Umberto Eco şi I. P. Culianu

Repostare

O frumoasă şi desigur, fericită coincidenţă, face ca astăzi să fie atît ziua de naştere a marelui semiotician, filosof şi scriitor de mare anvergură, Umberto Eco (n. 1932 – Alexandria / Piemont), dar şi a lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor şi scriitor de origine română (n. 1950 – Iaşi). Opera ambilor autori, pe care i-a legat şi o frumoasă prietenie, este de cea mai mare însemnătate academică. Amîndoi s-au bucurat de compania, preţuirea şi pe alocuri de colaborarea cu alţi iluştri reprezentanţi ai mediilor academice internaţionale de vîrf, printre care enumar la repezeală pe Mircea Eliade, Moshe Idel şi desigur alţi savanţi de notorietate. Nu este de competenţa mea să fac o evocare calificată şi exhaustivă a acestor savanţi. Doresc numai ca, din postura de admirator necondiţionat, să fac o scurtă dar binemeritată evocare, a ambilor valoroşi intelectuali.

Umberto Eco, intrat în conştiinţa publicului larg, în special prin romanul, Numele trandafirului, este şi autorul unor altor romane de mare prestigiu, cum ar fi Pendulul lui Foucault, Misterioasa flacără a reginei Luana, Insula din ziua de ieri, Baudolino. Are nenumărate studii de specialitate şi articole, multe dintre ele adunate în volume cum ar fi, Kant şi ornitorincul, Limitele interpretării, În căutarea limbii perfecte, Memoria vegetală şi multe altele. În anul 2005, a fost ales pe poziţia a II-a, între primele 100 mari personalităţi culturale ale omenirii – in topul revistei Prospect, iar în anul 2008, pe poziţia a XIV-a a aceluiaşi top.

Ioan Petru Culianu, practic necunoscut publicului român pînă în 1990, este autorul unei opere de largă întindere intelectală, dacă judecăm fie şi numai prin prisma faptului că viaţa i-a fost curmată brutal, în plin avînt creator, la vîrsta de nici 42 de ani. Amintesc în treacăt, măcar cîteva dintre titlurile operei sale :   Eros şi magie în Renaştere.1484, Călătorii în lumea de dincolo, Gnozele dualiste ale Occidentului, Dicţionar al religiilor ( împreună cu M. Eliade), Arborele gnozei, Păcatul împotriva spiritului, sau romane de predicţie cu parfum de SF cum ar fi : Pergamentul diafan, sau Jocul de Smarald ( împreună cu Hilary Wiesner – logodnica sa ).

Ambii au avut preocupări în domeniul ezoterismului. Culianu a abordat acest subiect incert cu mult curaj, eventual riscîndu-şi cariera academică, iar Eco ceva mai prudent, abordînd acest subiect delicat cu precădere în romanele sale.

– – –

Voi, dragilor, ce aţi citit din opera acestor mari exponenţi ai intelighenţiei umane?

Read Full Post »

În ce cred cei care nu cred?

„Experienţa demonstrează că nu ne căim decît pentru ceva ce nu am întrevăzut că se poate face mai bine. Rămîne ancorat în greşelile sale cel care nu le recunoaşte ca atare pentru că nu vede nimic mai bun în faţa sa şi se întreabă de ce ar renunţa atunci la ceea ce are.” Carlo Maria Martini ( # ) în dialog cu Umberto Eco ( # ), În ce cred cei care nu cred? – Polirom – 2011

În 1995, revista Liberal a lansat o provocare unor binecunoscute personalităţi, Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini să dialogheze epistolar în paginile revistei pe teme diverse centrate pe etică: tradiţia teologică şi provocarea tehnologică, limitele impuse femeii în Biserică, semnificaţia credinţei atît pentru atei cît şi pentru credincioşii de diferite confesiuni. În definitiv, ce este etica? Ce provenienţă are? Divină sau laică? Fără să ofere răspunsuri definitive, cei doi au purtat o vie corespondenţă (patru + patru scrisori) prin intermediul revistei, din martie 1995 şi pînă în februarie 1996. La sfîrşitul acestei corespondenţe, revista s-a adresat altor şase colaboratori (doi filosofi, doi jurnalişti, doi politicieni) invitîndu-i să-şi spună punctul de vedere pe marginea celor discutate. Din toate aceste păreri, a rezultat o carte interesantă şi suculentă pe care Polirom a tipărit-o în 2011, carte pe care o recomand călduros (la reeditare) carte care se încheie cu o concluzie-semnal-de-alarmă la întreaga discuţie, concluzie care aparţine cardinalului şi din care citez finalul:

„În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de des amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfîrşi mai tîrziu în dezastru, disperare, moarte, durere.”

Puteţi citi cîteva pagini din carte, AICI.

Read Full Post »

Duzina de cuvinte – 15

Flacăra e frumoasă

Aşa se numeşte unul dintre eseurile cuprinse în cartea lui Umberto Eco – Cum ne construim duşmanul. Am semnalat această carte, AICI.

Despre focul ca flacără este vorba în duzina mea de cuvinte, de azi:

Focul are calităţi incontestabile: luminează, încălzeşte, purifică. Are şi defecte: mistuie, distruge, ucide. Depinde numai de cum este folosit şi mai ales, depinde de cine îl foloseşte. Cel mai abominabil mod de folosire al focului a fost – şi se pare că încă mai este, rugul. Rugul pe care erau condamnaţi ereticii şi mai ales, rugul în care au pierit cărţi. Cărţi inestimabile smulse de pe rafturi de cîte o namilă plină de prostie, sau chiar de cîte-un învăţat mândru nevoie mare să transforme în neant, şiruri întregi de cărţi aflate în cîte-o încăpere de bibliotecă, au fost transformate în mare măsură, în cenuşă. Cărţi cărora le ducem deja, dorul. Aceşti netrebnici au funcţionat ca nişte bureţi care au şters din patrimoniul cultural al lumii, valori inestimabile. Poate că acele cărţi dispărute, nu sunt decît picături din imensul ocean de cunoaştere umană. Poate. Pierderea este oricum, imensă. Cred că acest subiect ar merita o ecranizare. Un scenarist priceput dublat de un regizor destoinic, ar scoate din acest eseu un imens succes cinematografic. Poate la fel de mare cum a fost Numele trandafirului.

#

Umberto Eco citează în acest eseu, părerea lui Fernando Baez expusă în Istoria universală a distrugerii cărţilor despre “care sunt motivele pentru care focul a fost factorul dominant în distrugerea cărţilor”. Iată citatul:

‘Focul e un element mîntuitor şi din acest motiv toate religiile îl folosesc ca să cinstească divinităţile respective. Această putere care protejează viaţa, trebuie amintit, este şi o putere distrugătoare. Distrugînd prin foc, omul se joacă de-a Dumnezeu, stăpînul, cu ajutorul focului, al vieţii şi al morţii. În acest fel se identifică cu un cult solar purificator şi cu marele mit al distrugerii, care aproape întotdeauna are loc prin aprindere. Motivul folosirii focului este evident: acesta reduce spiritul unei opere (ideaţia sa, n.m. tibi) la simplă materie (cenuşa, n.m. tibi).’

Voi, ce părere aveţi? Focul este prietenul nostru, sau duşmanul. ???

Ps. Precizez că în citatul citat de Umberto Eco, am pus virgulele exact acolo unde le-am găsit în această carte.

Virgulele folosite în duzină, îmi aparţin. Pliiiz, fiţi îngăduitori cu virgulele mele! 🙂

#

Joaca de-a duzina a fost iniţiată de draga de  psi.

Mai joacă în hora aceasta, şi: redsky . şi veronika . şi blueriver . şi valentina . şi rokssana . şi cita . şi virusache . şi Miţa . şi almanahe . şi scorpio . şi Carmen .

Read Full Post »

Cum ne construim duşmanul

Aşa este intitulată o carte a lui Umberto ECO, apărută la Polirom. Este o carte care abordează subiecte diferite, eseuri pline de miez aşa cum sunt toate scrierile marelui semiotician. Practic, sunt 15 eseuri, multe dintre ele fiind transcrierea unor conferinţe ţinute de Umberto Eco în diferite locuri, cu diferite ocazii. Primul dintre aceste eseuri dă şi titlul acestei cărţi pentru că “îndreptăţita preocupare a editorului că un titlu atît de modest (scrieri ocazionale) ar putea să nu atragă atenţia cititorului”. Ca de obicei, Umberto Eco lansează o pistă falsă, de data asta, un auto-alint, pentru U.E. este pe deplin conştient că orice scriere a domniei sale, suscită interesul unui larg auditoriu.

Cum ne construim duşmanul? De fapt avem nevoie de duşmani? Pornind de la bipolaritatea lumii dispărută odată cu destrămarea (aparentă? -a-) imperiului sovietic, Umberto Eco analizează cu fineţe această spinoasă problemă şi pleacă de la o premiză interesantă:”a avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit”. Aşa să fie oare?

Apoi, în eseul următor, Eco demonstrează convingător raportul dintre absolut şi relativ – că tot trăim într-o lume din ce în ce mai relativizată; în al treilea eseu ne descifrează de ce suntem atît de fascinaţi de flăcările unui şemineu – de exemplu, sau de lumina soarelui, de ce spunem uneori că avem un foc la inimă, etcaetera.

În alt eseu face un soi de inventar al relicvelor – adevărate comori pentru unii, altul aduce în discuţie dilema dacă embrionul este îndumnezeit sau nu – disputa există din antichitate începînd cu Origen şi nici în zilele noastre nu este încheiată!

Într-alt eseu este analizată măreţia ca scriitor a poetului Victor Hugo:”Orice discuţie despre Victor Hugo începe de obicei cu o afirmaţie a lui Gide, care, întrebat care este cel mai mare poet francez, a răspuns: Hugo, helas! (vai, Hugo!). Cînd cineva vrea să fie crud, continuă cu citatul din Cocteau: Victor Hugo era un nebun care credea că este Victor Hugo”. De fapt, Hugo credea că este chiar Dumnezeu!

Celelalte eseuri sunt denumite Astronomii imaginare, Cîte bordeie atîtea obicee, Eu sunt Edmont Dantes!, Ulise mai lipsea, De ce insula nu e niciodată găsită, iar volumul se încheie cu Reflecţii despre WikiLeaks, scandalul despre care toată lumea a auzit şi a polemizat, dacă nu cumva, mai polemizează, încă. Sigur că cititorii avizaţi, găsesc şi în aceste eseuri multe dintre temele abordate de Eco în romanele sale.

Cîteva pagini din această carte, puteţi citi AICI.

Şi dacă tot am amintit că această carte este formată majoritar din eseuri care au fost subiectele unor conferinţe, să amintim şi de conferinţele care se desfăşoară cu mare succes, la Teatrul Naţional Bucureşti. Iată ce ne aşteaptă în viitorul apropiat

http://www.tnb.ro/index.php?page=conferintele-tnb

Şi ca să rămînem la titlul acestui volum: ce părere aveţi despre duşmani? Avem nevoie de ei, sau nu ???

Read Full Post »

re-Pledoarie pentru carte

Repostare

Am răsfoit recent alene, Memoria Vegetală a lui Umberto Eco şi am recitit o splendidă pledoarie pentru carte inserată de către Eco în volumul său. A fost întocmită de Richard de Burry ( 24 ianuarie 1287 – 14 aprilie 1345 ), scriitor englez, bibliofil, călugăr benedictin şi ambasador pe lîngă scaunul papal de la Avignon, cunoscut şi ca Richard Augerville (sau Augervyle) a cărui operă principală este “Philobiblon”, lucrare care urmărea să inculce clerului dragostea pentru carte. Există controverse asupra paternităţii acestei lucrări, dar asta nu o face mai puţin frumoasă. Iată fragmentul respectiv, care poate fi citit, AICI 

ps. Voi relua postările despre carte pe care le-am neglijat totuşi prea mult = peste 50 de postări, aproape două luni de zile. Relatările despre recenta noastră vacanţă şi jocurile, mi-au ocupat timpul. Asta nu înseamnă că nu voi mai participa la ştafete. Voi participa pentru că acestea sunt un excelent mijloc de socializare interactivă. Pînă la urmă, dacă bloggerii nu ar interacţiona, la ce bună strădania?

Read Full Post »

Re-postări

Insula din ziua de ieri

Tributar – şi fidel – propriului său principiu, potrivit căruia un autor, dacă vrea să citească o carte bună, trebuie să o scrie el însuşi, după ce prefaţează lucrarea despre insule a lui Benedetto Bordonne, ediţia din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000, Umberto Eco scrie el însuşi o carte (oarecum) la temă, “Insula din ziua de ieri“.

Numai că imediat ce pătrunzi în fabuloasa lume descrisă de oricare dintre romanele lui Eco, trebuie să umbli cu mare băgare de seamă printre simbolurile presărate din belşug în paginile romanelor sale. Marele semiotician este aproape amuzat să îţi ofere indicii false, biete sofisme ce pot căpăta în accepţia unui naiv, valoare de adevăr absolut. De obicei, trebuie să fii plin de circumspecţie începînd cu titlul lucrării. Cine a citit de la trei romane de ale  lui Eco în sus, va observa cu siguranţă că unele dintre teme/simboluri se repetă; iar cei care au citit fie şi măcar una-două lucrări de specialitate de ale lui Eco, înţeleg măcar parţial şi de ce.

Mulţumesc bunului meu prieten (din) virtual, Teofil, care mi-a îndrumat primii paşi către lumea lui Eco : “Pendulul lui Foucault” şi “Limitele interpretării”. Apoi, “Memoria Vegetală”. Citisem anterior “Misterioasa flacără a reginei Luana”. Apoi am devorat nesaţios mai multe cărţi de ale lui Eco, atît lucrări de specialitate cît şi romane. Am ajuns – şi – la această carte. Care, ca orice carte scrisă de Eco şi care carte se respectă, îţi oferă un cu totul alt registru de lectură decît precedentele.

Sigur că aparent este vorba despre insulele pe care îşi ascundeau piraţii comorile, subiect abil mascat de o temă care a pus probleme uriaşe tuturor navigatorilor pînă la găsirea unui mod sigur de a determina coordonatele exacte ale unui punct în spaţiu prin longitudine şi latitudine, punct constituit de un oraş, continent, insulă sau de o navă – insulă în miniatură. Subiect la rîndul sau mascat de o poveste a unui baieţel crescut printre razboinici şi aruncat cam fără voie în vîltoarea vieţii, ca purtător al tradiţiei de vitejie pe care tatăl său i-o lăsase moştenire. Baieţel care devine pînă la urmă un bărbat cam şovăielnic şi nu prea viteaz, motiv pentru care îşi inventează un substitut pe seama căruia să poată pune atît nereuşitele, gafele cît şi laşităţile proprii. Şi care devenit rob al propriilor sale fantasmagorii, se va vedea pus pînă la urmă chiar în postura de a asuma şi rezolva probleme ale întregii umanităţi. Probleme dintre cele mai dificile. 

 “Insula din ziua de ieri este o poveste ingenioasa care debutează cu un naufragiu. Prins în capcană, eroul acesteia, Roberto della Griva, un nobil din Italia Renaşterii, rememorînd bătăliile la care a asistat, farmecul vieţii pariziene, misiunea sa de spion, încurcăturile amoroase şi încercările de a rezolva problema longitudinii prin mijloace dintre cele mai uimitoare” – apreciază Library Journal .

Povestea aceasta îngemănează la rîndul ei trimiteri la cîteva romane clasice ( şi la personaje perene ) ale literaturii franceze şi nu numai : Muşchetarii lui Dumas şi duşmanul lor = tripleta Richelieu, Mazarin, Colbert, apoi Misterele Parisului de Hugo, Cocoşatul de la Notre Dame, Masca de Fier, chiar accente din Don Quijote de la Mancha; şi altele.  Toată desfăşurarea cărţii fiind admirabil asezonată şi cu o frumoasă poveste de iubire, care sigur nu putea să lipsească dintr-o carte cu adevarat captivantă.

De fapt, această carte pune probleme de factură filosofică pe fundal teologic, chiar asupra problemei timpului ca obîrşie, prezent, viitor şi eventualitatea atît a conversiei trecutului în viitor sau invers, cît şi a posibilităţii simultaneităţii. Simultaneitate oferită atît de posibilitatea existenţei unor universuri paralele, cît şi de posibilitatea simultaneităţii prin intermediul unui “alter ego” inventat sau, NU. Pune chiar şi problema infinitului în raport cu Dumnezeu, prin posibilitatea pluralităţii universurilor. Alter Ego-ul Lui Roberto, închipuitul Ferrante, devine în final atît de palpabil, încît chiar este pe cale să schimbe istoria lumii, pentru că el îl ţine captiv pe Hrist, în Insula din ziua de Ieri, pentru a împiedica jertfa sa şi deci Mîntuirea Lumii. Sigur ca Umberto Eco pretinde a-şi scrie cartea pe baza unor scrisori ale lui Roberto adresate alesei inimii sale, dar sigur că nu lasă în seama acestuia deznodamîntul întregii povestiri.

– – –

Foarte limpede – şi asta este adevărata temă a acestei cărţi –  este faptul ca fiecare dintre noi, trăieşte în propria sa insulă a zilei de ieri, în veşnicul astăzi de pînă în clipa morţii pentru că, pentru cel care moare, ziua de mîine, nu va mai veni.

– – –

La rubrica denumită cuvinte de-ntrecut, s-au mai în-scris şi psi carmensima d\’agatha  lotusull anavero altcersenin Cita

Read Full Post »

Ypatia

Pe cînd Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întîlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vîrstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vîrf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino cînd era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul (AICI) fanteziilor lui de copil. Îl admiră ţinîndu-şi respiraţia, cînd din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu o lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sîni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmîntul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pămîntului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea pînă la şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blînd în juru-i, uneori ridicîndu-şi botul, cu nările-i mici şi fremătînde ca să primească o mîngîiere. (…)

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntoarse către el. N-avusese nici-o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte : “Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpînei sale.

“Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, “tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti… un om”! lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atîtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. “Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating ?” Întinsese mîna, şi cu degetele ei subţiri îi mîngîiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă. “Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei ce fac război ? Aceea ce este ?” “O sabie”, răspunsese Baudolino, “dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sînt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mîna. “Cine eşti tu?”

“Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atît de nevinovată, şi rîse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin : “În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim? De data asta Baudolino fu cel care surîse : ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. “Vii aici la lac deseori?” întrebă. “Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, “Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atît de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată :”E tîrziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întîlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină pînă aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei, tu eşti un om, şi nimeni nu mi-a spus să stau departe de oameni.” (…)

Se întoarse la lac. Se aşeză lîngă apă să asculte cîntecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bîntuie demonul de amiază (…) Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să înceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vînătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, (…) evitînd să-i vorbească de întîmplări crude sau uşuratice şi dîndu-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portet plin de afecţiune. Ea îl asculta şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

“Ce frumos povesteşti tu (…) “Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, “dar cu oamenii se află şi femeile lor ?” (…) Sigur că da, îi răspunse Baudolino (…) altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

“Nu-i adevărat”, zise Ypatia rîzînd, “ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spunem…ypaţi! Şi rîse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă rîzînd din nou, fiindcă rîsul ei era sunetul cel mai suav pe care îl auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia.

Fragment(e) din romanul Baudolino / Umberto Eco.

Read Full Post »

Poveste despre Baudolino

Dacă există vreo carte care explică (prin ocultare!) mistificarea în care se scaldă această lume încă de la începuturile sale, atunci această carte este Baudolino. Umberto Eco se joacă genial ca de obicei cu imaginaţia cititorului, reluînd şi în această carte marile mituri în care trăieşte lumea, reinventîndu-le, explicîndu-le ghiduş la limita imposibilului sau pur şi simplu, expediindu-le necruţător în regatul absurdului, lumea populată de tot felul de fiinţe ireale, cum ar fi monopozii, blemii (care nu au cap), gnomii şi alte asemenea făpturi de basm.

O carte de 600 de pagini nu se poate citi într-o zi, nu se citeşte cumsecade nici măcar într-o săptămînă, iar o carte scrisă de Eco nu se poate citi decît zăbovind la fiecare pagină pentru a descoperi imensa bogăţie de capcane pe care semioticianul le strecoară printre rînduri.

Istoria este scrisă întotdeauna de oameni, oameni care nu pot fi obiectivi şi chiar mai mult decît atît : istoria este scrisă întotdeauna de învingători pentru că aceştia rămîn cel mai adesea în viaţă iar morţii după cum bine se ştie, nu mai pot povesti, nimic.

Şi sigur că cel mai adesea, învingătorii şterg cu buretele peste tot ceea ce nu aparţine ca fapte ale măreţiei lor de învingători trufaşi, dar mincinoşi.

Baudolino este aidoma : nu profet cum spune Umberto Eco într-un interviu AICI, ci un mincinos. Baudolino îi face pe alţii să creadă că tot ceea ce spune el se va întîmpla aievea deci PARE profet dar el ştie bine că-şi falsifică inclusiv trecutul iar de prezent nu ţine seama nicicum, pentru că prezentul nici măcar nu există decît ca o clipită fulgerător dispărută între un trecut incert şi un viitor imposibil de sondat.

Ca şi în alte romane, Umberto Eco foloseşte şi în această povestire metoda palimpsestului pentru a evoca trecutul. În acest roman, Eco foloseşte metoda povestaşului care re-povesteşte ce i s-a povestit.

Baudolino este un fiu de ţăran – un om al pădurii după cum spune chiar el dar, un tînăr dotat cu inteligenţă nativă, cu o imaginaţie bogată şi cu o calitate rarisimă : înţelege instantaneu aproape orice grai al pămîntului. Este remarcat de Împăratul Frederic Barbăroşie şi cumpărat de acesta de la părintele său pentru a-i deveni fiu adoptiv şi sfătuitor în pricinile grele, acolo unde sfetnicii împăratului nu cutezau să-i spună acestuia, adevărul. Este încredinţat unui înţelept care îl învaţă să scrie, (să citească ştia) apoi, este trimis la Paris pentru a învăţa în special “retorica = arta de a spune bine ceea ce nu-i sigur că e adevărat”.

Abia aici, Baudolino dă întreaga măsură a imaginaţiei sale, se  înconjoară cu un grup de tineri şi începe marea sa aventură : căutarea Împărăţiei Preotului Ioan, tărîm fabulos despre care numai o mînă de iniţiaţi auziseră. Şi îl convinge pe Împărat că ar putea să realizeze o alianţă cu acesta, alianţă care ar putea să pună capăt luptelor dintre diferitele tabere ale creştinilor (de altfel, o temă majoră a întregii cărţi dar, pentru că această parte a cărţii necesită cunoştinţe ceva mai avansate dpdv teologic şi istoric, am să evit – momentan, subiectul).

Cum Baudolino este de fapt un mincinos, el inventează atît nişte scrisori care ar parveni de la Preotul Ioan, cît şi un dar regesc prin care acesta ar putea fi cucerit : Graalul, cupa în care unii spun că ar fi fost adunat sîngele lui Iisus pe cruce, alţii spun că ar fi cupa din care Iisus a băut la Cina Cea De Taină, alţii spun altele, cupă căutată, găsită, pierdută şi evident, cupă despre care nu se ştie nimic precis deşi, există şi o versiune potrivit căreia, această cupă există şi este păstrată de un grup de iniţiaţi, undeva pe lîngă Sfîntul Mormînt, devenit Biserica Învierii…

Printre multele mituri la care face referire în această carte Umberto Eco (mitul Magilor, mitul oamenilor fericiţi care s-au ascuns departe de lume, mitul sarazinilor binevoitori, mitul Cavalerilor Mesei Rotunde, mitul împărăţiei de la Răsărit, mitul Graalului, mitul satirilor), se regăseşte şi mitul Inorogului, inorog care nu poate fi capturat decît dacă i se oferă ca momeală, o fecioară.

Baudolino povesteşte că a întîlnit-o pe această fecioară, care stăpînea ea însăşi! Inorogul, fecioară care se numea Ypatia (pesonaj inventat, desigur), una dintre descendentele Hypatiei (personaj aievea AICI). Cum altfel ? Baudolino se îndrăgosteşte de această fecioară, trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu ea şi evident că aşteaptă de la aceasta, un fiu, sau o fiică.

Toate aceste istorii, Baudolino i le povesteşte lui Nicetas, pe care îl scăpase de la moarte în Constantinopole în anul 1197 – an de grea cumpănă pentru Bizanţ, abia ajuns aici, dintr-o captivitate din care parcă nu mai avea scăpare. Era deja, bătrîn. Îi încredinţează lui Nicetas povestea pentru că “vezi, domnule Nicetas, eu ştiu că tu eşti un scriitor de istorii… (şi) aş putea să am o istorie a mea, însă nu numai că am pierdut tot ce scrisesem despre trecutul meu, dar, dacă-ncerc să mi-l aduc aminte, mi se încurcă totul în cap”.

Apoi, Baudolino pleacă. Unde ? În căutarea Preotului Ioan, desigur. “Altfel înseamnă că mi-am cheltuit viaţa în zadar”. Bineînţeles, o va căuta şi pe Ypatia. “- Dar Ypatia poate că te-a uitat pe tine… – N-o cunoşti pe Ypatia. Ea mă aşteaptă”.

Sigur, şi cartea aceasta are un fir de roman poliţist : cum a murit Împăratul Frederic Barbăroşie ? S-a înecat, sau a fost ucis? Şi dacă a fost ucis, cine l-a ucis ? Nu cumva, chiar Baudolino ? Acest lucru (şi multe altele), poate îl veţi afla dacă citiţi cartea.

Cîteva fragmente din această carte, AICI 

Read Full Post »

Povestea adevarata a sarchiaponului

Într-o carte extrem de interesantă, Kant şi ornitorincul, savantul semiotician Umberto Eco, citează o scenetă celebră în analele teatrului de revistă italian din anii ’50, scenetă desfăşurată într-un compartiment de tren.

“FAZA 1. Chiari intră şi-l salută pe Campanini şi pe ceilalţi călători. Campanini la un moment dat se ridică şi pune mîna, în plasa de sus, pe un coş acoperit cu o pînză, şi se retrage ca şi cum ar fi fost muşcat. Îi invită pe toţi ceilalţi să nu facă gălăgie ca să nu deranjeze sarchiaponul, (despre) care se ştie că se irită foarte uşor. Chiari, înfumurat şi lăudăros, nu vrea să lase să se vadă că nu ştie ce-i acela un sarchiapon, şi începe să vorbească cu dezinvoltură, că a avut de a face cu sarchiaponi încă din tinereţe.

FAZA 2. Neştiutor de ce anume este sarchiaponul, Chiari o ia prin încercări. De exemplu, după ce află de la Campanini că sarchiaponul lui este american, afirmă că a văzut numai sarchiaponi asiatici. Aceasta îi permite să arunce la întîmplare enunţarea de proprietăţi care, după spusele lui Campanini, sarchiaponul american nu le are, dar foarte repede îşi dă seama de unele dificultăţi. De exemplu face aluzie şi prin mimică la tipicul ‘bot’ al sarchiaponului şi Campanini îl priveşte cu un aer interogativ întrebîndu-l în ce sens vrea să spună că sarchiaponul are bot; Chiari corectează tirul, afirmînd că se exprimase impropriu, prin metaforă, ca să facă aluzie la cioc; dar nici nu termină bine de pronunţat cuvîntul cioc, că şi observă un aer de uimire pe faţa lui Campanini şi se grăbeşte să corecteze vorbind de nas.

FAZA 3. De la acest moment încolo avem un crescendo de variaţiuni în ritm tot mai accelerat, în cursul cărora Chiari se încăpăţînează şi devine tot mai aţîţat. Înfrînt şi în privinţa nasului, face aluzie la ochi, apoi vorbeşte de un singur ochi; bătut şi în privinţa ochiului, încearcă să vorbească de urechi; pus în faţa afirmaţiei trîntite scurt că un sarchiapon nu are urechi, vorbeşte imediat de aripioare, apoi se întoarce la bărbie, păr, perişori, pene, încearcă o explorare asupra felului în care merge animalul, contrazicîndu-se apoi imediat spunînd că voia să zică despre săriturile lui tipice, se hazardează în ce priveşte labele, îşi ia vorba înapoi progresiv asupra numărului lor, încearcă să menţioneze aripile (în faţa privirii năucite a lui Campanini încearcă să explice că voia să spună că sarchiaponii sunt leali (aluzie la un joc de cuvinte : le ali = aripile şi leali = leali n.trad.) încearcă cu solzii, menţionează fără succes culoarea (galbenă ? albastră ? roşie ?), tot mai des foloseşte jumătăţi de cuvinte, silabe interogative ca să pîndească reacţia (fatalmente negativă) a lui Campanini.

FAZA 4, sau climaxul scenetei. Chiari, exasperat, explodează într-o groaznică înjurătură eliberatoare faţă de jivina aceea ‘scîrboasă’, faţă de animalul acela imposibil, care nu are rît, n-are cioc, n-are labe, copite, gheare, degete, picioare, unghii, pene, solzi, coarne, păr, coadă, dinţi, ochi, coamă, guşă, creastă, limbă – şi renunţă să mai înţeleagă ce-o mai fi el.

FAZA 5. Chiari îl somează pe Campanini să-i arate sarchiaponul, ceilalţi se îndepărtează terorizaţi, imediat ce Campanini dă să deschidă coşul. Chiari se sperie şi el, şi în sfîrşit Campanini îi dezvăluie serafic că sarchiaponul nu există, îi arată coşul că e gol, şi-i mărturiseşte că obişnuieşte adesea trucul acela ca să-i îndepărteze pe nepoftiţi şi să rămînă singur în compartiment.

FAZA 6. Urmează o ‘coadă’, o prelungire, în care Chiari (redobîndindu-şi obrăznicia la loc) vrea acum să facă să se creadă că intuise de la bun început că era vorba de o glumă.”

– – –

În spaţiul nostru mioritic, povestea asta, are tîlc? Cunoaşteţi vre-un Campanini autohton ? Dar vre-un Chiari ? Dacă sarchiaponul Chiar(i) există şi nici măcar Campanini nu ştie acest lucru ? Aveţi ceva de spus ?

Read Full Post »

Un interviu cu Eco

Relecturez cartea lui Eco, Baudolino. Amănunte despre carte, AICI.  Deocamdată, redau un interviu :

Minna Proctor: Ce-ar fi să începem discuţia prin a vorbi despre Baudolino ca despre un zeu trişor?

Umberto Eco: Pe vremea când eram editor în anii ’60s, am publicat o carte despre Jung şi zeul trişor. Am fost fascinat de ideea acestui clovn magic şi iată că până la urmă el şi-a făcut loc în romanul meu picaresc Baudolino. Însă trebuie să vă spun că aceea era o idee superficială, în vreme ce Baudolino creşte, ca personaj; el este genul de intelectual, care devine din ce în ce mai înţelept, în vreme ce zeul trişor rămâne la fel. Ideea de trişor este totuşi relevantă, în măsura în care la prima vedere Baudolino este un mincinos – şi mărturisesc că am încurajat la rândul meu această idee, de vreme ce era atât de uşor de prezentat ziariştilor! Dar Baudolino nu este un mincinos. Mincinoşii mint cu privire la prezent şi trecut; el minte cu privire la viitor. Baudolino este un vizionar!
MP: Ne puteţi vorbi despre utopia creată în această faimoasă scrisoare falsă, trimisă de către fictivul Prester John, preotul–rege?
UE: Nu am plasat povestirea în jurul lui Prester John în mod întâmplător. E o parte de istorie autentică; scrisoarea e reală şi există sute de variante ale acesteia, toate indubitabil false. Dar scrisoarea lui Prester John reprezenta o utopie. Iar funcţia istorică a utopiilor a fost aceea că oamenii întotdeauna au încercat fie să le realizeze, fie să le găsească. Gândiţi-vă la statul politic ideal al lui Sir Thomas More, sau la fântâna tinereţii veşnice a lui Ponce de León. Exploratorii portughezi care au cucerit Africa au pornit la drum cuprinşi de vraja lui Prester John; ei vroiau să îi găsească regatul! Când l-au găsit într-u târziu, era de fapt Etiopia – un regat creştin în centrul Africii! “L-am găsit pe Prester John” şi-au spus exploratorii, şi pentru mai bine de un veac l-au numit pe împăratul Etiopiei Prester John. Însă regatul real nu era la fel de fascinant precum cel din scrisoare, pentru că sărmanii abisinieni erau săraci lipiţi. Aşa încât după ce au găsit regatul, şi-au dat seama că acesta nu era de fapt chiar atât de interesant, iar mitul a căzut în desuetudine.
MP: Mai există utopii astăzi?
UE: Dacă ar fi să ne referim la ideea de utopie în sens geografic, am putea spune că trăim într-o lume în care nu prea mai există zone neexplorate. Dar dacă prin utopie înţelegem ceva ce s-ar cere realizat, atunci ultima mare utopie a fost marxismul. Dar există şi utopii mai mici, precum Waco. Asemenea comunităţi pot fi naive, dar ele cresc pornind de la ideea de comunitate. Bin Laden are la rândul lui propria-i utopie; la fel avea şi Hitler o utopie a lui. Putem, de asemenea, vorbi despre utopia multor mişcări pacifiste. Ideea de pace universală este probabil o utopie; este imposibil de atins, dar există oameni care încearcă să o realizeze. Mişcarea de antiglobalizare ar putea fi o utopie. Există utopii bune şi utopii mai puţin bune.
MP: Tocmai aţi menţionat câteva din cea de-a doua categorie.
UE: Chiar şi atunci când sunt bune, utopiile sunt periculoase. Thomas More ne-a oferit utopia sa drept model al unei societăţi perfecte. Dar dacă îi veţi citi cartea, veţi constata că este stalinism pur. Ar fi groaznic să trăim într-o asemenea societate. Suntem animale, avem nevoie de religie; chiar şi ateii au nevoie de o formă oarecare de gândire religioasă – avem nevoie de utopii, pentru că fără acestea ne-am putea pune întrebarea, ce căutăm de fapt. Fiecare utopie descătuşează un anume potenţial. Într-un fel, când Francis Fukuyama vorbea despre sfârşitul istoriei, ceea ce voia de fapt să spună e că nu prea mai există loc pentru utopii. Scrisoarea lui Prester John a fost un text utopic; eu l-am folosit ca pe un instrument, sau ca pe un mecanism. Faptul că Baudolino este un mincinos, că falsifică lucruri şi că trăieşte printre relicve false nu este întâmplător. Istoria se face prin ingeniozitate şi invenţie. Iar naraţiunea este în acelaşi timp un act artistic, dar şi politic. Adevărul se construieşte prin interpretarea subiectivă a istoriei, spre binele celor ce vor veni după noi.
MP: Utopia pe care o găseşte Baudolino este structurată pe anumite idei, pe anumite abstracţii – ea nu e structurată pornind de la vreo societate anume, nu-i aşa?
UE: Întotdeauna m-au fascinat disensiunile religioase ale creştinismului timpuriu, pe când oamenii se masacrau pornind de la chestiuni teologice mărunte, care nu mai au nici un fel de importanţă pentru noi. Dar ei fie făceau uz de disensiune din raţiuni politice, fie îşi precizau ideile politice pornind de la asemenea chestiuni minore. A fost ceva tipic pentru Biserica bizantină. În roman, eu tocmai am prezentat toate ereziile perioadei respective ca pe o comunitate.
MP: Ne puteţi vorbi despre limbile diferitelor creaturi, ale vietăţilor fantastice care populează regatul lui Prester John? Ce s-ar putea spune despre paternoster-ul lor?
UE: Am scris o carte despre căutarea limbii perfecte. Am studiat toate încercările de a crea limbi perfecte de-a lungul istoriei. Paternoster-ul meu este o combinaţie de versiuni reale ale paternoster-ului în câteva limbi universale din ultimele trei-patru secole, inclusiv Esperanto, plus, dacă nu mă înşeală memoria, o variantă prezentă în Călătoriile lui Gulliver.
MP: Există o densă tramă istorică în această carte. Se găsesc în ea şi alegorii sau trimiteri la situaţii moderne, actuale?
UE: Niciodată nu am un plan foarte clar atunci când mă aşez la masa de scris. Dar lucrurile par uneori a se întâmpla de la sine. Ca şi în cazul altui roman al meu, Numele trandafirului, când tocmai exploram disputele dintre Botticelli, eretici, şi Fra Dolcino. Am găsit numeroase paralele contemporane la această perioadă despre care scriam – Brigadele Roşii, de exemplu.
MP: În vreme ce în lucrările Dv. de non-ficţiune vă referiţi direct la evenimente politice şi culturale.
UE: Ei bine, se întâmplă să am o rubrică în revista L’Espresso, aşa încât atunci când trebuie să vorbesc despre prezent, o pot face acolo. Deşi este evident că atunci când re-analizezi trecutul, datul tău subiectiv schimbă felul în care acorzi atenţie anumitor detalii. Eu, bunăoară, mă voi concentra asupra anumitor lucruri care au relevanţă pentru mine. Benedetto Croce a spus cândva că întreaga istoriografie nu e altceva decât istorie contemporană. Nu poţi spune povestea Imperiului Roman astăzi, fără a ţin seama de elementele care te ajută, în contemporaneitate, să îţi înţelegi de fapt propria situaţie.
MP: Mă interesează subiectul libertăţii de expresie din Italia în momentul de faţă. În ultimii treizeci de ani aţi scris în diferite moduri cu privire la libertatea de expresie, şi se poate spune că aveţi felurite modalităţi de a vorbi despre ea.
UE: Imaginaţi-vă o situaţie în care, în Statele Unite ale Americii Bush ar deţine la un moment dat monopolul asupra New York Times, Washington Post, Los Angeles Times, NBC, CBS, ABC, şi Hollywood pe deasupra. Oare această formă de monopol nu i-ar pune pe gânduri pe cetăţenii americani? Gândiţi-vă că vă deranjează până şi faptul că Bill Gates administrează sistemul Windows şi Internet Explorer-ul. Ei bine, aceasta este situaţia în momentul de faţă. Oamenii ar trebui să fie preocupaţi de aceste lucruri. Evident, avem o constituţie care garantează libertatea de expresie. Dar au existat zvonuri conform cărora preşedintele Berlusconi ar fi avut de gând să-şi plaseze colaboratorii la ziarul Corriere della Sera. Odată ce Corriere della Sera devine proprietatea lui Berlusconi, evident că editorii vor angaja altfel decât până acum scriitorii şi astfel avem, obiectiv vorbind, o reducere a circulaţiei ideilor libere.
MP: Unul din argumentele recurente în dezbaterile legate de reforma finanţării companiilor a fost acela că finanţarea unui candidat e de fapt un act de exprimare liberă. În acest fel, limitarea circuitului financiar a fost privită ca o sugrumare a exprimării libere. Unde plasaţi această problemă, în raport cu modul Dv. de a privi chestiunea liberei exprimări?
UE: Dacă exprimarea liberă este acordată în funcţie de factori pecuniar, evident că un magnat oarecare va avea mai multă libertate de exprimare decât o persoană ce trăieşte de pe o zi pe alta. Să ne amintim celebra vorbă a lui Orwell din Ferma animalelor: toţi porcii sunt egali, dar anumiţi porci sunt mai egali decât alţii.
MP: În eseul Dv. “Ur-Fascismul” scriaţi că libertatea de expresie ar fi o libertate faţă de retorică.
UE: Această idee vine din copilăria mea sub auspiciile fascismului. Am fost educaţi conform retoricii de stat, aşa încât la sfârşitul războiului – sau mai degrabă la începutul guvernului partizan – îmi amintesc că se găsea acolo o antiretorică, o retorică diferită. Şi am realizat că libertatea mea fusese limitată de către retorica monocordă a fascismului.
MP: Întotdeauna aţi accentuat importanţa modului în care primim informaţia, propriile noastre standarde de analiză şi reacţie critică. Aţi numit chiar la un moment dat interpretarea o „activitate de gherilă”. Am ajuns atât de departe în capacitatea noastră de a înţelege ce proiectează mass-media în jur, încât uneori mă gândesc că noi suntem cu toţii – mass-media, oamenii care ştiu câte ceva despre mass-media şi cei care se hrănesc cu asta, specialiştii mass-media – angajaţi într-un proces de seducţie reciprocă.
UE: Se poate vorbi de o anume circularitate în sensul în care, dacă critici serviciile de reclamă, întotdeauna se va găsi un specialist în publicitate care va fi în stare să se ia de analiza ta într-un fel sau altul şi să o folosească. Pentru a critica mijloacele de comunicare, ai nevoie de alte surse de informare. Spre exemplu, la începutul secolului XX catolicii au inventat Cineforum-ul. Înainte, Biserica afişa pur şi simplu pe uşile bisericilor nişte liste care indicau apodictic care filme sunt recomandabile şi care nu. Dar oamenii nu au ţinut seama de ele. Aşa încât ulterior au instituit Cineforum-ul, unde puteai privi filmul, după care vreme de două ceasuri se discuta filmul vizionat. Este un mod foarte democratic de a educa oamenii. Puteai primi astfel mesaje contradictorii din partea Bisericii, am Partidului Socialist, sau din cărţi. Astăzi, într-o societate dominată de mass-media, sau mai rău, într-o societate mass-media în care toate mijloacele de comunicare aparţin aceluiaşi partid, riscul e să ajungem să avem o generaţie tânără care nu face decât să recepteze mesajele vehiculate de mass-media, fără a avea la îndemână instrumentele pentru a reacţiona într-un fel sau altul. Pe internet, nu ai nici un fel de criterii de a selecta informaţia. Dacă iniţializez o căutare pornind de la sintagma “Sfântul Graal,” dau peste 70 de site-uri, dintre care doar două sunt realizate de către cercetători serioşi, restul fiind ale unor indivizi adepţi ai curentului New Age care repetă tot soiul de povestiri fabuloase, fără a face distincţie între legendă şi realitate istorică. Cine spune unui tânăr care site oferă informaţii de încredere şi care nu? Selecţia nu înseamnă cenzură. Selecţia presupune o judecată critică. Riscăm altfel să ajungem la o societate tânără fără spirit critic, a cărei singură sursă de informare va fi internetul.
MP: Au apărut de curând câteva cărţi foarte bine vândute, scrise sub recunoaşterea făţişă a unei influenţe din partea Dv. Ce părere aveţi despre acest lucru?
UE: Păi, nu prea ştiu ce să zic. Mă simt oarecum stânjenit. De când am început să scriu romane, acum mai bine de douăzeci de ani, am întâmpinat dificultăţi în a citi literatură contemporană. Şi nu pot înţelege cum anumiţi romancieri sunt în acelaşi timp critici literari şi scriu articole critice la adresa altor autori. Pentru mine unul chestiunea este cât se poate de jenantă. Dacă cartea respectivă este în mod radical diferită de a mea, ce pot spune? Habar n-am despre ce e vorba. Dacă e similară cu a mea, atunci e vorba de emulaţie. Dacă sunt de părere că e mai proastă decât a mea, mă enervez; dacă o suspectez că e mai bună ca a mea, mă simt iritat şi frustrat. Am aşadar luciditatea de a înţelege că nu aş putea fi un judecător imparţial al unei asemenea cărţi.
MP: Într-una din conferinţele Dv. din seria Norton, vorbeaţi despre cum se poate încetini sau accelera naraţiunea, citând mai apoi un pasaj destul de lung despre istoria ucigaşilor plătiţi de la începutul cărţii lui Alessandro Manzoni, Logodnicii. Spuneaţi că nu vă aşteptaţi ca cineva să citească acest lucruri şi că, de fapt, nici măcar Manzoni însuşi nu se aştepta la aşa ceva.
UE: Pare logic. Când mergi să vizitezi muzeul Uffizi, nu zăboveşti prea mult în fiecare încăpere sau ungher pentru a vedea chiar tot; te vei uita la câte ceva pe ici, pe colo, după care te vei duce direct la Botticelli. E foarte important însă faptul că restul e totuşi acolo, pentru că astfel îţi conferă o impresie a contextului. A doua oară te vei opri poate acolo unde nu te-ai oprit prima oară. A doua oară, eu am citit partea despre ucigaşii plătiţi. Îmi pare, acesta, a fi un mod de a determina indirect cititorul să înţeleagă că acolo există ceva – un lucru pe care pentru moment îl pun între paranteze – dar oricum acolo există ceva.
MP: Dv. chiar faceţi acest lucru? Scrieţi lucruri pe care vă aşteptaţi ca cititorul să nu le citească?
UE: Desigur. Gândiţi-vă la penultimul capitol din Ulise, în care Joyce descrie pur şi simplu toată bucătăria lui Bloom, fiecare sertar. Uneori mi se întâmplă să mă întorc la acel pasaj şi să mai citesc câte un sertar. Prima oară când am citit cartea, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost această acribie de a descrie totul – chiar totul!
MP: Aţi vorbit îndelung şi cu uşurinţă despre felul în care vă gândiţi cărţile, despre modul în care concepeţi o intrigă şi ceea ce vă inspiră. Dacă cineva vă studiază cărţile şi interviurile, constată că Dv. daţi suficiente răspunsuri legate de munca Dv., lucru ce face orice alt potenţial interviu aproape superfluu.
UE: Într-un fel. Cu toate că, şi s-ar putea să nu realizaţi acest lucru, eu nu am vorbit de fapt aproape de loc despre cartea mea. M-am referit la chestiuni marginale. Nu v-am spus care este adevărata semnificaţie a cărţii. Vă spun o seamă întreagă de poveşti de o importanţă secundară, despre animalele din Evul Mediu, despre tot felul de lucruri în definitiv exterioare cărţii mele. V-am mărturisit deja că în interviurile anterioare am susţinut că Baudolino este un mincinos. Ei bine, nici măcar eu nu credeam acest lucru, însă părea o modalitate facilă de a da intervievatorilor un os de ros. Vedeţi Dv., omul nu e întotdeauna sincer!

Sursa  http://cuboltasipresiune.blogspot.com/2010/08/baudolino-mincinos-sau-vizionar.html

Read Full Post »