţional. Ansamblul este păzit şi de poliţişti, unul civil şi unul militar.

Am ajuns la Parlament; un splendid ansamblu de trei castele, cel central pe care flutură drapelul Canadei fiind Parlamentul cu cele două camere şi Biblioteca, iar în celelalte două castele, la fel de maiestuoase care-l încadrează, fiind birourile funcţionarilor şi ale parlamentarilor.

Citez iar din cartea mai sus menţionată: “ Malul abrupt de calcar care se ridică deasupra marii întinderi a fluviului Ottawa este încununat de un grup de clădiri neogotice, o expresie în piatră a aspiraţiilor Canadei de a fi o naţiune. Aproape fiecare vizitator al capitalei ţării urcă panta uşoară pînă în vîrful lui The Hill (dealul), care oferă vederii nu doar interiorul bogat decorat al clădirilor Parlamentului, dar şi o serie de statui şi, vara, spectacolul plin de culoare al paradei poliţiştilor călare şi ceremonia schimbării gărzii.”

N-am văzut spectacolul schimbării gărzii dar am mers roată în jurul clădirii Parlamentului (pe unde s-a putut fiind lucrări de restaurare) am fotografiat mare parte dintre acele statui – foste personalităţi care au jucat roluri importante în destinele ţării,

am fotografiat extaziat Fluviul Ottawa în zeci de variante şi de unghiuri, şi nu exagerez cu nimic afirmînd că frumuseţea locurilor este inegalabilă. Nu cred să mai existe ceva asemănător în vre-un colţ al lumii: trei mîndre palate administrative în care se află creierul politic al ţării, faţă în faţă cu clădiri civile în care viaţa îşi urmează cursul firesc. Tabloul este completat cu o panoramă de vis către Fluviul Ottawa iar privirea lacomă descoperă frumuseţi neasemuite şi peisaje de vis care ar putea inspira orice pictor genial dacă ar vrea să surprindă imaginea mundană a raiului. Din nou, sînt mîndru să pot afirma: AM FOST ACOLO! Las imaginile să vorbească

Sunt şi grupuri organizate dar majoritatea turiştilor sunt pe cont propriu. Ghizi şi ghide peste tot. Robert o întreabă pe o fată zîmbitoare cu părul ascuns într-o basma neagră, probabil o musulmană, el ştie ce. Apoi, edificat,  se duce să cumpere tichetele de intrare, tichete care sunt de două feluri, turiştii fiind arondaţi fie unui ghid vorbitor de franceză fie unuia care vorbeşte engleza. Apropos de TICHET. Văd un sărăcuţ, îl întreb pe Robi dacă e boschetar, e, îl fotografiez şi Robert sare-n sus. – Tata, nu e posibil să-l pozezi fără să-l întrebi. Dacă postezi poza asta pe internet şi se recunoaşte (indiferent după cît timp) te dă în judecată şi cu un avocat isteţ te face pe tine boschetar în locul lui pentru că te lasă fără nimic nimic nimic. Ok, ca să-l liniştesc îi arăt cum şterg, cu regret, poza respectivă.

Ce mai facem astăzi? Avem variante destule. Sunt trei chioşcuri informative care oferă trei variante de tur al oraşului, avem de unde alege.

Aerul este incredibil de încărcat cu vapori de apă, sînt lac de apă dar NU transpirat! Frumos oraş care îmbină vechiul pastoral cu noul dinamic. Scriu toate acestea aşezat pe postamentul unei statui, statuia lui Sir John A. MacDonald, unul dintre cei doi Părinţi fondatori ai Confederaţiei, alături de Sir George Etiene Cartier.

Aşa. A revenit Robert cu biletele de intrare la Parlament. Chestie bibilită. Sunt organizate tururi la ore fixe. Noi vom avea acces începînd cu ora 14,40, împreună cu o ghidă vorbitoare de limba franceză. Pare-se că avem noroc pentru că nu mult după ce Robert a luat biletele, alţi turişti au fost refuzaţi pentru că nu mai aveau bilete, indiferent de limba vorbită de ghid.

Read Full Post »

Mergem spre Ottawa

A început ploaia. Şi? 🙂 Noi am plecat deja către etapa următoare a excursiei. Şi pentru că aseară, la unul dintre magazinele locale, n-am tîrguit  BERE pentru că nu aveau licenţă decît pentru vin, acum, am oprit acolo unde putem găsi şi bere, în lipsa căreia atît eu dar mai ales Silvia, suntem în grav pericol de deshidratare. Remember doi litri pe zi? Noi respectăm această recomandare medicală sacră 🙂

Gata, Tandemul s-a întors de la Food Basics. Bineînţeles, Robert ne terorizează iar: centurile! 🙂 Ioc bere la Food Basics. Mergem ce mergem şi Robi opreşte brusc, întoarce maşina în sens contrar şi opreşte. Ian te uită la Telescop (aşa îl porecleau prietenii mei cînd era mititel; vedea şi observa tot tot tot 🙂 ) ce l-a mai ochit: Beer Store!

O veste proastă pentru vicioşi: un pachet cu 20 de ţigarete costă între 18 şi 20 de dolari. Cam mult faţă de cinci la romanica. Si se găsesc greu… Comunişti! le zice Robert 🙂 la ăştia din Ontario. Şi chiar şi în Quebec are el un dintre împotriva unor quebecoşi. Nu ştiu care, nici nu întreb că oricum, nu-i place să detalieze. Au găsit bereeee. Nu-i foarte scumpă, 2,5 dolari sticluţa, adică dublu faţă de Quebec 🙂 Au luat şi două doze de Stella Artois, reci, dar “nu puteţi să le beţi în maşină pentru că TICHET!” 🙂 Bun aşa. Robert programează fierătania cu voce de femeie afectată nu afectuoasă, pe următorul hotel.

Ora 13,30. Luarăm provizii pentru o gustare de prînz. Nu mai oprim la ospătărie că fug banii cu o viteză… 200 hotel/zi, 100 cina de aseară (cu ciubuc cu tot), benzină peste benzină, 90 vaporaş la Niagara, am mai spus: se pricep canadezii să te scuture de bani, mai ceva ca evreii. 🙂 Glumesc. Peste tot, un turist care se respectă plăteşte pentru confort. Prefer o săptămînă la hotel decît o lună la cort. Drept este că eu n-am servit cort niciodată. Citadin sadea, că nu degeaba mă numesc orăşanu’. Mai sînt eu şi ţăran dar ăsta-i farmecul meu: naivitate aparentă şi afurisenie făţişă cu cei care vor să mă înşele. Cel mai tare îi dispreţuiesc pe manipulatorii şi pe mincinoşii patologici care ori cred că ne aburesc cu măiestrie şi mă enervez, ori sunt cinici şi iar mă enervez pe ei. Huo! 🙂

Spunea Robert că în Ontario sunt comunişti. Are dreptate. Şi securişti pe deasupra. Iată: pe marginea autostrăzii sunt stîlpi cu camere de luat vederi. Viteza legală pe autostradă este minim 60 maxim 100 cu toleranţă pînă la 115. Ai depăşit viteza, TICHET. Sau puncte. Repet: ai 12 puncte total cînd primeşti licenţa şi poţi pierde două trei sau patru puncte la fiecare contravenţie. Ai rămas fără puncte ai rămas fără permis de conducere şi rămîi pieton DOI ani de zile pînă cînd ai dreptul de a fi reexaminat de la zero: sală, traseu etc. Amenzile sunt de sute de dolari la depăşirea vitezei între 120 şi o 140 km la oră. La 150 km/h amenda este de 10.000 de dolari. Clar?

Iar trecem pe lîngă Toronto Toronto Toronto şi iar şi iar şi iarăşi Toronto. Lung cît o zi de post, cu zeci de zgîrie nori, Toronto este pe drept cel de-al patrulea oraş ca mărime, din întreaga Americă de Nord.

Pauză pentru dezmorţire. Avem voie să bem berea aceea, Stella Artois la cutie, o minunăţie. Si mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase reclame pe care le-am văzut eu pînă acum. Un florar cu o căruţă (sau camion?) încărcată cu buchete superbe de flori, trage la un han. Caută prin buzunare, ioc bănuţi. Hangiul îi arată căruţa cu flori. Florarul, zgîrcit, scoate la iveală un buchet prăpădit. Hangiul desface mîinile lateral de lîngă trup, a nemulţumire. Final. Florarul primeşte o halbă gulerată şi brobonată iar în schimb, hanul este ornat cu o simfonie de flori. Pase-mi-te o bere Stella Artois merită mai mult. Foarte mult. De data asta, confirm. Merită. Dar eu sînt abonat la altă marcă…

Şi mai aflăm ceva de la Robi. Stîlpii aceia cu camere de luat vederi de pe  marginea autostrăzii nu vînează doar vitezomanii ci şi pe cei care nefiind din Ontario, vor primi acasă o înştiinţare de plată pentru folosinţa autostrăzilor lor. Păi, da! Fiecare regiune are autonomie şi chiar federalizată fiind, Canada are legi şi  reguli specifice pentru fiecare din cele 10 regiuni autonome şi cele trei teritorii mai mult semiautonome (depind în mod mai pronunţat de guvernul central decît cele 10 regiuni).

Read Full Post »

Cîte ceva în plus despre Niagara

Înainte să părăsim oraşul Niagara on the Lake, Robert ne plimbă de-a lungul fluviului care a generat aceste mirabile forţe ale naturii.

Am mai spus că am mai vizitat şi alte cascade celebre, Manavgat în Turcia, Montmorency în Quebec (este cu trezeci de metri mai înaltă decît Niagara! Are peste 90 de metri), Cascada Rinului în Elveţia, dar de departe cea mai maiestuoasă dintre ele, este Cascada Niagara. Faima sa aduce aici oameni de toate seminţiile din toate colţurile lumii, peste 14 milioane de vizitatori anual, fiind şi o redutabilă sursă de venit: gratis pentru piciloii sub patru anişori, 29,90 pentru adulţi; iar tinerii între cinci şi optsprezece ani, plătesc 16,90 fiecare.

Sivia – da’ pensionarii n-au reducere? – Mama, zice Robert, pensionarii care au bani să ajungă aici, n-au nevoie de reducere. Chiar aşa!

Şi am văzut armate de pensionari. Care cu grupul, care cu familia, care singur (da, am văzut şi singuratici) care în baston, care în cărucior, am văzut şi o astmatică, îşi căra butelcuţa de oxigen în spinare şi avea tuburile înfipte în nări. Am văzut şi oameni maturi în toată puterea cuvîntului zîmbind fără griji. Am văzut şi tineri frumoşi, căsătoriţi sau nu, şi mai ales am văzut cete cete şi iar cete de copii veseli şi curioşi, mulţi sub zece anişori, fetiţe şi băieţi care deprind din fragedă pruncie microbul fără de leac al turismului, pentru că nu e aşa, cum frumos a spus într-o carte, Ştefan Agopian, ”mi-a rămas în tălpi un rest de umblătură!” Parafrazînd, am văzut oameni fericiţi.

Şi chiar dacă cel care spune ceva despre Niagara, potrivit marelui Charles Dickens, este un prost, eu m-am încumetat. Mai bine să fiu prost pentru că am spus ce am avut de spus, decît să fiu prost că nu am consemnat şi am lăsat bunătate de amintire pradă uitării sau negurii amintirilor deformate de trecerea inexorabilă a vremii. Scripta manent.

Are you a writer? Mă întrebase o pakistaneză la Croaziera din Quebec. No, I have a personal blog. Nu-s scriitor dar, amintirile aşternute pe blog ne ajută pe mine şi pe Silvia, uneori, să retrăim cu fidelitate în pofida trecerii timpului, clipe de vis.

 

Read Full Post »

La motel, şi la Red Lobster

Maşinăria GPS ne-a condus la hotel, unde ne-am instalat. Am rezervat din timp, adică Robert a rezervat 🙂 o cameră spaţioasă, cu două paturi duble, baie curată cu prosoape jegoase (avem noi prosoapele noastre), o masă cu două scaune, o laviţă, un micro-frigider, un televizor, un cuier, o oglindă, două tablouri de duzină, punct. Acceptabil pentru o zi, hai două. Deocamdată, Tandemul, S. plus R., a plecat în recunoaştere şi după tîrguieli. Ştia Robert de ce a luat ceva provizii la el că p’aci oferta pare cam slăbuţă în materie culinară, la prima vedere: un Mc Donald 🙂  şi nu mai ştiu ce burger king. De la recepţie Robert a primit o hartă a oraşului pe care îmi arunc ochii, dar sînt prea obosit ca să o pot desluşi. Mă las pe mîna lui Robert. Ce bine este să ai ghid 🙂

Am primit acces la internet; acasă, aceeaşi tragi-comedie pesedragnistă cu accente de bosumflare fieristă şi de ţîfnă andronachistă. Mde. Madam Veorica zice că să nu transformăm drama pestei porcine în luptă politică de centenar. Nu mă cobor la nivelul acestei agramate şi nu-mi stric eu binecuvîntata vacanţă pentru nişte mizerii ale unor nemernici. De ce? Daea!

Imi arde sufletul după o bereeee, de mor 🙂 Nu prea ştiu eu cum facem cu fumatul dar, mde! asta E! Afară este cald, 30 de grade Celsius, dar în cameră  funcţionează aerul condiţionat şi aerul este respirabil. Bine că vremea este frumoasă, nu noroasă cum mă temusem. Unde-i Niagara? La catastiful de călătorie zice că se audeeee de departe. Poate se aude în carte că aici este linişte şi pace 🙂 O descoperim noi, mîine. Mi-arunc totuşi un ochi pe hartă şi descopăr că sunt cîteva locuri gata însemnate : cascada, un punct de plecare în plimbare cu vaporaşul, altul de plimbare cu avionul sau cu elicopterul, alte locuri de interes turistic şi nu numai. De exemplu, Cazino! Păi stai aşa, că unde-i Cazino, normal, sunt şi hoteluri luxoase. Nu ne tentează 🙂 Apoi sunt parcuri, locuri de recreere, cam de toate pentru toţi. Noi ne mulţumim deocamdată cu motelul nostru, parter şi un etaj, cu vreo patruzeci de camere.

Şi aici, în acest oraș, ne-ar trebui vreoooo săptămînă, ca să amănunţim locul. N-avem 🙂

Mă uitam la provizii, conserve de peşte, pate, etc şi mi-am ales o conservă de ton în sos tomat pentru cina de azi. Preferam ton în ulei de măsline dar, nu avem lămîie şi fără lămîie, eu nu pap aşa ceva 🙂

Ioi! s-a întors Tandemul triumfător! Vizavi de motel este un restaurant axat pe fructe de mare (am alergie la aşa ceva, atît fizică dar mai ales, mentală) numai că au şi peşte pe care îl prepară cum vrea clientul – la cuptor – au şi piure de cartofi au şi alte alea, RAI! Comandăm, alegem şi o sticlă de vin autohton alb, un Riesling Pinot Grigio, îl gust, mi se pare excepţional de bun şi chiar ieftin la 23 de dolari sticla. Pînă să ne aducă mîncarea, pe lîngă vin, ne-a adus nişte bulete cu caşcaval, sau chiftele de cartofi, nu prea ştiu ce, dar, o bu-nă-ta-te, care a dispărut aproape instantaneu ! Văzînd că gustărelele ne-au plăcut, ospătarul ne mai aduce o tură, din partea casei! 🙂

Aici, n-ai nici-o şansă cu franceza. Numai că Robert chiar este cetăţean canadian adevărat, vorbeşte perfect franceza plus quebecoasa, engleza şi pe deasupra şi germana, binişor. Dar. Mă bucur enorm să văd că a păstrat graiul în română nealterat de accentul acela emfatic, pe care l-am întîlnit la alţi români stabiliţi în străinezia!

Hotelul la care stăm acum este în centrul oraşului, 200 de dolari pe zi, mîine la ora 10 trebuie să eliberăm locul. N-aş fi aflat cît costă camera dar tranzacţia cu cardul a eşuat (aşa a pretins coreanca recepţionistă) şi a trebuit să scoatem numerar, ceea ce Robert nu mai foloseşte de muuuultă vreme! La restaurant a plătit cu cardul, 85 de dolari trei persoane ; am mîncat cel mai bun peşte la cuptor din viaţa mea şi dacă Silvia nu a făcut mofturi – este fană a emisiunilor paprika – şi găteşte dumnezeieşte, înseamnă că a fost realmente bun. Restaurantul se numeşte Red Lobster şi dacă ajungeţi cumva pe aici, vi-l recomand călduros.

Eu nu mai am chef de plimbare, nici de artificiile de la ora 22 dar ei se duc să vadă Niagara, noaptea. Eu o s-o văd mîine pe zi şi mă voi mulţumi cu atît.

Proviziile noastre nu-s cu totul inutile, am deschis vinul, un rose spaniol la litru, Toro loco, bun dar nu excepţional, merge şi loco dacă berică, NU-I 🙂

Merge şi televizorul, nu pricep nimic dar schimb canal după canal şi timpul trece. Este ora 22, n-am fumat deloc şi mă mai abţin chiar dacă pot ieşi în faţa camerei (stăm la parter) să pufănesc o piparoasă. Poate rămîn nefumat. Stie orişicine că a te lăsa de fumat, este cel mai simplu lucru din lume. Vorba lui Mark Twain: eu m-am lăsat de fumat, de sute de ori 🙂

Mai privesc harta puţin şi chestia devine limpede: apele se prăvălesc din SUA iar noi vom face o mică croazieră acolo unde apele ajung pe teritoriul canadian, adică ceea ce se numeşte Potcoava.

Gata cu scrisul pe ziua de azi că am umplut caietul cu fleacuri. Dar mă simt atît de bine… O vacanţă cu fiul nostru este ceea ce ne dorim de multă vreme, plănuisem la un moment dat să ne întîlnim în Europa, undeva – cîndva, dar, nu ne-am sincronizat. Am reuşit acum şi este MI-NU-NAT!

Ps. Îmi povesteşte Silvia că am pierdut un spectacol grozav. Atît oraşul Niagara cît şi Cascada Niagara au un farmerc nocturn aproape inegalabil. Hoteluri luminate, cascada luminată în trei culori, pe scurt, o feerie.

O cred, dar eu n-am mai avut puterea să mă deplasez. Plus de asta, cum puteam să fiu egoist să privesc aceste minunăţii şi să nu mai povestesc ce-am povestit? Aşa ceva nu se face! 🙂 Aiurea, mi-a fost LENE.

Dar. E limpede că această forţă a naturii, MERITĂ să fie văzută şi noaptea. Este un spectacol inegalabil. Plus de asta, mai există un spectacol care trebuie văzut. Este vorba despre spectacolul oferit de oamenii fericiţi care se plimbă aproape de miezul nopţii fără griji, fără încrîncenări şi fără teama că le fură vre-un iresponsabil politic, viitorul copiilor lor. Copiii care îi însoţesc în această plimbare, chiar dacă ţînci de ţîţă fiind, dorm fericiciţi la sînul lui mami a lor. Încerc să-mi imaginez acest tablou undeva în România şi nu reuşesc. Deocamdată NU şi nici semne bune, NU se întrevăd pentru viitor.

Read Full Post »

Ocolim Toronto pe centură

Mergem de mai bine de jumătate de oră. Cu năduf, Robert exclamă: – măi da’ lung mai este Toronto ăsta! Şi eu care credeam că Quebec este imens! Şi mai avem parte şi de BUCHON 🙂 A început să se însereze. E limpede: vom ajunge la Niagara cînd vom ajunge 🙂 Este totuşi sîmbătă seara şi firesc, este aglomeraţie atît către, cît şi dinspre Niagara. GPS-ul îl dăscăleşte pe Robert şi nimerim drumul bun prin ameţitoarea reţea de autostrăzi care înconjoară Giganticul Toronto pe toate părţile. Eu am ameţit doar privind reţeaua de autostrăzi care se întretaie pe niveluri diferite. Credeam cînd am ajuns la Barcelona, că reţea de autostrăzi mai mare (în jurul oraşului) nu poate exista. Repet: ce ştie ţăranu’ de orăşanu’? 🙂

Am trecut şi pe lîngă aeroportul pe care am păşit prima dată pe pămînt canadian, Aeroportul Pearson, locul unde am primit ştampila de – bine aţi venit în Canada! apoi ne întindem hotărîţi la drum spre cascada asta ultracelebrissimă. Credeam că am ieşit din Toronto. Ei aş. Uite-l acilea, lîngă noi. Robert mă contrazice. El spune că este alt oraş. Îl cred. Eu sînt ameţit şi la propriu şi la figurat. Nu ştiu alţii cum sînt dar, eu am tăiat Toronto de pe lista mea turistică. Mă sperie. E prea mare pentru mine, jungla asta de beton. Muuult prea mare. Silvia aprobă şi ea, iar Robert ne spune că Montreal este ceva mai uman. Ştie ca de obicei Robert, ce spune. Mai devreme spunea că Montreal este înghesuit şi plin de escroci 🙂 Totuşi. Menţinem Montreal pe lista noastră de vizitat. Voi cita totuşi din carte, puţintel:

”Ottawa poate să fie capitala ţării, dar Toronto este epicentrul vieţii financiare şi comerciale din Canada şi, atît cît priveşte Anglo-Canada, şi al vieţii culturale. Recent, (1997), în urma încorporării municipalităţilor periferice, Toronto a devenit cel de-al patrulea mare oraş al Americii de Nord, dinamismul lui fiind proclamat de buchete de zgîrie-nori din centru, iar aspiraţiile sale fiind indicate de extraordinar de înaltul CN Tower. În pofida întinderii sale, este un oraş în care este plăcut să trăieşti, cu spaţii publice curate şi relativ sigure, cu vecinătăţi prietenoase, cu toate felurile de oportunităţi de schoping şi de divertisment imaginabile, cu parcuri amenajate pe malul lacurilor şi alte spaţii verzi. Tot aici se găsesc  şi unele dintre cele mai frumoase muzee şi galerii din ţară, în special Art Gallery of Ontario şi magnificul Royal Ontario Museum.”

Abia acum înţeleg necesitatea de a avea smartphone. Ai internet, ai GPS, ai hărţi sau rute de urmat dacă te deplasezi undeva şi n-ai pe cine să întrebi, fie că nu ştii limba, fie că oamenii n-au timp pentru tine. Nici măcar marcajele rutiere nu mi se par întotdeauna, întru totul explicite.

Deocamdată mergem către Hamilton. Panou: Niagara Falls, 78 km. O oră şi ajungem? Este ora 18 şi suntem pe drum de 10 ore încheiate. Au trecut mai bine de 15 ani de cînd n-am mai mers atît de mult cu un automobil. Pe vremea aceea, mergeam frecvent în interes de serviciu. Apoi, în urmă cu vreo 14 ani am mers prin Europa cu autocarul. De două ori, după care am spus STOP! Ori avion ori deloc! Este prea obositor cu auto pe distanţe lungi iar peisaje am văzut destule ca să mă mai impresioneze.

Suntem pe un pod. Dreapta lac, stînga lac. Mai degrabă Erie spune Robert; eu cred că este Ontario dar, tac.

Traversăm nişte podgorii imense intinse pe zeci de kilometri. Alternează podgoriile cu livezi. Cît vezi cu ochii! Aveam să aflu ulterior, că aici, se produc marea majoritate a vinurilor canadiene, clima fiind favorabilă. Vinul canadian este produs numai de 150 de ani dar, deja este cunoscut şi apreciat de foarte mulţi oenologi, fiind chiar premiat!

În sfîrşit am ajuns la destinaţie: un orăşel mititel şi drăguţel, Niagara on the Lake.

Read Full Post »

În drum spre Niagara; partea a treia

S-a zburlit Robert la Silvia – Mama, ştii cît este TICHETUL pentru centură? 400 de dolari! – Aoleu, am uitat. Şi fuga – fuguliţa şi-a atîrnat centura.

Că veni vorba despre centura de siguranţă. Şi pe mine mă cam enervează obligativitatea asta, dar mafia producătorilor de centuri este mai puternică. Există controverse, unii spun că centura salvează vieţi, alţii spun că din cauza centurii unii oameni au murit arşi de vii, adevărul este la mijloc, mai  întotdeauna.

Iată că acum mă descurc şi fără ochelarii silviceşti. 🙂 Dacă este lumina bună… Oricum, o să-mi fac altă pereche de ochelari dar nu aici, că au ăştia nişte preţuri de speriat!

Cît vezi cu ochii, stînga-dreapta, pîlcuri de arbori şi lanuri de porumb. Monotonie monotonă dacă pot să spun aşa. Ei, dar iată că a venit şi întristarea 🙂 Robert spune că suntem pe o autostradă privată şi pregăteşte cardul. Nu-i prea scump, între doi şi trei dolari dar, orişicît, îi dai nu-i iei.

Iată, traversăm fluviul, care altul dacă nu Saint Laurent ? Nu-l pot fotografia. Mă împiedică nişte parapeţi de beton. Intrăm în regiunea Ontario, care se întinde pe o suprafaţă similară cu cea a Quebecului, adică atît cît este Spania şi Franţa, luate la un loc.

Canada este o confederaţie formată din 10 Provincii autonome, plus trei teritorii, locuite mai mult de băştinaşi. Există mai mult de 3.000 de rezervaţii iar locuitorii vorbesc mai mult de 50 de limbi diferite. Există o întreagă poveste despre băştinaşi, începînd de la Primele Naţiuni la inuiţi (insultător denumiţi eschimoşi) şi la cel mai războinic trib, irochezii. Dar nu cred că este rolul acestui jurnal să lămurească problema populaţiilor acestui vast teritoriu şi care a fost succesiunea populării sale începînd cu vreo 5.000 de ani în urmă – unii spun ceva despre 20.000 de ani – şi pînă la venirea europenilor aici. Voi preciza cîte ceva dar, ulterior, nu acum.

Robert ne atrage atenţia la panourile pe care sunt afişate amenzile pentru depăşirea vitezei legale, TICHETUL putînd ajunge pe aici la 300 de dolari, şi chiar mult mai mult, după cum vom vedea mai tîrziu.

Depăşim Ottawa şi intrăm treptat în zona în care limba franceză şi-a pierdut supremaţia. Sunt curios dacă engleza mea are aici mai multă trecere la localnici decît a avut în Quebec. Dacă nu, intră în vigoare translatorul foarte drag nouă, Robert! 🙂

Depăşim o intersecţie din care un drum duce către un pod care uneşte SUA de Canada, vom trece prin oraşul Kingston spre Toronto şi abia apoi către Niagara. Iar oprire, iar Petro Canada, iar alimentăm, că la Niagara, este mult  mai scump.

Pe mine mă preocupă altceva: am intrat în zodia uitucului 🙂 După ochelari, mi-am rătăcit încălţătorul (limba de pantofi) şi cum în pantoful drept nu-mi  intră piciorul altfel… problem!

Ps. Nu rătăcisem nimic; era în valiză 🙂

Read Full Post »

În drum spre Niagara; partea a doua

Revin la bunătatea de călătorie. Pe partea opusă a autostrăzii, BUCHON 🙂  Kilometri după kilometri, autoturismele şi tirurile merg cam înghesuite şi foarte încet şi din cîte observ, se cam aglomerează şi partea de şosea pe care ne deplasăm noi. Voi afla mai tîrziu, de ce.

Am ajuns în dreptul oraşului Montreal dar trecem pe lîngă el mergînd pe vasta reţea de autostrăzi care înconjoară oraşul. N-ai de ce să intri în oraş şi să cauţi prin centru o cale către un cartier anume. Centura oraşului este formată dintr-o reţea de drumuri cu sens unic care te duc EXACT unde ai treabă, fără să încurci circulaţia din oraş; de altfel, peste tot este la fel în Canada. Am parcurs peste 4.000 de kilometri şi nu ne-am intersectat nicăieri cu nimeni care să ne taie calea pe la vre-o răspîntie de drumuri la intrarea unui oraş sau altul. Am mai văzut (cam) aşa ceva la Barcelona.

În fine. Robert ştie că vrem să vizităm Montreal, în special pentru oraşul de sub oraş, voi spune la timpul potrivit despre ce este vorba. Robert încearcă să ne descurajeze spunînd că Montreal este cam înghesuit şi plin de excroci 🙂 La fel şi Toronto. Evident, Quebec este raiul pe pămîntul canadian. Poate chiar E! Dragul de el 🙂 Tot ce NU este Quebec, sau aproape tot, este cam cîh. Chiar şi o parte dintre quebecoşi sunt aşa şi pe dincolo. Hm! Nu insist. Treaba lui, oraşul lui, ţara sa. De ce l-aş descoase?

Digresiune. Este marţi 4 septembrie 2018. Ne-am întors din formidabila descindere la Niagara, am vizitat şi Ottawa, acum Robert îşi recuperează de la service maşina de zi cu zi, un Wolfwagen Golf, (broscuţa), Silvia trebăluieşte iar eu transpun pe laptop manuscrisul. La ora la care aceste descrieri vor fi puse pe blog, faptele se vor fi consumat cu cel puţin două luni de zile în urmă. Nu ţin cont de formatul de blog – cinci, maxim opt sute de cuvinte, postarea, deşi încerc. În definitiv, eu scriu pentru buna aducere aminte în folos propriu al familiei mele. Dacă cineva este interesat de ceea ce am scris, este binevenit. Iar dacă am cititori care vor să mă corecteze sau să mă completeze, cu atît mai bine şi le mulţumesc anticipat.

Ps. He he. Mă lăudam că las fumatul pentru alţii. Am patru zile în care n-am ars nici măcar o ţigaretă daaaar, taaare mă tentează una 🙂 Atît.

Depăşim Montreal şi ne îndreptăm spre Ottawa. Vremea-i frumoasă, BUCHON nu, benzină avem, să tot mergi. Abia aştept să ajungem la Niagara că tare-s curios. Mai curios ca un copil! Niagara este una dintre destinaţiile care mi-au aprins imaginarul turistic încă de cînd eram un copil mic şi prost. Acum nu mai sînt copil, dar prost, se pare că mai sînt 🙂  Sau poate numai naiv. Sau candid. Sau cum spun mai nou, ţăranu’ care o face pe orăşanu’ 🙂 În fine. În afară de Niagara, am dorit să văd Vaticanul (bifat) şi Sfinxul (scos de pe listă pentru că fanatici islamişti). După ce-am mai crescut, am adăugat pe lista mea de copil visător dar sărac, Sagrada Familia (bifat). Şi Alhambra (bifat). Şi altele dar, nu le mai divulg.

Bon. Pînă la Niagara, răbdărică şi iarăşi răbdărică; tutun mai pe sponci: aşa, mai pe seară, la cîte-o berică, hai două, poate trei daaar, cam atît! 🙂

Deocamdată văd că suntem foarte aproape de New York, SUA. N-avem vize deci, pofta-n cui, musiu Tiberiu cu Statuia Libertăţii, altă destinaţie înşurubată în imaginarul meu turistic. Eh, am văzut măcar oraşul Colmar în care s-a născut autorul acestei statui, sculptorul Frederic Auguste Bartoldi.

Read Full Post »

În drum spre Niagara; prima parte

Pînă să ajungem la Niagara, avem parte de o micro-cascadă chiar aici, în Levis. Cu alte cuvinte, plouă 🙂 Nu-i nimic, unii spun că ploaia aduce belşug. Aşa să fie, că tocmai ce am primit de la Robert un bilet la loto 6/49 local. Am făcut un minim bagaj pentru vreo trei zile, mic dejun şi la drum.                                                                                                            Spuneam anterior că fără automobil eşti fiul ploii. Iată confirmarea: într-o astfel de zi, ploioasă, decît să mergi la plimbare cu autobuzele mai bine stai acasă că prin staţii sunt refugii acoperite dar, cam mititele…

Numai că acum, taxi – Robert a intrat iar în funcţiune 🙂 Am căutat meteo – Niagara; cald dar noros şi posibil ploios. Vom vedea noi acolo.

Prevăzător, Robert înghesuie în maşină conserve, apă, chiar şi o sticlă de vin, că “nu se ştie la ce preţ vînd excrocii de acolo” 🙂

Pînă să vedem Niagara, deocamdată suntem în drum către ea şi am muuuulte de povestit că drumul e luuuung! Privesc superficial harta şi-mi trasez imaginar un traseu care porneşte din Levis, trece prin Quebec, prin Trois-Riviere, Montreal, Ottawa, Toronto. Pînă la Niagara sunt aproximativ o mie de km.

Este sîmbătă, 1 septembrie, prima zi a toamnei anului 2018; este deja ora opt, ploaia a stat dar cerul este mohorît. Contează? NU!

Deşi am rămas fără ochelari, nu-s tocmai orb ca o cîrtiţă. Văd binişor dacă lumina este bună; dar mi-a dat Silvia o pereche de ochelari de la ea din dotare şi acum văd ceva mai bine. Mai bine? Mai vedem 🙂

Robert ne terorizează cu centurile de siguranţă pentru că, TICHET, apoi  potriveşte telefonul său dăştept în chip de GPS şi valea! Mintenaş ajungem la autostradă şi punem cap-compas, Montreal.

Viteza oscilează între 90 şi 100 km/h. Şoseaua este liberă şi urcăm viteza către 120 (de fapt, mi se părea mie – n-a depăşit 115 niciodată!) Robert conduce foarte prudent şi foarte sigur pe el. Am mers cu ceva şoferi la viaţa mea la drum lung, mii de km, şi ştiu să apreciez fără parti-pris. Intrăm într-o zonă semnalizată cu panouri; suntem avertizaţi că se execută lucrări; viteza este limitată la 70. Robert se conformează. Ceilalţi nu prea şi cam vîjîie pe lîngă noi. Acum 80. Practic, pe un fir se lucrează iar celălalt fir a preluat traficul pe ambele sensuri. Voi reveni cu detalii despre acest subiect. Gata restricţiile. Avem voie cu minim 60 şi maxim 100. Repet, voi reveni la aceste reguli de mai multe ori pentru că-i foarte important şi bine de ştiut.

Stînga şi dreapta şoselei, pădure pădure pădure. Pădure tînără că pe aici sunt la modă plantatorii de copaci nu defrişatorii. Bineînţeles, în preajma unor localităţi oricît de  mici, cresc în pădure vile şi vilişoare… Cam asta este Canada: pădure pădure pădure şi vile vile vile. Veţi vedea!

Iar lucrări, iar restricţii. Cum ar veni, aici se repară permanent porţiuni ale autostrăzii, nu se aşteaptă paragina totală pentru a se interveni.

Cît despre pădure, m-am cam pripit: nu este numai pădure, sunt şi perdele de copaci în spatele cărora sunt ogoare cultivate preponderent cu porumb.

Apropo de ochelari şi de vedere; funcţie de unghiul în care privesc, ochelarii lui Silvia îmi deformează imaginea. La un moment dat, văd marginea tabletei concavă 🙂 Clar! Ochii femeilor cu sau fără ochelari, privesc lumea altfel decît ochii bărbaţilor. Muream şi nu aveam confirmarea a ceea ce bănuiam de muuuult! A trebuit să rămîn fără ochelarii proprii şi să mă las mituit de Silvia cu ochelarii ei, ca să văd şi eu lucrurile cum le vede ea 🙂

Revenind la drum. Am depăşit Trois Riviere, urmează Montreal.

Brusc îmi dau seama că am intrat în cea de a zecea zi de cînd m-am decuplat de la TV, adică de cînd sînt decontaminat de la vrăjelile omuleţilor plătiţi de moguli să ne mintă non-stop. Stiţi ceva? Mă simt ex-ce-lent! 🙂 Chiar şi acum. Deşi am internet la dispoziţie via telefonul lui Robert (a plătit un soi de antenă suplimentară), NU mă tentează DELOC!

Revenind la drum. Observ ogoare cu porumb. Poftim? De închiriat ogor cultivat? Mister! Nu-l întreb pe Robert care ciripeşte fericit, Silvia îl ascultă, vorbeşte şi ea habar n-am despre ce, că nu-i aud şi nici nu vreau să aud, ei doi au tot timpul cîte ceva de sporovăit. Ei formează un TANDEM 🙂

Observ pancarte pe care scrie « Centre du Quebec ». Păi da, dar este vorba despre regiunea Quebec, mare cît Spania şi Franţa luate la un loc, nu despre Quebec City, care este altceva; am scris anterior despre acest subiect şi voi mai scrie.

A început să se însenineze. Mi-nu-nat! Facem o scurtă pauză pentru destindere. Şi pentru alimentare cu benzină că aici benzina este 128, la Quebec era 137, deci ceva mai economic. Cîţiva dolari contează, că Volvo este foarte confortabil daaaar, cam hulpav. Lămurire: aici benzina este socotită în cenţi; adică nimeni nu spune un dolar şi atîţia cenţi ci direct în cenţi: 128 înseamnă un dolar şi 28 cenţi. De ce? Habar – nu – am!

Patriotul lui tăticu patriot! A alimentat de la Petro Canada 🙂

Totuşi. De ce-o fi benzina la Bucureşti 6 lei per litru, adică doi dolari canadieni? Nu-i limpede că românii sunt jefuiţi cu neruşinare? Promitea pesedragnea că taie din accize. Chiar să vrea nu poate că am auzit că discotecarul poreclit ministru de finanţe, chiţăie amarnic după bani. Au ajuns la fundul sacului incompetenţii ăştia, aşa cum au prevăzut şi atenţionat TOŢI specialiştii, mai puţin yesmanii pesedişti. Sper ca pînă revenim acasă, coşmarul teleormănean să fie istorie. Întunecată dar, ISTORIE!

Read Full Post »