Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘umberto eco’

Repostare

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale.

– – –

Voi, dragilor, ce aţi citit din opera acestor mari exponenţi ai intelighenţiei umane?

Anunțuri

Read Full Post »

„Experienţa demonstrează că nu ne căim decît pentru ceva ce nu am întrevăzut că se poate face mai bine. Rămîne ancorat în greşelile sale cel care nu le recunoaşte ca atare pentru că nu vede nimic mai bun în faţa sa şi se întreabă de ce ar renunţa atunci la ceea ce are.” Carlo Maria Martini ( # ) în dialog cu Umberto Eco ( # ), În ce cred cei care nu cred? – Polirom – 2011

În 1995, revista Liberal a lansat o provocare unor binecunoscute personalităţi, Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini să dialogheze epistolar în paginile revistei pe teme diverse centrate pe etică: tradiţia teologică şi provocarea tehnologică, limitele impuse femeii în Biserică, semnificaţia credinţei atît pentru atei cît şi pentru credincioşii de diferite confesiuni. În definitiv, ce este etica? Ce provenienţă are? Divină sau laică? Fără să ofere răspunsuri definitive, cei doi au purtat o vie corespondenţă (patru + patru scrisori) prin intermediul revistei, din martie 1995 şi pînă în februarie 1996. La sfîrşitul acestei corespondenţe, revista s-a adresat altor şase colaboratori (doi filosofi, doi jurnalişti, doi politicieni) invitîndu-i să-şi spună punctul de vedere pe marginea celor discutate. Din toate aceste păreri, a rezultat o carte interesantă şi suculentă pe care Polirom a tipărit-o în 2011, carte pe care o recomand călduros (la reeditare) carte care se încheie cu o concluzie-semnal-de-alarmă la întreaga discuţie, concluzie care aparţine cardinalului şi din care citez finalul:

„În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de des amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfîrşi mai tîrziu în dezastru, disperare, moarte, durere.”

Puteţi citi cîteva pagini din carte, AICI.

Read Full Post »

Flacăra e frumoasă

Aşa se numeşte unul dintre eseurile cuprinse în cartea lui Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul. Am semnalat această carte, AICI.

Despre focul ca flacără este vorba în duzina mea de cuvinte, de azi:

Focul are calităţi incontestabile: luminează, încălzeşte, purifică. Are şi defecte: mistuie, distruge, ucide. Depinde numai de cum este folosit şi mai ales, depinde de cine îl foloseşte. Cel mai abominabil mod de folosire al focului a fost – şi se pare că încă mai este, rugul. Rugul pe care erau condamnaţi ereticii şi mai ales, rugul în care au pierit cărţi. Cărţi inestimabile smulse de pe rafturi de cîte o namilă plină de prostie, sau chiar de cîte-un învăţat mândru nevoie mare să transforme în neant, şiruri întregi de cărţi aflate în cîte-o încăpere de bibliotecă, au fost transformate în mare măsură, în cenuşă. Cărţi cărora le ducem deja, dorul. Aceşti netrebnici au funcţionat ca nişte bureţi care au şters din patrimoniul cultural al lumii, valori inestimabile. Poate că acele cărţi dispărute, nu sunt decît picături din imensul ocean de cunoaştere umană. Poate. Pierderea este oricum, imensă. Cred că acest subiect ar merita o ecranizare. Un scenarist priceput dublat de un regizor destoinic, ar scoate din acest eseu un imens succes cinematografic. Poate la fel de mare cum a fost Numele trandafirului.

#

Umberto Eco citează în acest eseu, părerea lui Fernando Baez expusă în Istoria universală a distrugerii cărţilor despre “care sunt motivele pentru care focul a fost factorul dominant în distrugerea cărţilor”. Iată citatul:

‘Focul e un element mîntuitor şi din acest motiv toate religiile îl folosesc ca să cinstească divinităţile respective. Această putere care protejează viaţa, trebuie amintit, este şi o putere distrugătoare. Distrugînd prin foc, omul se joacă de-a Dumnezeu, stăpînul, cu ajutorul focului, al vieţii şi al morţii. În acest fel se identifică cu un cult solar purificator şi cu marele mit al distrugerii, care aproape întotdeauna are loc prin aprindere. Motivul folosirii focului este evident: acesta reduce spiritul unei opere (ideaţia sa, n.m. tibi) la simplă materie (cenuşa, n.m. tibi).’

Voi, ce părere aveţi? Focul este prietenul nostru, sau duşmanul. ???

Ps. Precizez că în citatul citat de Umberto Eco, am pus virgulele exact acolo unde le-am găsit în această carte.

Virgulele folosite în duzină, îmi aparţin. Pliiiz, fiţi îngăduitori cu virgulele mele! 🙂

#

Joaca de-a duzina a fost iniţiată de draga de  psi.

Mai joacă în hora aceasta, şi: redsky . şi veronika . şi blueriver . şi valentina . şi rokssana . şi cita . şi virusache . şi Miţa . şi almanahe . şi scorpio . şi Carmen .

Read Full Post »

Aşa este intitulată o carte a lui Umberto ECO, apărută la Polirom. Este o carte care abordează subiecte diferite, eseuri pline de miez aşa cum sunt toate scrierile marelui semiotician. Practic, sunt 15 eseuri, multe dintre ele fiind transcrierea unor conferinţe ţinute de Umberto Eco în diferite locuri, cu diferite ocazii. Primul dintre aceste eseuri dă şi titlul acestei cărţi pentru că “îndreptăţita preocupare a editorului că un titlu atît de modest (scrieri ocazionale) ar putea să nu atragă atenţia cititorului”. Ca de obicei, Umberto Eco lansează o pistă falsă, de data asta, un auto-alint, pentru U.E. este pe deplin conştient că orice scriere a domniei sale, suscită interesul unui larg auditoriu.

Cum ne construim duşmanul? De fapt avem nevoie de duşmani? Pornind de la bipolaritatea lumii dispărută odată cu destrămarea (aparentă? -a-) imperiului sovietic, Umberto Eco analizează cu fineţe această spinoasă problemă şi pleacă de la o premiză interesantă:”a avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit”. Aşa să fie oare?

Apoi, în eseul următor, Eco demonstrează convingător raportul dintre absolut şi relativ – că tot trăim într-o lume din ce în ce mai relativizată; în al treilea eseu ne descifrează de ce suntem atît de fascinaţi de flăcările unui şemineu – de exemplu, sau de lumina soarelui, de ce spunem uneori că avem un foc la inimă, etcaetera.

În alt eseu face un soi de inventar al relicvelor – adevărate comori pentru unii, altul aduce în discuţie dilema dacă embrionul este îndumnezeit sau nu – disputa există din antichitate începînd cu Origen şi nici în zilele noastre nu este încheiată!

Într-alt eseu este analizată măreţia ca scriitor a poetului Victor Hugo:”Orice discuţie despre Victor Hugo începe de obicei cu o afirmaţie a lui Gide, care, întrebat care este cel mai mare poet francez, a răspuns: Hugo, helas! (vai, Hugo!). Cînd cineva vrea să fie crud, continuă cu citatul din Cocteau: Victor Hugo era un nebun care credea că este Victor Hugo”. De fapt, Hugo credea că este chiar Dumnezeu!

Celelalte eseuri sunt denumite Astronomii imaginare, Cîte bordeie atîtea obicee, Eu sunt Edmont Dantes!, Ulise mai lipsea, De ce insula nu e niciodată găsită, iar volumul se încheie cu Reflecţii despre WikiLeaks, scandalul despre care toată lumea a auzit şi a polemizat, dacă nu cumva, mai polemizează, încă. Sigur că cititorii avizaţi, găsesc şi în aceste eseuri multe dintre temele abordate de Eco în romanele sale.

Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI.

Şi dacă tot am amintit că această carte este formată majoritar din eseuri care au fost subiectele unor conferinţe, să amintim şi de conferinţele care se desfăşoară cu mare succes, la Teatrul Naţional Bucureşti. Iată ce ne aşteaptă în viitorul apropiat

http://www.tnb.ro/index.php?page=conferintele-tnb

Şi ca să rămînem la titlul acestui volum: ce părere aveţi despre duşmani? Avem nevoie de ei, sau nu ???

Read Full Post »

Repostare

Am răsfoit recent alene, Memoria Vegetală a lui Umberto Eco şi am recitit o splendidă pledoarie pentru carte inserată de către Eco în volumul său. A fost întocmită de Richard de Burry ( 24 ianuarie 1287 – 14 aprilie 1345 ), scriitor englez, bibliofil, călugăr benedictin şi ambasador pe lîngă scaunul papal de la Avignon, cunoscut şi ca Richard Augerville (sau Augervyle) a cărui operă principală este “Philobiblon”, lucrare care urmărea să inculce clerului dragostea pentru carte. Există controverse asupra paternităţii acestei lucrări, dar asta nu o face mai puţin frumoasă. Iată fragmentul respectiv, care poate fi citit, AICI 

ps. Voi relua postările despre carte pe care le-am neglijat totuşi prea mult = peste 50 de postări, aproape două luni de zile. Relatările despre recenta noastră vacanţă şi jocurile, mi-au ocupat timpul. Asta nu înseamnă că nu voi mai participa la ştafete. Voi participa pentru că acestea sunt un excelent mijloc de socializare interactivă. Pînă la urmă, dacă bloggerii nu ar interacţiona, la ce bună strădania?

Read Full Post »

Insula din ziua de ieri

Tributar – şi fidel – propriului său principiu, potrivit căruia un autor, dacă vrea să citească o carte bună, trebuie să o scrie el însuşi, după ce prefaţează lucrarea despre insule a lui Benedetto Bordonne, ediţia din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000, Umberto Eco scrie el însuşi o carte (oarecum) la temă, “Insula din ziua de ieri“.

Numai că imediat ce pătrunzi în fabuloasa lume descrisă de oricare dintre romanele lui Eco, trebuie să umbli cu mare băgare de seamă printre simbolurile presărate din belşug în paginile romanelor sale. Marele semiotician este aproape amuzat să îţi ofere indicii false, biete sofisme ce pot căpăta în accepţia unui naiv, valoare de adevăr absolut. De obicei, trebuie să fii plin de circumspecţie începînd cu titlul lucrării. Cine a citit de la trei romane de ale  lui Eco în sus, va observa cu siguranţă că unele dintre teme/simboluri se repetă; iar cei care au citit fie şi măcar una-două lucrări de specialitate de ale lui Eco, înţeleg măcar parţial şi de ce.

Mulţumesc bunului meu prieten (din) virtual, Teofil, care mi-a îndrumat primii paşi către lumea lui Eco : “Pendulul lui Foucault” şi “Limitele interpretării”. Apoi, “Memoria Vegetală”. Citisem anterior “Misterioasa flacără a reginei Luana”. Apoi am devorat nesaţios mai multe cărţi de ale lui Eco, atît lucrări de specialitate cît şi romane. Am ajuns – şi – la această carte. Care, ca orice carte scrisă de Eco şi care carte se respectă, îţi oferă un cu totul alt registru de lectură decît precedentele.

Sigur că aparent este vorba despre insulele pe care îşi ascundeau piraţii comorile, subiect abil mascat de o temă care a pus probleme uriaşe tuturor navigatorilor pînă la găsirea unui mod sigur de a determina coordonatele exacte ale unui punct în spaţiu prin longitudine şi latitudine, punct constituit de un oraş, continent, insulă sau de o navă – insulă în miniatură. Subiect la rîndul sau mascat de o poveste a unui baieţel crescut printre razboinici şi aruncat cam fără voie în vîltoarea vieţii, ca purtător al tradiţiei de vitejie pe care tatăl său i-o lăsase moştenire. Baieţel care devine pînă la urmă un bărbat cam şovăielnic şi nu prea viteaz, motiv pentru care îşi inventează un substitut pe seama căruia să poată pune atît nereuşitele, gafele cît şi laşităţile proprii. Şi care devenit rob al propriilor sale fantasmagorii, se va vedea pus pînă la urmă chiar în postura de a asuma şi rezolva probleme ale întregii umanităţi. Probleme dintre cele mai dificile. 

 “Insula din ziua de ieri este o poveste ingenioasa care debutează cu un naufragiu. Prins în capcană, eroul acesteia, Roberto della Griva, un nobil din Italia Renaşterii, rememorînd bătăliile la care a asistat, farmecul vieţii pariziene, misiunea sa de spion, încurcăturile amoroase şi încercările de a rezolva problema longitudinii prin mijloace dintre cele mai uimitoare” – apreciază Library Journal .

Povestea aceasta îngemănează la rîndul ei trimiteri la cîteva romane clasice ( şi la personaje perene ) ale literaturii franceze şi nu numai : Muşchetarii lui Dumas şi duşmanul lor = tripleta Richelieu, Mazarin, Colbert, apoi Misterele Parisului de Hugo, Cocoşatul de la Notre Dame, Masca de Fier, chiar accente din Don Quijote de la Mancha; şi altele.  Toată desfăşurarea cărţii fiind admirabil asezonată şi cu o frumoasă poveste de iubire, care sigur nu putea să lipsească dintr-o carte cu adevarat captivantă.

De fapt, această carte pune probleme de factură filosofică pe fundal teologic, chiar asupra problemei timpului ca obîrşie, prezent, viitor şi eventualitatea atît a conversiei trecutului în viitor sau invers, cît şi a posibilităţii simultaneităţii. Simultaneitate oferită atît de posibilitatea existenţei unor universuri paralele, cît şi de posibilitatea simultaneităţii prin intermediul unui “alter ego” inventat sau, NU. Pune chiar şi problema infinitului în raport cu Dumnezeu, prin posibilitatea pluralităţii universurilor. Alter Ego-ul Lui Roberto, închipuitul Ferrante, devine în final atît de palpabil, încît chiar este pe cale să schimbe istoria lumii, pentru că el îl ţine captiv pe Hrist, în Insula din ziua de Ieri, pentru a împiedica jertfa sa şi deci Mîntuirea Lumii. Sigur ca Umberto Eco pretinde a-şi scrie cartea pe baza unor scrisori ale lui Roberto adresate alesei inimii sale, dar sigur că nu lasă în seama acestuia deznodamîntul întregii povestiri.

– – –

Foarte limpede – şi asta este adevărata temă a acestei cărţi –  este faptul ca fiecare dintre noi, trăieşte în propria sa insulă a zilei de ieri, în veşnicul astăzi de pînă în clipa morţii pentru că, pentru cel care moare, ziua de mîine, nu va mai veni.

– – –

La rubrica denumită cuvinte de-ntrecut, s-au mai în-scris şi psi carmensima d\’agatha  lotusull anavero altcersenin Cita

Read Full Post »

Pe cînd Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întîlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vîrstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vîrf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino cînd era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul (AICI) fanteziilor lui de copil. Îl admiră ţinîndu-şi respiraţia, cînd din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu o lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sîni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmîntul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pămîntului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea pînă la şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blînd în juru-i, uneori ridicîndu-şi botul, cu nările-i mici şi fremătînde ca să primească o mîngîiere. (…)

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntoarse către el. N-avusese nici-o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte : “Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpînei sale.

“Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, “tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti… un om”! lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atîtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. “Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating ?” Întinsese mîna, şi cu degetele ei subţiri îi mîngîiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă. “Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei ce fac război ? Aceea ce este ?” “O sabie”, răspunsese Baudolino, “dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sînt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mîna. “Cine eşti tu?”

“Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atît de nevinovată, şi rîse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin : “În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim? De data asta Baudolino fu cel care surîse : ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. “Vii aici la lac deseori?” întrebă. “Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, “Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atît de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată :”E tîrziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întîlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină pînă aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei, tu eşti un om, şi nimeni nu mi-a spus să stau departe de oameni.” (…)

Se întoarse la lac. Se aşeză lîngă apă să asculte cîntecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bîntuie demonul de amiază (…) Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să înceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vînătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, (…) evitînd să-i vorbească de întîmplări crude sau uşuratice şi dîndu-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portet plin de afecţiune. Ea îl asculta şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

“Ce frumos povesteşti tu (…) “Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, “dar cu oamenii se află şi femeile lor ?” (…) Sigur că da, îi răspunse Baudolino (…) altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

“Nu-i adevărat”, zise Ypatia rîzînd, “ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spunem…ypaţi! Şi rîse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă rîzînd din nou, fiindcă rîsul ei era sunetul cel mai suav pe care îl auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia.

Fragment(e) din romanul Baudolino / Umberto Eco.

Read Full Post »

Older Posts »