Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ottawa’

Forfota de dimineaţă. Mic dejun, planuri, adunat boarfe şi îndesat în valize că ştiţi dv, călătorului îi şade bine cu drumul. Robert fixează ruta de drum. 🙂 Nu interferăm, ne propune ceva, bineînţeles că vrem, dar circumspect nu-mi manifest interesul. Știu că se mai şi răzgîndeşte  pe drum. Văd eu unde ne duce cînd ne va duce 🙂 Ora nouă. M-am instalat în Volvo şi mi-am pus centura. Ieri, în amfibus, i-am spus lui Robert – Centura! Disperat, caută peste tot, centură ioc. – Bineeee a zis Robi, bineeee 🙂

Încep să pricep cum se eludează fiscul cu sume mititele. De exemplu la restaurant plata se face de obicei cu cardul dar, ciubucul se plăteşte numerar. În caz contrar, fiscul adaugă ciubucul la total venituri şi impozitul creşte. Cam de-aia am plătit la hotel numerar. Robert a evitat să-mi răspundă direct (rareori o face) dar eu, asta am dedus.

Apropo de centură: pe panoul central electronic de deasupra şoselei, scrie clar: no belt, 2 point. Din totalul de 12 pe care îl ai cînd obţii licenţa de şofer. Scump! Ne întoarcem către Montreal pe unde am venit şi n-am ce comenta. Acum am pixuri dar nu prea mai am caiet 🙂 Nu-i bai. La nevoie pot să scriu pe tabletă. Măcar să am ce relata.

Am mai priceput un lucru. În anumite zone, viteza este restricţionată chiar dacă nu se lucrează, pentru că se presupune că drumul fiind deteriorat, este mai bine să fie parcurs cu 60 sau cu 80 în loc de 100 km/h. Chiar dacă se lucrează pe firul celălalt de circulaţie, firul pe care mergi are regim de drum îngustat şi iar este bine să circuli cu viteză redusă. Traba este foarte bine gîndită. Si repet ce-am mai spus: autostrăzile sunt tot timpul în proces de recondiţionare pe diverse tronsoane de drum. Partea de drum care urmează să fie recondiţionată este semnalizată – restricţionată cu nişte cilindri din plastic, din timp.

Digresiune. Mi-a curăţat Robi tableta că aveam o mişconofaşniţă 🙂 care-mi spunea că trebuie să scap de fişiere nedorite, că trebuie să răcesc telefonul? că îmi economiseşte baterie şi mă anuţa trimfătoare că mi-a prelungit bateria cu UN MINUT, etc. Robert mi-a montat pe ecran şi un buton care-mi trece tableta în adormire fără să mai pape baterie ca atunci cînd este în stand by, apoi o trezesc la viaţă cu două atingeri. Înainte, ţăranu’ de orăşanu’ oprea tableta de tot, de la butonul de sus. Vai de părinţii care nu ascultă de copii 🙂

Ora 11. Trecem pe lîngă Montreal, nici nu mă aşteptam să-l vizităm din goana maşinii. Robi ştie că ne dorim, o să-l vizităm mai tîrziu, coace ele un plan, că mai avem la dispoziţie patru săptămîni întregi de belfereală în Canada. Bine de ştiut: merge un tren de la Quebec la Montreal şi cum tot îmi doresc să văd la lucru Căile Ferate Canadiene, vom croi un plan în acest sens. Vom vedea (că nu 🙂 ) Dacă am socotit bine, mai avem 270 de km pînă la Quebec. Ştiam eu că se schimbă modificarea.  Din vorbă în vorbă Robert i-a spus Silviei că trecem prin dreptul unui oraş satelit al Montrealului, Brossard, unde există un magazin arăbesc cu mărfuri care nu se găsesc nici măcar în Quebec! Magazinul se numeşte Adonis. Magazin mare, strict alimentar, (Alimentara tinereţilor noastre…) Mare, curat, mărfuri din abundenţă şi într-o varietate uluitoare, găsim şi griş eeeee, găsim şi icre eeeee, găsesc şi draga mea brînză Comte, dar în trei variante de maturare, respectiv la 6 apoi 9 şi la 15 luni, nu ca la romanica într-o singură variantă, asta e, greu să cauţi ceva şi să nu găseşti, doar se ştie că arabii sunt comercianţi înăscuţi! Eu n-am văzut vin sau bere dar Tandemul mi-a spus că n-am fost atent. Ca să nu spună că am fost chior. Eh, dacă nu le-am văzut înseamnă că nu erau de soi bun 🙂 🙂 🙂

Întreb un nene de pe acolo dacă am voie să fotografiez şi zice că nu, că p’ormă îi dau în judecată pentru preţuri sau cam aşa ceva. Bine. După ce-a cumpărat cam trei sferturi din magazin, Tandemul se îndură să meargă la cassă. Am o inspiraţie. Ies din rînd în afara părţii cu rafturi şi ochesc o casieriţă liberă şi pun placa: sînt turist şi aş vrea să fotografiez. Nu mă interesează produsele nici preţurile doar cîteva cadre generale. Pot? Frumuşica telefonează la şefi şi zice zîmbind: oui! Mulţumesc şi fotografiez vreo cinci cadre în interior, vreo cinci în exterior, dar cînd este să nu fie nu este şi asta e. Ţăranu’ de orăşanu’ în loc să fotografieze mîndreţea de magazin şi-a tras vreo 10 selfiuri unul mai urît ca altul, de mă apucă disperarea, că tot le urăsc din răsputeri. Na! că s-au răzbunat zeii selfiurilor pe mine, cu vîrf şi îndesat 🙂

Robi – Mergem înapoi. Eu – Poftim? Nici vorbă! Dacă a fost să nu fie înseamnă că aşa a trebuit. Valea. Robi – Bine. Eu – Există magazine similare în Quebec? Robi – Nu. Quebecoşii vin după delicatese, aici. Merită să mergi 225 km dus şi tot atîta întors? Fiecare răspunde şi face aşa cum doreşte.

După o bună perioadă de timp, văd pe margine un indicator: Levis. Întreb: intrăm în Levis? Robert: mai e. Şi tace ermetic. Dacă-l întreb eu ceva, este atent la condus, dar dacă ciripeşte cu mama, are atenţia distributivă 🙂

Este ora 15,20. Sînt curios „cît mai e”. Nu prea mult, văd indicator către Levis, trecem pe lîngă o cascadă mititică (probabil că vom reveni aici). Este ora 15,32. Locurile încep să-mi fie familiare. Cred că suntem pe traseul bus 35 care face legătura cu L2 care ne duce la Quebec. Iată bariera, iată pasajul, am ajuns. 🙂

Read Full Post »

A venit amfibusul (greşesc în mod voit grafia că mă irită ph în loc de f). Din 48 de locuri sunt ocupate 31. 6 europeni, 3 chinezi, opt africani restul arabi. Este ora 17 şi două minute iar şoferul ar trebui să pornească dar el, tot mai aşteaptă ca înecatul, poate mai urcă cineva la bord. Nu mai urcă nimeni. Amfibusul are o singură cale de acces, prin spate, unde o uşă rabatează iar o scară metalică face legătura cu trotuarul. Cred că a pus o bandă cu vorbărie. Nu se pot abţine de la tolocăneală, DELOC. 🙂 Uite ce-i la stînga, uite şi la dreapta, mulţi copiii, nu ascultă nimeni. Stai că am vorbit aiurea. Nu este o bandă tolocănitoare. Avem un ghid. Defilăm pe roţi prin faţa Parlamentului în partea opusă celei în care am cutreierat cu Robert către Catedrală. Ghidul vorbeşte în franceză. Ne arată în dreapta Insula Victoriei, o prăpădenie mică şi nelocuită 🙂 Stînga şi dreapta blocuri de locuinţe, birouri şi muzee. Foarte multe muzee. Şi parcuri. De fapt, întraga Ottawa este înconjurată – cu dragoste – de pădure ; să nu uităm că la origini, această falnică citadelă a fost doar o umilă aşezare de forestieri, care doar într-un secol şi jumătate a ajuns ceea ce este acum. Mai mergem puţin şi tadaaam, se putea fără? iată şi cîteva vile. Observ încă o dată că în Canada, peisajul NU se poate lipsi de aceste două lucruri omniprezente: vila şi pădurea.

Şi înţeleg abia acum de unde vine fascinaţia lui Robert pentru vila din pădure. De mic a avut o pasiune pentru plante. Amenajase singur o mică grădină în faţa blocului, chiar şi aici grădinăreşte cînd are ceva timp (foarte rar), şi chiar a făcut chiar aici în Canada, un curs de silvicultură! Pentru vile, cred că fascinaţia i-a fost inculcată aici că acasă în România nu l-am auzit vorbind despre aşa ceva, niciodată.

Ghidul ne arată cum folosim colacul de salvare în caz că, exact cum fac stevardiţele în avion. Eu pricep că ne pregătim de bîldîbîc pe apă 🙂 Aşa şi e.

Din nou, cuvintele sunt aproape de prisos. Imaginile vorbesc mult mai bine. Şi clipul făcut de Robert este mai grăitor. Interesantă este senzaţia trăită. Pare nefiresc să mergi prin oraş cu autobuzul care apoi plonjează în fluviul Ottawa apoi navighează de zor. Face şi Silvia poze. Eu privesc. Tare frumos. Spun din nou: Vedi Ottawa, poi mori! Toată lumea din autobuz este fericită.

Nu contează rasa, etnia, religia, NIMIC. Toţi se bucură şi trăiesc clipa în calitate de simple fiinţe umane, NORMALE.

Aş fotografia cîţiva copilaşi africani fericiţi dar Robert mi-a tăiat cheful. Din nou, ştie el ce ştie şi-l ascult. El este aici de opt ani şi jumătate şi mi-a spus ceva despre faptul că abia după ce depăşeşte zece ani va fi ceva mai bine integrat şi acceptat, sau cam aşa ceva. Pînă atunci n-are voie să greşească iar greşelile noastre i-ar putea fi imputate. Aşa că aici, el este ŞEFUL. Fără glumă!

Compania care organizează turul cu amfibusul se numeşte Lady Dive Tours. Ok. N-am nimic împotrivă 🙂

Ghidul a pornit rîzînd cu gura pînă la urechi să vadă dacă suntem entuziasmaţi. De-al naibii spun: Nice. Thank you. Şi a zbughit-o instantaneu 🙂 Toată lumea pozează pozează pozează şi se distrează. Doar un copiluţ de vreo 2-3 anişori pare plictisit. Îl ia mami a lui în braţe şi-l face să privească pe geam. Frumos tablou !

He he. Altă premieră în excursia asta 🙂 Ne întoarcem pe altă rută, alte cartiere, parcuri tematice (indigeni), Canalul Rideau, iar acum străbatem pădurea din jurul Ottawei.

Frumos, dar eu sînt deja sastisit. Prea multă informaţie de procesat în aceeaşi zi, prea multe splendori de admirat, prea copleşitor este totul. Spun unii şi alţii că România este cea mai frumoasă ţară din lume. Bieţi neumblaţi prin alte locuri şi îndoctrinaţi cu naţionalism de proastă factură, vai de capul lor. Dacă Canada este departe, să meargă măcar în Elveţia. Și să compare. Ce vreau să spun este că mai sunt şi alte ţări foarte frumoase, care chiar merită superlative. De ce ierarhii cînd este loc pentru toate tipurile de frumuseţi, montane-forestiere-de şes-de deal-de mare-deşert etc? România este într-adevăr foarte frumoasă dar, NU – este – singura.

Încă un pix a decedat. Da’ mai am! 🙂 Am ocolit ce-am ocolit şi am ajuns la Catedrală. Acum chiar este gata periplul pămînt – apă – pămînt, efectuat cu amfibusul la Ottawa.

Ghidul revine. Sînt scriitor? Nu, dar poate voi deveni. Mai ştii? 🙂

Ghidul ia microfonul, şoferul caţără amfibusul pe mal. Plăcută experienţă. Gata pe apă. De ce tot revenea ghidul? Pentru că la urmă, cînd coboram din amfibus, stătea la baza scării cu o tipsie de plastic în mînă, cerşind TIPS.

Totuşi un mic incident, mi-a dat o mică sîcîială, chiar la sfîrşit. Am pornit către spatele amfibusului ca să cobor primul şi să fotografiez Tandemul.

Un pui de arab de vreo zece ani mi-a barat calea cu braţele întinse lateral. Era antrenat să facă asta pentru că mă privea crunt, drept în ochi. Mă provoca să-l cert. O privesc pe maică-sa, ea îl priveşte pe bărbatul său care îl trage pe puşti din calea mea. End story dar tot am un gust amar…

Am ajuns la hotel. Robert se duce să caute ceva de mîncare, mie nu-mi trebuie nimic. Se întoarce cu nişte şaorma pe care o înfulecă de zor, cum altfel? în Tandem cu Silvia 🙂

Digresiune. Am zeflemisit eu GPS (fierătanie/dihanie-cu-voce-de femeie-afectată-nu afectuoasă) căreia Robert îi spune cu simplitate tehnologia, (ca şi tabletei de altfel), dar trebuie să recunosc că este al naibii de utilă fie că eşti şofer fie simplu pieton. A priceput pînă la urmă şi ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 că dacă ai GPS n-ai musai nevoie de hartă sau de ghid, ai nevoie numai de un telefon dăştept. Cînd voi ajunge acasă îmi voi lua şi eu o drăcie dăşteaptă şi voi renunţa la anticul meu Nokia, analfabet funcţional. Atît.

L-am întrebat pe Robert cît este abonamentul şi mi s-a părut o bagatelă. Şi-mi aduc aminte cum mi-a explicat că nu are nevoie de cablu. Sigur că are dreptate, telefonul este suficient iar el la televizor n-a privit niciodată cu aviditate. Nici Măcar în România. Găsea el ceva de grădinărit sau de meşterit ca să-şi umple timpul liber.

Gata cu Ottawa. Ar mai fi de văzut Muzeele, o mulţime de Muzee interesante, ar mai fi de văzut parcul tematic cultural al uneia dintre comunităţile indigene şi desigur şi alte şi alte şi alte lucruri sau locuri interesante cum ar fi de exemplu, Cascada Rideau. Chiar dacă nu le voi vedea, pot spune cu mîna pe inimă: am fost acolo. Şi chiar am fost!

Read Full Post »

Pînă să ajungem să vizităm Palatul Parlamentului o luăm agale la plimbare prin oraş. Mergem pe lîngă Parlament cu privirea pe stînga la fluviu, trecem un pod peste Canalul Rideau construit între 1826 şi 1832

fără mijloace mecanice pentru că ”se simţea nevoia unei legături mai sigure între Canada Superioară şi Canada Inferioară ”, vedem pe fluviu vapoare, prin faţa ochilor noştri defilează clădiri vechi, clădiri noi, toate se succed într-o armonie încîntătoare. Repet: am văzut o mare parte dintre cele mai frumoase şi mai interesante oraşe din Europa. Aici este ALTCEVA!

Bineînţeles că pînă la urmă, Robert mi-a aşezat graţios o şepcuţă albă pe cap contra insolaţiei 🙂 Ne sfătuise înainte să purcedem la drum spre Canada să ne cumpărăm pălării şi ochelari de soare. Silvia şi-a cumpărat o pălărie dar nu o poartă, eu n-am nici ochelari, nici pălărie! Avea Robert două şepcuţe kaki pregătite pentru noi dar văzînd că nu mă interesează nici-una mi-a cumpărat-o pe asta albă şi cochetă foc, şi pe deasupra inscripţionată OTTAWA 🙂 Cum să-l mai refuz?

Bon. Hai la plimbare, per pedes. Vom merge pînă la Catedrala Notre Dame de Qttawa pe care am fotografiat-o de sus, de lîngă Parlament, singura biserică deschisă permanent în Ottawa. Am ajuns, am prins şi finalul unei slujbe, era pînă în ora 13. Am făcut poze, a făcut Robert un filmuleţ, ne-am rătăcit unii de alţii 🙂 de parcă cine ştie ce imensitate ar fi fost aici. Nu e, este o atmosferă de calm linişte şi pace, într-un interior bogat ornat, luminos din cale-afară, cred că este arhitectură gotică, nu mă pricep, doar zic.

Am stat o leacă pe o bancă şi mi-am tras sufletul, se pare că obosesc tot mai uşor, asta e, merg mai departe pînă la capăt, indiferent cînd va fi acest capăt care nu mă atrage dar nici nu mă sperie.

Pînă să ajungem la Catedrală am privit oraşul aşa cum este: case, blocuri de locuit şi de birouri, cafenele, restaurante, magazine,

uite şi Ambasada SUA, uite şi Monumentul Ostaşilor în Slujba Păcii. Din cîte ştiu, armata canadiană are la activ cele mai multe misiuni de pace pe tot globul (50) dintre toate armatele care compun blocul NATO; inclusiv cerul Romîniei este vegheat de piloţi militari canadieni (printre alţii cum sunt britanicii şi americanii dar nu numai) că piloţii noştri stau de pomană pe lîngă avioanele F 16 cumpărate şi plătite, dar care nu-s operaţionale.

Apoi mergem către Byward Market unde sper să găsesc un caiet, ceva, că uitucul de tibi a uitat acasă ce-a de a doua agendă în care să-mi notez de mînă impresiile, iar actuala agendă este pe sfîrşite. Normal, la cîte fleacuri i-am înghesuit între coperte… 🙂

Adică Tandemul s-a dus la Market, că eu stau pe o bancă şi privesc jur împrejur. Turişti turişti turişti. Localnici mai rar, poate că-s pe la muncă, poate că-s în concediu pe alte meleaguri. Din cîte ştiu SUA şi CANADA fac un intens schimb de turişti şi nu numai, imensa activitate comercială a Canadei are ca partener SUA. Şi asta şi pentru că imensa parte a oraşelor mai populate ale Canadei, se află de-a lungul frontierei cu Statele Unite.

Au turiştii un aer inconfundabil de gură cască fără griji, toţi fotografiază, numai eu scribălesc 🙂 Iată şi o veritabilă gospodină, doldora de sacoşe cu legume. Ca mai peste tot, şi aici se produce un artist local, mai mult pentru amorul artei că rar am văzut turişti care sensibili la arta acestora să le mai pice cîte-un firfiric…

Înainte de a vizita Parlamentul, Robert vrea o gustare că a flămînzit (iar 🙂 ) Silvia vrea o bere la draft, eu vreau o supă că n-am mai mîncat o ciorbă ca lumea, de cînd am plecat de acasă de la romanica. Aici n-au borş aşa că…

A încercat Silvia să facă o supă de pui cu găluşti, ioc griş! A încercat să facă o ciorbă cu perişoare – dragostea mea 🙂 ar merge acrită şi cu lămîie sau zeamă de varză, dar orezul de aici nu-i bun pentru aşa ceva. (pînă la urmă am găsit şi griş, şi orez bun şi mălai) Alte meleaguri, alte obiceiuri alimentare. Aici de bază sunt burgherii şi friptanele. Chiar şi aseară la italieni, am încercat să comand macaroane cu brînză. Simplu şi foarte bun. N-am reuşit. Și se mai pretind macaronari, siciliano – mafioţii ăştia.

A venit grăsunica. Silvia a primit berea, eu am primit supa dar, tocmai Robert are de aşteptat pentru ce a cerut, mult peste timpul alocat gustării că trebuie să onorăm biletele pentru vizita la Parlament. Ce să facă? A luat şi el o supă. Destul de bună, trebuie să recunosc.

Socotesc iar: alţi 30 de dolari aici, nu ştiu cît au costat biletele pentru vizita Parlamentului, 101 de dolari la amphibus (bilet familial), se duc banii şi se toooot, duuuuc 🙂

Ce este amphibusul? Este un autobus care după ce ne plimbă prin oraş, intră literalmente la apă 🙂 şi transformat în vaporaş dă o tură de plăcere cu noi pe Fluviul Ottawa. Apoi se caţără din nou pe pămînt şi ne mai plimbă o tură prin oraş.

Abia aştept să văd minunea asta şi la Bucureşti sau în oricare alt oraş din România. Poate peste vreo cinci mii de ani? Nici atunci nu cred că se va întîmpla.

Ca să nu mai pierd şi ochelarii împrumutaţi de la Silvia, am cumpărat un şiret cu care să-i atîrn de gît. Am greşit la montare şi am scos la iveală briceaguşul meu elveţian, ca să repar chestia. Stop! zice Robert. Dă briceagul încoace că ţi-l confiscă la intrarea în Parlament. El avînd un rucsac voluminos, trebuie să-l predea la un birou de bagaje, tot acolo de unde procurase biletele şi acolo v-a găzdui temporar şi briceguţul meu.

Am mai păţit o dată chestia asta, la aeroportul Otopeni dar pe atunci chiar nu ştia ţăranu’ de orăşanu’ 🙂 că un biet briceguţ este considerat armă periculoasă şi confiscat cu sadism.

Dar aici? La Parlamentul Canadian? Cum să mi-l confişte? Vei vedea, zice Robert. Şi am văzut. Nu după multă vreme, m-am lămurit şi cu chestia asta.

Bun aşa. A început o ploicică zdravănă. Repede a venit, repede a pierit, bine că a răcorit. Din caldarîm ies aburi şi se mai taie zăpuşeala. Iaca soarele iar!

Read Full Post »

Mai înainte de orice, cîteva cuvinte din cartea deja menţionată, c a n a d a apărută în anul 2010 în Biblioteca ziarului Adevărul sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler ”Cînd a venit momentul de a alege o capitală pentru noua Provincie Unită a Canadei, atît Toronto cît şi Quebec City s-au arătat nemulţumite de încăpăţînata dorinţă a reginei Victoria de a alege Ottawa. Retrospectiv, totuşi, s-ar putea zice că arătătorul împărătesei a nimerit locul potrivit pe hartă, la adăpost atît de incursiunile americane, la graniţa dintre Ontario şi Quebec, cît şi de excesul de rivalitate anglo-francez.”

S-au trezit boierii 🙂 Breakfast după metoda – poftim la masă dacă ţi-ai adus de-acasă. 🙂 Noi ne-am adus. Din belşug, prin grija lui Robi şi ce bine ne prind acum conservele de pate, ton, hering, cutiuţele cu unt (cele contaminate de la Niagara 🙂 🙂 🙂 ), roşii chery, brînză topită, fructe. Poftă avem, la atac! Salivează cineva? Să-i fie de bine! 🙂

Cînd va fi să mai mergem vreodată în vreo excursie, jur că ne vom aproviziona şi noi cu un minim de conserve.

Mergem la Parlament? Mergem. Şi am ajuns la un splendid ansamblu de trei castele cocoţate pe un deal, cu vedere la Fluviul Ottawa, ansamblu probabil unic în lume. Cred că se cuvine ca mai înainte de a purcede la drum să mai dăm un citat din cartea c a n a d a: ”Westminster în sălbăticie sau Washingtonul Nordului, ambele epitete i-au fost aplicate capitalei Canadei, cel dintîi amintind destul de exact de originile capitalei Canadei, iar cel de-al doilea fiind mai mult un ţel la care a aspirat, adesea cu rezultate impresionante. În perioada de un secol şi jumătate care a trecut de cînd a fost declarată capitală a Canadei  unite, Ottawa s-a schimbat de la un oraş gălăgios de tăietori de lemne la un oraş rafinat, cu o serie întreagă de instituţii naţionale care includ nu doar faimoasele clădiri de pe Parliament Hill, dar şi numeroase muzee de calitate.”

Înainte de a ajunge la Parlament am fotografiat cîteva clădiri splendide, nu mi-am notat numele şi rău am făcut; poate le identific după ce descarc acasă pozele din care oricum, public cîteva.

Robert ni le-a indicat dar eu, neatent, n-am fost pe fază. Am aflat totuşi că am trecut pe lîngă Château Laurier Hotel, denumit astfel după prima persoană care a semnat în Cartea de Onoare şi care a locuit aici – Sir Wilfred Laurier. Se spunea că în acest hotel se făcea politică la fel de mult ca în Parlament, în acest hotel locuind foarte mulţi politicieni.

Dar mai întîi, cînd am plecat de la hotel, am trecut pe lîngă Restaurantul Italian unde cinasem în prima seară.

Am trecut pe lîngă First Baptist Church. Închisă; deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am trecut pe lîngă Knox Presbyterian Church. Închisă. Deschisă o singură zi pe săptămînă – nu şi azi.

Am zăbovit puţin lîngă National War Memorial, “Un arc de granit de 21 de metri înălţime, în vîrful căruia sunt statuile din Bronz ale Păcii şi Libertăţii” monument în faţa căruia se află Mormîntul Eroului Necunoscut. De gardă, acum, doi ostaşi scoţieni, uşor recognoscibili după kiltul (fusta) tradiţional. Ansamblul este păzit şi de poliţişti, unul civil şi unul militar.

Am ajuns la Parlament; un splendid ansamblu de trei castele, cel central pe care flutură drapelul Canadei fiind Parlamentul cu cele două camere şi Biblioteca, iar în celelalte două castele, la fel de maiestuoase care-l încadrează, fiind birourile funcţionarilor şi ale parlamentarilor.

Citez iar din cartea mai sus menţionată: “ Malul abrupt de calcar care se ridică deasupra marii întinderi a fluviului Ottawa este încununat de un grup de clădiri neogotice, o expresie în piatră a aspiraţiilor Canadei de a fi o naţiune. Aproape fiecare vizitator al capitalei ţării urcă panta uşoară pînă în vîrful lui The Hill (dealul), care oferă vederii nu doar interiorul bogat decorat al clădirilor Parlamentului, dar şi o serie de statui şi, vara, spectacolul plin de culoare al paradei poliţiştilor călare şi ceremonia schimbării gărzii.”

N-am văzut spectacolul schimbării gărzii dar am mers roată în jurul clădirii Parlamentului (pe unde s-a putut fiind lucrări de restaurare) am fotografiat mare parte dintre acele statui – foste personalităţi care au jucat roluri importante în destinele ţării,

am fotografiat extaziat Fluviul Ottawa în zeci de variante şi de unghiuri, şi nu exagerez cu nimic afirmînd că frumuseţea locurilor este inegalabilă. Nu cred să mai existe ceva asemănător în vre-un colţ al lumii: trei mîndre palate administrative în care se află creierul politic al ţării, faţă în faţă cu clădiri civile în care viaţa îşi urmează cursul firesc. Tabloul este completat cu o panoramă de vis către Fluviul Ottawa iar privirea lacomă descoperă frumuseţi neasemuite şi peisaje de vis care ar putea inspira orice pictor genial dacă ar vrea să surprindă imaginea mundană a raiului. Din nou, sînt mîndru să pot afirma: AM FOST ACOLO! Las imaginile să vorbească

Sunt şi grupuri organizate dar majoritatea turiştilor sunt pe cont propriu. Ghizi şi ghide peste tot. Robert o întreabă pe o fată zîmbitoare cu părul ascuns într-o basma neagră, probabil o musulmană, el ştie ce. Apoi, edificat,  se duce să cumpere tichetele de intrare, tichete care sunt de două feluri, turiştii fiind arondaţi fie unui ghid vorbitor de franceză fie unuia care vorbeşte engleza. Apropos de TICHET. Văd un sărăcuţ, îl întreb pe Robi dacă e boschetar, e, îl fotografiez şi Robert sare-n sus. – Tata, nu e posibil să-l pozezi fără să-l întrebi. Dacă postezi poza asta pe internet şi se recunoaşte (indiferent după cît timp) te dă în judecată şi cu un avocat isteţ te face pe tine boschetar în locul lui pentru că te lasă fără nimic nimic nimic. Ok, ca să-l liniştesc îi arăt cum şterg, cu regret, poza respectivă.

Ce mai facem astăzi? Avem variante destule. Sunt trei chioşcuri informative care oferă trei variante de tur al oraşului, avem de unde alege.

Aerul este incredibil de încărcat cu vapori de apă, sînt lac de apă dar NU transpirat! Frumos oraş care îmbină vechiul pastoral cu noul dinamic. Scriu toate acestea aşezat pe postamentul unei statui, statuia lui Sir John A. MacDonald, unul dintre cei doi Părinţi fondatori ai Confederaţiei, alături de Sir George Etiene Cartier.

Aşa. A revenit Robert cu biletele de intrare la Parlament. Chestie bibilită. Sunt organizate tururi la ore fixe. Noi vom avea acces începînd cu ora 14,40, împreună cu o ghidă vorbitoare de limba franceză. Pare-se că avem noroc pentru că nu mult după ce Robert a luat biletele, alţi turişti au fost refuzaţi pentru că nu mai aveau bilete, indiferent de limba vorbită de ghid.

Read Full Post »

Eu m-am trezit primul şi pînă să facă ochi Tandemul, mai scribălesc o leacă aicişa. Prima remarcă ar fi că m-am abţinut două zile de la fumat. Acum cînd transcriu manuscrisul pe laptop sînt într-a cincea zi daaar, tare mă tentează o piparoasă 🙂

Dacă în alte hoteluri este interzis în mod expres să aduci alimente sau băuturi beţivane din afară, în acest hotel eşti chiar încurajat. Nu serveşte micul dejun dar am găsit un coş din răchită pe masa din sufragerie în care se află pliculeţe cu ceai, cafea, zahăr, sare şi piper. Dispunem de aragaz clasic cu trei ochiuri şi cuptor, cuptor cu microunde, prăjitor de pîine, cafetiera, frigider normal nu puchinoasele acelea nesuferite, chiar şi maşină de spălat vase. Dulapuri care conţin oale, crătiţi, tigăi, farfurii, tacîmuri, ceşti, pahare, să tot ai ce pune în ele. Poţi să găteşti în cameră ce pofteşti, toate cele trei mese ale zilei cu alimentele tîrguite de la piaţă, exact ca acasă. Interesant! Asta cu toate că hotelul dispune de un restaurant propriu cu bucătărie axată pe fructe de mare (oh, moda asta mă deprimă 😦  ) restaurant care serveşte inclusiv micul dejun contra cost. Hotelul i-a fost recomandat lui Robert de un prieten şi suntem mulţumiţi.

Deşi au promis să fie matinali pentru vizita la Parlament, ai mei au încă program de somn, deşi se apropie de ora nouă. Numai eu sînt aşa, mai ghezuroi – aşa mă alinta mama cînd eram un copiluţ. Pur şi simplu, nu am nevoie de mai mult de 4-6 ore de somn zilnic. Stiu de ce, long story, dar îmi place să-mi amintesc. Eram în armată la Marina Miltară, anul doi. Alarmă! Exerciţiu de interceptare împreună cu Marina Bulgară la Sevastopol. Eram radiotelegrafist iar bobocul meu nu ştia nimic nimic nimic. Pare incredibil dar, şi pe atunci ajungeau unii copii de bani gata în funcţii grele. Iar să fii în acele vremuri radiotelegrafist, era ceva!

Bon. Sînt singur, eram în cea de a cincea noapte de cînd nu plecasem din staţie, cînd am recepţionat radiotelegrama care constituia scopul acelei misiuni. Am trimis-o urgent pe puntea de comandă la descifrat. Era vorba despre faptul că fusese observată o navă americană care bla bla bla nu ştiu ce făcea. Imediat operaţiunea s-a încheiat, am ajuns în port şi m-am băgat în pat. Am simţit cum cineva mă trăgea energic de umăr să mă trezesc. Încep să înjur ca un veritabil băiat de cartier, crescut la confluenţa cartierelor Rahova cu Ferentari, mă pricepeam la înjurat, cre-de-ţi-mă! 🙂 Care aşa şi pe dincolo mă zgîlţîi, mă. Şi dăi şi zi. Cu greu, deschid ochii. 5 zile de nesomn! Cine trăgea de mine? Comandantul navei în persoană! Dau să sar din pat, dar comandantul, cu un zîmbet frumos (avea să fie avansat) mi-a spus că a ţinut să mă felicite personal şi să-mi înmîneze permisia de cinci zile cu foi de drum, care începea imediat ce mă simţeam în stare să merg la gară. Funcţie de mersul trenurilor, în aceeaşi zi eram în drum spre casă.

Final fericit? Da! Numai că de atunci am pierdut definitiv plăcerea de a dormi. Nu dorm după amiaza, mai degrabă fac noapte albă decît să dorm după ce se crapă de ziuă, etc. Cred că d’aia m-am şi adaptat la diferenţa de fus orar destul de repede. Aseară n-am observat. Abia acum văd că nici măcar pe balcon nu este permis fumatul, ceea ce în alte hoteluri nu ne-a fost interzis. De ce? Mister total!

Ps. Am înţeles în sfîrşit de ce nu avem voie să fumăm pe balcon: răutate  gratuită. La intrarea în hotel, este afişat un anunţ care spune că fumatul este interzis la mai puţin de nouă metri de uşă. De ce nu opt sau zece ?

Uneori descriu spaţiul în care am fost cazaţi o fac şi acum pentru că este chiar funcţional. La intrare un hall spaţios, cam trei şi ½ pe doi metri. Pe stînga, baia. Cadă curată cu duş, veceu modern. Pe peretele opus căzii de baie o polită de marmură cu chiuveta bine luminată şi o oglindă generoasă. Urmează dormitorul. Somn uşor, Robert 🙂

Revenind la uşa de la intrare. Drept în faţă lîngă dormitor se deschdide camera de zi. – fără uşă, care are perete comun cu latura lungă a dormitorului, apoi uşa către balcon. Suprafaţa camerei de zi cam 22-24 metri pătraţi. Tot lîngă uşa de la intrare, pe dreapta se află bucătăria utilată cum am spus mai sus. Bucătăria comunică cu sufrageria printr-o fantă – se pare că aşa este la modă de cîţiva ani buni. Cam asta este tot. Impropriu spus apartament. Este de fapt o garsonieră cu dormitor. Pentru o persoană singură sau maxim un cuplu fără pretenţii este un spaţiu de locuit perfect funcţional.

Read Full Post »

În sfîrşit intrăm în capitala Canadei. La început ne ia o răpăială, mamă mamă, ce mai răpăială! La Niagara parcă n-a fost nimic 🙂 Noroc că suntem în maşină şi ploaia plînge neputincioasă pe lîngă noi. Pe măsură ce intrăm în oraş prin reţeaua de autostrăzi suspendate (unde eşti Oprescule?) fierătania vorbitoare tot zice: la stînga, la dreapta iar şi iar, et voila! Hotel Cartier Place, aflat în centru la mică distanţă de Palatele Parlamentului. Palate, pentru că sunt trei! Robert pune Volvo pe avarii şi intră la recepţie. Vine triumfător, avem inclusiv parcare la subsolul hotelului, urcăm în cameră şi surpriză! este un apartament de două camere în toată regula, hall, sufragerie, dormitor, baie, bucătărie, balcon. Ce facem frate cu bucătăria? Păăăăi zice Robert, stăm două zile aici. Serios? şi cît costă? 370 pentru două zile fără micul dejun. Adică mai ieftin ca la Niagara? – Păi, acolo sunt excroci (vorba sa preferată) Bun. Eu spun să ne mulţumim cu rezervele, Robi nici pomeneală, vrea la restaurant că a întrebat el la recepţie şi avem o recomandare la un restaurant italienesc, foarte aproape şi avem şi discont. Boierie!

Ajungem mintenaş, un băiat de la intrare ne ia în primire, vede că suntem numai trei şi ne spune să aşteptăm puţin. De jur împrejur, veselie chiote şi bucurie. Trupe de tineri şi de tinerele care beau cîntă şi se distrează în găşti de pînă la şapte.

Bon. Respectivul se repede la o masă lungă, o desface bucăţi şi ne separă două mese mititele pentru patru persoane, cu două scaune şi două locuri pe canapea. E bine. Cerem lista de bucate, belşug. Cer lista de vinuri, ochesc un Pinot Grigio ca aseară, dezastru. Dublu la preţ faţă de ieri şi este cel mai ieftin. Aşa că Silvia crea bere la halbă – cică aşa a învăţat ea în Franţa, pression  🙂 numai că berea asta este o fantezie cu piper şi cu lămîie deci, pas. Heineken aveţi? Da. Asta viaţă! Avem cu ce să ne hidratăm aici o leacă, vai de sufletul nostru nehidratat îndeajuns cu bere. Apoi, acasă, la hotel, avem deja şase berici din acelea mititele, trei la litru puse la răcit în ditamai frigiderul mare cît cel de acasă. Cum mîine nu ne trezim prea devreme, totul este perfect. Băiatul a adus berea aşa că iau o pauză de la scris.

Am uitat să menţionez că înainte de a ne invita la masă a adus detergent şi cîrpe şi a frecat-o de strălucea lună. Bon. Eu am cerut chiftele cu sos de roşii – nu marinate – iar companionii mei au comandat cîte o pizza uriaşă pe care o devorează în mare viteză, plescăind (vorba vine 🙂 ) Om fi noi flămînzi, nu zic nu, dar mîncarea chiar este bună.

Şi aici avem voie să fumăm numai afară. Dar cum a plouat şi este ud peste tot am preferat să mîncăm înăuntru şi să fumăm afară. Adică Silvia a fumat că eu m-am abţinut şi azi. Mai ştii? Poate chiar mă las de tutun. Măcar pînă acasă, la romanica. M-am mai abţinut eu, zile, chiar săptămîni, apoi, am revenit la vorba lui Mark Twain: cel mai simplu lucru pe lume, este să te laşi de fumat. Eu m-am lăsat de sute de ori 🙂

Am mîncat, am băut, hai cu nota de plată. Vine ospătarul, Robert observă că nu ne-a aplicat discontul. Am început să zîmbesc. Alt deştept care încearcă să-l ducă. Sigur că nu i-a mers. Şi ca să priceapă macaronarul că-i vorba de principiu nu de bani, i-a lăsat un baccşiş generos. Silvia spune că mîine să nu mai mergem acolo şi cred că are dreptate. Macaronarii nu lasă astfel de lucruri aşa cum au căzut; evident că data viitoare vor încerca să ne păcălească ei cumva. Nu vor avea cum, oferta de ospătat este generoasă iar mîine avem de cutreierat scotocit clasat şi hotărît destul de multe lucruri.

La prima impresie, este alt oraş, alt stil. Quebec este mai rural-melancolic, Toronto ultra dinamic, iar Ottawa pare o îmbinare între cele două, poate vedem şi Montreal (vom căuta o rezolvare cumva) şi vom concluziona. Deocamdată suntem la hotel, am stabilit care cum doarme, i-am cedat dormitorul lui Robert pentru că noi nu suntem obişnuiţi cu aerul condiţionat (ba dimpotrivă). Dormitorul are uşă aşa că el care se va culca mai devreme (a condus două zile non stop) va fi ferit de gălăgie pentru că noi oricum mai stăm la palavre şi la cîte-o bericică. Plus că eu mă mai dau o leacă pe internet. Atît pentru azi, mai este şi mîine o zi.

Read Full Post »

Înainte să plecăm, Robi ne tachinează: CENTURA 🙂 Adevărul este că nici noi nu prea suntem încă, disciplinaţi. Iar suntem undeva şi ajungem undeva 🙂 Nu-i nimic, fierătania cu voce de femeie afectată – nu afectuoasă, ne scoate din impas. Acum tace, iar asta, este de bine. De fapt, Robert profită de faptul că în apropiere sunt aşezări locuite de Primele naţiuni şi de inuiţi şi vrea să ne arate măcar din goana maşinii că nu-i nici-o diferenţă între aceste aşezări şi cele locuite de omul alb.

O mică paranteză despre inuiţi. Au fost vreme îndelungată denumiţi eschimoşi dar, recent – cred, s-a stabilit că termenul eschimos este insultător întrucît se traduce prin mîncător de carne crudă. Cea ce ei şi sunt! Au adoptat termenul de inuit întrucît în limba lor înseamnă OM aşa cum ADAM se traduce în ebraică tot OM. S-au amestecat cumva agenţii de influenţă ai politically corectness aici? Habar nu am! Totuşi nu prea îmi vine să cred că în cele trei teritorii locuite preponderant de băştinaşi lucrurile arată la fel de civilizat. Sunt peste 3.000 de rezervaţii iar la început au fost probleme sfîşietoare. Albii au considerat că obiceiurile băştinaşilor sunt dezgustătoare (unele chiar erau…) după normele lor şi le-au confiscat copiii pe care i-au internat în şcoli catolice. Drame nespuse s-au petrecut o lungă perioadă de timp. Pare-se că în prezent, situaţia este mult ameliorată dar mai este mult de reparat. Robert îmi spune să menţionez că nu a lăsat-o pe Silvia rebela să arunce un chiştoc pe jos. Adevărul este că acel chiştoc ar fi fost singular în peisajul perfect curat din ţara Primelor Naţiuni.

Am părăsit autostrada şi mergem pe un drum secundar. Străbatem cîteva localităţi mici, aş spune sate. Nici-o diferenţă faţă de marile oraşe. Case curate, vopsite, zugrăvite, fără pereţi dărăpănaţi sau coşcoviţi. Pur şi simplu aşa ceva, NU există! Curat pe jos şi asta NU pentru că primarul stă toată ziua cu mătura în mînă ci, pentru că oamenii nu aruncă gunoiul la întîmplare. Curăţenia se întreţine, nu se face – decît iniţial.

GPS ştie unde suntem, Robert la fel, cred, dar eu am pierdut şirul. Ştiu numai că nu suntem pe autostradă dar, ne îndreptăm spre Ottawa unde vom ajunge cînd vom ajunge. Începe să se  însereze şi mi-e foameee 🙂

Suntem într-o localitate denumită parcă, Belmont şi în sfîrşit un panou indicator pe care scrie Ottawa 226 km. Cum pe această şosea comunală, sau drum secundar, ce-o fi, viteza maximă este de 80 km / h, avem ceva vreme de mers. Soseaua este perfect liberă. Să meargă Robert cu mai mult de 80? Exclus! Frica de TICHET asigură supremaţia legii, fără excepţie. Canada nu este nicidecum ţara lui merge şi aşa. Nu merge. Pur şi simplu, NU!

Azi şi ieri am scris de mă doare mîna. Am consumat două pixuri cu pastă pînă acum. Da’ mai am 🙂

Read Full Post »

A început ploaia. Şi? 🙂 Noi am plecat deja către etapa următoare a excursiei. Şi pentru că aseară, la unul dintre magazinele locale, n-am tîrguit  BERE pentru că nu aveau licenţă decît pentru vin, acum, am oprit acolo unde putem găsi şi bere, în lipsa căreia atît eu dar mai ales Silvia, suntem în grav pericol de deshidratare. Remember doi litri pe zi? Noi respectăm această recomandare medicală sacră 🙂

Gata, Tandemul s-a întors de la Food Basics. Bineînţeles, Robert ne terorizează iar: centurile! 🙂 Ioc bere la Food Basics. Mergem ce mergem şi Robi opreşte brusc, întoarce maşina în sens contrar şi opreşte. Ian te uită la Telescop (aşa îl porecleau prietenii mei cînd era mititel; vedea şi observa tot tot tot 🙂 ) ce l-a mai ochit: Beer Store!

O veste proastă pentru vicioşi: un pachet cu 20 de ţigarete costă între 18 şi 20 de dolari. Cam mult faţă de cinci la romanica. Si se găsesc greu… Comunişti! le zice Robert 🙂 la ăştia din Ontario. Şi chiar şi în Quebec are el un dintre împotriva unor quebecoşi. Nu ştiu care, nici nu întreb că oricum, nu-i place să detalieze. Au găsit bereeee. Nu-i foarte scumpă, 2,5 dolari sticluţa, adică dublu faţă de Quebec 🙂 Au luat şi două doze de Stella Artois, reci, dar “nu puteţi să le beţi în maşină pentru că TICHET!” 🙂 Bun aşa. Robert programează fierătania cu voce de femeie afectată nu afectuoasă, pe următorul hotel.

Ora 13,30. Luarăm provizii pentru o gustare de prînz. Nu mai oprim la ospătărie că fug banii cu o viteză… 200 hotel/zi, 100 cina de aseară (cu ciubuc cu tot), benzină peste benzină, 90 vaporaş la Niagara, am mai spus: se pricep canadezii să te scuture de bani, mai ceva ca evreii. 🙂 Glumesc. Peste tot, un turist care se respectă plăteşte pentru confort. Prefer o săptămînă la hotel decît o lună la cort. Drept este că eu n-am servit cort niciodată. Citadin sadea, că nu degeaba mă numesc orăşanu’. Mai sînt eu şi ţăran dar ăsta-i farmecul meu: naivitate aparentă şi afurisenie făţişă cu cei care vor să mă înşele. Cel mai tare îi dispreţuiesc pe manipulatorii şi pe mincinoşii patologici care ori cred că ne aburesc cu măiestrie şi mă enervez, ori sunt cinici şi iar mă enervez pe ei. Huo! 🙂

Spunea Robert că în Ontario sunt comunişti. Are dreptate. Şi securişti pe deasupra. Iată: pe marginea autostrăzii sunt stîlpi cu camere de luat vederi. Viteza legală pe autostradă este minim 60 maxim 100 cu toleranţă pînă la 115. Ai depăşit viteza, TICHET. Sau puncte. Repet: ai 12 puncte total cînd primeşti licenţa şi poţi pierde două trei sau patru puncte la fiecare contravenţie. Ai rămas fără puncte ai rămas fără permis de conducere şi rămîi pieton DOI ani de zile pînă cînd ai dreptul de a fi reexaminat de la zero: sală, traseu etc. Amenzile sunt de sute de dolari la depăşirea vitezei între 120 şi o 140 km la oră. La 150 km/h amenda este de 10.000 de dolari. Clar?

Iar trecem pe lîngă Toronto Toronto Toronto şi iar şi iar şi iarăşi Toronto. Lung cît o zi de post, cu zeci de zgîrie nori, Toronto este pe drept cel de-al patrulea oraş ca mărime, din întreaga Americă de Nord.

Pauză pentru dezmorţire. Avem voie să bem berea aceea, Stella Artois la cutie, o minunăţie. Si mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase reclame pe care le-am văzut eu pînă acum. Un florar cu o căruţă (sau camion?) încărcată cu buchete superbe de flori, trage la un han. Caută prin buzunare, ioc bănuţi. Hangiul îi arată căruţa cu flori. Florarul, zgîrcit, scoate la iveală un buchet prăpădit. Hangiul desface mîinile lateral de lîngă trup, a nemulţumire. Final. Florarul primeşte o halbă gulerată şi brobonată iar în schimb, hanul este ornat cu o simfonie de flori. Pase-mi-te o bere Stella Artois merită mai mult. Foarte mult. De data asta, confirm. Merită. Dar eu sînt abonat la altă marcă…

Şi mai aflăm ceva de la Robi. Stîlpii aceia cu camere de luat vederi de pe  marginea autostrăzii nu vînează doar vitezomanii ci şi pe cei care nefiind din Ontario, vor primi acasă o înştiinţare de plată pentru folosinţa autostrăzilor lor. Păi, da! Fiecare regiune are autonomie şi chiar federalizată fiind, Canada are legi şi  reguli specifice pentru fiecare din cele 10 regiuni autonome şi cele trei teritorii mai mult semiautonome (depind în mod mai pronunţat de guvernul central decît cele 10 regiuni).

Read Full Post »

Mergem de mai bine de jumătate de oră. Cu năduf, Robert exclamă: – măi da’ lung mai este Toronto ăsta! Şi eu care credeam că Quebec este imens! Şi mai avem parte şi de BUCHON 🙂 A început să se însereze. E limpede: vom ajunge la Niagara cînd vom ajunge 🙂 Este totuşi sîmbătă seara şi firesc, este aglomeraţie atît către, cît şi dinspre Niagara. GPS-ul îl dăscăleşte pe Robert şi nimerim drumul bun prin ameţitoarea reţea de autostrăzi care înconjoară Giganticul Toronto pe toate părţile. Eu am ameţit doar privind reţeaua de autostrăzi care se întretaie pe niveluri diferite. Credeam cînd am ajuns la Barcelona, că reţea de autostrăzi mai mare (în jurul oraşului) nu poate exista. Repet: ce ştie ţăranu’ de orăşanu’? 🙂

Am trecut şi pe lîngă aeroportul pe care am păşit prima dată pe pămînt canadian, Aeroportul Pearson, locul unde am primit ştampila de – bine aţi venit în Canada! apoi ne întindem hotărîţi la drum spre cascada asta ultracelebrissimă. Credeam că am ieşit din Toronto. Ei aş. Uite-l acilea, lîngă noi. Robert mă contrazice. El spune că este alt oraş. Îl cred. Eu sînt ameţit şi la propriu şi la figurat. Nu ştiu alţii cum sînt dar, eu am tăiat Toronto de pe lista mea turistică. Mă sperie. E prea mare pentru mine, jungla asta de beton. Muuult prea mare. Silvia aprobă şi ea, iar Robert ne spune că Montreal este ceva mai uman. Ştie ca de obicei Robert, ce spune. Mai devreme spunea că Montreal este înghesuit şi plin de escroci 🙂 Totuşi. Menţinem Montreal pe lista noastră de vizitat. Voi cita totuşi din carte, puţintel:

”Ottawa poate să fie capitala ţării, dar Toronto este epicentrul vieţii financiare şi comerciale din Canada şi, atît cît priveşte Anglo-Canada, şi al vieţii culturale. Recent, (1997), în urma încorporării municipalităţilor periferice, Toronto a devenit cel de-al patrulea mare oraş al Americii de Nord, dinamismul lui fiind proclamat de buchete de zgîrie-nori din centru, iar aspiraţiile sale fiind indicate de extraordinar de înaltul CN Tower. În pofida întinderii sale, este un oraş în care este plăcut să trăieşti, cu spaţii publice curate şi relativ sigure, cu vecinătăţi prietenoase, cu toate felurile de oportunităţi de schoping şi de divertisment imaginabile, cu parcuri amenajate pe malul lacurilor şi alte spaţii verzi. Tot aici se găsesc  şi unele dintre cele mai frumoase muzee şi galerii din ţară, în special Art Gallery of Ontario şi magnificul Royal Ontario Museum.”

Abia acum înţeleg necesitatea de a avea smartphone. Ai internet, ai GPS, ai hărţi sau rute de urmat dacă te deplasezi undeva şi n-ai pe cine să întrebi, fie că nu ştii limba, fie că oamenii n-au timp pentru tine. Nici măcar marcajele rutiere nu mi se par întotdeauna, întru totul explicite.

Deocamdată mergem către Hamilton. Panou: Niagara Falls, 78 km. O oră şi ajungem? Este ora 18 şi suntem pe drum de 10 ore încheiate. Au trecut mai bine de 15 ani de cînd n-am mai mers atît de mult cu un automobil. Pe vremea aceea, mergeam frecvent în interes de serviciu. Apoi, în urmă cu vreo 14 ani am mers prin Europa cu autocarul. De două ori, după care am spus STOP! Ori avion ori deloc! Este prea obositor cu auto pe distanţe lungi iar peisaje am văzut destule ca să mă mai impresioneze.

Suntem pe un pod. Dreapta lac, stînga lac. Mai degrabă Erie spune Robert; eu cred că este Ontario dar, tac.

Traversăm nişte podgorii imense intinse pe zeci de kilometri. Alternează podgoriile cu livezi. Cît vezi cu ochii! Aveam să aflu ulterior, că aici, se produc marea majoritate a vinurilor canadiene, clima fiind favorabilă. Vinul canadian este produs numai de 150 de ani dar, deja este cunoscut şi apreciat de foarte mulţi oenologi, fiind chiar premiat!

În sfîrşit am ajuns la destinaţie: un orăşel mititel şi drăguţel, Niagara on the Lake.

Read Full Post »