Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘moshe idel’ Category

            Dragii mei, prietenul meu, caricaturistul ploieştean Nicolae Ioniţă, a avut – în urmă cu vreo 10 ani – ideea de a propune prietenilor şi colegilor săi graficieni de pe planeta Pămînt, să-l portretizeze pe Caragiale. I-a instrumentat prin metode numai de el ştiute, gîndindu-se la acea vreme – cînd se împlineau 150 de ani de la naşterea dramaturgului – să organizeze o expoziţie cu lucrările care-i vor parveni. Nici prin cap nu-i trecea lui la ce se înhăma.

            Lucrarile au început să curgă, în scurt timp nenea Iancu al nostru devenind unul dintre cei mai desenaţi scriitori de pe mapamond. Dacă nu cumva chiar cel mai desenat. Succesul neaşteptat al acestui demers, l-a determinat pe Ioniţă să le propună colegilor lui şi alte personalităţi ale culturii româneşti în general şi ale literaturii în special, ajungînd pînă în ziua de azi să strîngă peste 1500 de lucrări de la peste 127 de artişti din lumea largă, unii dintre aceştia nume „grele” în domeniu.

            Cu o modestie nefirească pentru aceste vremuri complet pe dos, Ioniţă a bătut pe la zeci de uşi pentru a propune mai marilor zilei înfiinţarea unui muzeu la Ploieşti. Nu i s-a deschis niciuna. C-aşa-i la noi ! Între timp, el a colecţionat şi ediţii rarisime ale operelor lui Caragiale, Eminescu dar şi a altor scriitori români din toate timpurile dar şi traduceri ale operelor acestora în te miri ce limbă omenească.

            Cu o încăpăţînare greu de închipuit, Ioniţă a colecţionat sute de volume, reviste, periodice, româneşti şi străine, toate vorbind despre noi şi, aşa cum îi place lui să zică, „neamul nostru româanesc”. Acum, inginerul Nicolae Ioniţă, ajuns la vîrsta de 59 de ani, într-o ţară devastată de incompetenţă şi jefuită la drumul mare de o şleahtă de analfabeţi, a devenit „tînăr” şomer. A rămas însă optimist, plin de un umor contagios însă, cu o mare durere în suflet: şi-a scos la vînzare o parte însemnată din aceste minunate lucruri strînse cu atîta trudă, pentru a putea trăi.

            Şi acum, avînd timp berechet la dispoziţie, a construit pe cheltuiala proprie acest muzeu virtual.  Pe care v-aş ruga, în măsura posibilităţilor voastre, să-l promovaţi. Poate s-o găsi cineva, cîndva, pe undeva, să-l sprijine efectiv pentru a realiza în carne şi oase acest muzeu sui-generis, care pe alte meleaguri ar fi devenit de mult o extrem de profitabilă galerie de artă.

            Vă spun cu mîna pe inimă, ca unul care am fost dintru început alături de el, că merită cu prisosinţă să fie sprijinit.  
Doamne ajută!
Cu mulţumiri,
Bogdan
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMANESC
S-a deschis, la Ploieşti, primul muzeu virtual din România,
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC

la adresa web   www.personality.com.ro
Muzeul, pentru care s-a strîns material în ultimii zece ani, pune în valoare lucrările a peste peste 1.500 de artişti plastici din 127 de ţări.
Pentru început muzeul va avea deschise 150 de săli de expoziţii (pagini web) urmînd ca pînă la sfîrşitul anului numărul acestora să crească la peste 1.000.
Vizitatorii vor putea admira portrete, ilustraţii, caricaturi, comentarii grafice şi tot ceea ce pentru un artist plastic străin poate înseamna ROMÂNIA prin ceea ce are ea mai semnificativ: personalităţile reprezentative ale neamului românesc.
Vor fi aduse în atenţia vizitatorilor cele mai importante 250 de personalităţi naţionale aşa cum au fost ele receptate de unii dintre cei mai importanţi artişti plastici din lume, fără prejudecăţi şi fără păreri preconcepute.
Vă invităm să nu ocoliţi  
COLECŢIA CARAGIALE
, cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei personalităţi a culturii universale, pentru prima dată pusă în întregime la dispoziţia celor interesaţi la adresa web
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Muzeul oferă pentru achiziţie, în paginile ANTICARIAT, exponate rarisime, dintre care unele nu pot fi găsite în nici un alt loc din lume. În acest sens vă propunem în primul rînd anticariatele CARAGIALE şi EMINESCU (la adresele web  
http://www.personality.com.ro/car_antic_1.htm si http://www.personality.com.ro/emin_antic.htm )
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC este un web site cu mii de imagini. Dacă computerul dumneavoastră este mai vechi, cu resurse limitate, este posibil ca multe din aceste imagini să nu se deschidă.
Vizitaţi MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC: un proiect cultural proiectat, realizat şi finanţat de caricaturistul ploieştean Nicolae Ionita.
INTRAREA LIBERĂ!

Blogul zilei   http://www.romedia.gr/  Angela Bratsou, este o romîncă inimoasă care deşi trăieşte în Grecia, iubeşte România mai mult decît mulţi dintre români. Un mare BRAVO pentru această adevărată Doamnă!

Anunțuri

Read Full Post »

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

Am primit un mail pe care îl public exact aşa cum l-am primit. 

Am citit cu atentie toate comentariile legate de Culianu si rezidurile care au generat postarile tale, foarte bune, legate de opera acestui mare savant român. Pentru a judeca opera unui om si calitatile speciale sau triviale ale muncii lui trebuie sa ne deconectam de niste pareri subiective si sa enumeram faptele. Din nefericire nu am reusit sa-l cunosc suficient de bine pe I.P. Culianu, intalnindu-l sporadic, de două ori,  inainte morţii lui tragice, asa ca nu voi pune in discutie Culianu-Omul. Cunoscand insa opera lui academica, in care nu voi include cartile lui de popularizare sau beletristice, pot sa-mi spun o parere, cred eu avizata, despre I.P. Culianu-Academicul, un formidabil erudit si om de stiinţa. Competenţele mele de a comenta aceasta opera academica,  in post scriptum acestui mic articol.

 Am sa incep de la sfarsit. I.P. Culianu a fost o cometa a spiritului romanesc, adoptat cu dragoste si consideratie de toti cei care l-au cunoscut ca student si academic. Culianu detinea trei doctorate. Doua din ele la institutii dintre cele mai prestigioase din lume: Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano si al doilea la Sorbona, cu una din cele mai bune teze scrise de un doctorant – “Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes”, sub coordonarea lui Michel Meslin, devenit intre anii 1989-1993 Presedintele Sorbonei.

 Puţini stiu ca inainte de a deveni profesor la Universitatea din Chicago, mostenind catedra lui Eliade, Culianu a predat Istoria Culturii Românesti la Universitatea din Groningen, universitate care face parte din exclusivul grup Coimbra.

 In afara celor 240 de articole publicate intr-o perioada extrem de scurta, opera lui Culianu se reazema pe un piedestal academic de necontestat, format din trei carti fundamentale, “Eros et magie à la Renaissance. 1484”, publicata in 1984, “The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism”, publicată postum in 1992 si  Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, publicata in 1991.

 I.P. Culianu a fost specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii. Din nefericire opera lui nu si-a gasit continuatori la nivelul lui si in mare parte a ramas  neterminată. Ca orice mare academic, Culianu si-a gasit admiratori si critici infocati. Personal sunt si una si alta, asta insa nu ma pozitionează in grupul celor care il bagatelizeaza, incercand prin tehnici murdare sa-i diminueze măretia umană si valoarea academica. Culianu a fost un mare academic si un mare român, din nefericire nu am avut unul mai bun in aceste doua decenii trecute de la oribila crima care i-a curmat viata.

 Restul nu poate fi relevant intr-o discutie serioasa. Aluzii si insinuari bazate pe “fobii” sau “filii” nici macar nu pot fi luate in considerare, pur si simplu nu sunt relevante.   Din nefericire se gasesc multe suflete mici si ignorante care si-au facut o profesiunea de credinta din denigrare, păcat pentru ei, si păcat pentru cei care-i asculta.

 P.S. despre competentele mele, puteti citi aici sau aici.

 http://politeacademics.wordpress.com/   – primul link

 http://www.religionacademy.com/book  – al doilea link

BONUS. Autorul acestui articol are NUMAI două doctorate, şi este profesor la o universitate din State.

Read Full Post »

             Sub acest titlu este reunită o celecţie de scurte povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, respectiv, Pergamentul diafan, Stăpînul sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smarald, Conspiraţia sufletelor indienilor, Ultima apariţie a Aliciei H, Intervenţia zorabilor în Jormania, Jormania liberă, Cursa de şoareci a doctorului Mayou, Tozgrec şi  Enigma discului de smarald, scrise de autor începînd cu anul 1972, adică anul în care a părăsit Jormania – România. La acestea se adugă încă patru povestiri scrise de Culianu împreună cu logodnica sa, Hilarry S. Wiesner, respectiv Ordinea secretă, Căinţa tîrzie a doctorului Horemheb, Colegiul invizibil şi Limba creaţiei – pe care am redat-o pe blog integral, în patru postări diferite în luna iunie, pe 22 şi 23. Cine vrea le poate citi de la arhive, selectînd luna respectivă.

            Povestirile, avînd un puternic accent suprarealist, atenţie NU sf, sunt clasificabile ca aparţinînd mai multor categorii. Unele sunt o reflecţie personală a unor fantasme de ale sale, altele sunt o subtilă declaraţie de dragoste pentru logodnica sa, altele încifrate sever relatează diverse etape istorice controversate în cheie contrafactuală, iar cîteva, sunt pur şi simplu premonitorii, pentru că printre altele, Culianu studia şi acest capitol, anume mitanaliza şi divinaţia. Cunoştea diverse metode de a încerca să ghicească viitorul, chiar alcătuise nişte programe de calculator pe care rula desfăşurarea evenimentelor viitoare.           

            Aici se cuvine spus musai că apartamentul i-a fost spart, iar singurele lucruri care au dispărut, au fost nişte dischete cu astfel de programe. Hoţii, nu au fost interesaţi de nimic de valoare din casă, în afara de cîteva sticle de vin foarte bun !

            Revenind la acest volum de proze aparent disparate, la o parcurgere atentă se poate observa că acestea, citite în diverse succesiuni, pot alcătui diverse bucăţi ale unui PUZZLE, cam în genul romanului Şotron al lui Julio Cortazar, despre care de asemenea, am scris în luna februarie, povestirile putînd fi raportate la mai multe lucrări de ale sale, respectiv Eros şi Magie în Renaştere, Călătorii în lumea de dincolo sau Arborele gnozei, cărţi foarte dificile pentru un cititor nefamiliarizat foarte bine cu multe probleme de istorie şi sau teologie.

            Pentru o scurtă prezentare a primei povestiri, voi reda din postfaţa redactată de Paul Cernat : “În prima povestire a cărţii, Isa (Isus) din Kashtar, membru al ordinului Căutătorilor de Adevăr, porneşte împreună cu o delegaţie de fideli, în căutarea viziunilor furate călugărilor dintr-o mănăstire siriacă. În cele din urmă, Isa descoperă că viziunile erau folosite de un cinic şi auster Bătrîn de Munte care, după ce le cumpărase de la egumenul Filip, le strînsese pe un “sul de pergament diafan” … Manipulator şi programator al Căutătorilor înşişi, bătrînul le dezvăluie scopurile în vederea cărora avea nevoie şi de viziunile locuitorilor Apusului : “ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta, să-mi nutresc Paradisul Pămîntesc, ca să-mi însufleţesc credincioşii care populează pămîntul şi încă – marea taină – ca să-l plămădesc pe acel Mahdî care va cuceri lumea”””. Opresc aici relatarea lui Paul Cernat, pentru că este clară referirea lui Culianu la secularizarea accelerată a occidentului creştin, în timp ce Mahdî – noul Mesia prevăzut de Coran, se pregăteşte să cucerească întreaga lume. Am mari dubii că Rusia şi China se vor lăsa cucerite de Mahdî vreodată dar, nu se poarte şti cu precizie acest lucru.

            Am să închei această scurtă prezentare, lăsînd un alt mare specialist să spună că :

“În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul şi Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conştiinţe care nu crede în persoana umană, adică a unei conştiinţe desăvîrşit budiste, care urmăreşte orice întîmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzaţie de inconsistenţă şi de subtilă maliţie. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezenţa lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene şi sigure aduc o armonie şi o mîngîiere durabile”. Elemire Zolla

Paul Cernat (n. 1972, Bucureşti) este un publicist, critic literar şi eseist român contemporan. Profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. Este considerat cel mai important critic literar român al generaţiei 2000, alături de Daniel Cristea-Enache.

 Elemire Zolla http://www.revista22.ro/elemire-zolla-163.html

 Citeşte şi  http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAsep5.htm

Read Full Post »

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : …” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ … 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Read Full Post »

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »

            Căci, în ultima vară petrecută în oraş, ideea că mi se întîmplă ceva straniu mi-a fost confirmată, deşi într-un fel absolut imprevizibil. Am fost prins în mijlocul unui jaf armat asupra unei bănci. Hoţii au strîns lucruri de valoare de la toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. Era ca şi cum ar fi făcut abstracţie de mine, sau ca şi cum le-aş fi modificat percepţiile în aşa fel încît, din punctul lor de vedera, devenisem invizibil. Nedumerit la culme, m-am strecurat pe uşă, şi nimeni nu mi-a dat atenţie. De atunci am trecut cu regularitate prin experienţe ale Harului Discreţiei, care este şi el pomenit de Ibn Arabî printre harurile (karamat) misticilor sufiţi în prezentarea pe care o fac sufiţilor din Andaluzia, Ruh al-Quds. Acelaşi lucru s-a petrecut o dată, de exemplu, în timpul unei conferinţe la Cincinnati, cînd am încercat să iau cuvîntul şi, semnificativ, nimeni nu m-a băgat în seamă.

            Un alt har s-a manifestat la scurt timp după aceea. Nu fac cumpărături prea des, prin urmare îmi petrec cîte o întreagă după-amiază căutînd diverse lucruri. În cele mai multe cazuri, vînzătorii îmi fac socoteala în minus, iar în cîteva situaţii, m-am întors acasă cu mai mulţi bani decît aveam la plecare. O casieriţă dintr-un magazin universal mi-a deschis cassa şi mi-ar fi dat tot ce era înăuntru, dacă nu aş fi alertat imediat paza. În alt rînd, o sumă mare de bani a fost virată în contul meu de la bancă, printr-o plată de asigurări făcută greşit; nu mi-a fost uşor să descopăr pe socoteala cui îmi veniseră banii şi să corectez greşeala. Numesc asta Harul Socotelii în Minus.

            Am fost destul de des şi victima unui alt har, Harul Iubirii, cu mult mai puţin mulţumitor decît celelalte două, ba chiar, dacă stau să mă gîndesc, înspăimîntător. Un număr de persoane s-au îndrăgostit din senin de mine, fără nici o noimă. Asta mi-a pricinuit suficiente bătăi de cap atunci cînd nu eram în stare să le împărtăşesc sentimentele şi dureri infinite atunci cînd izbuteau să mă convingă totuşi că le împărtăşesc.

            Un alt har, acela al prevestirii unor evenimente viitoare prin intermediul viselor, ar fi putut fi util dacă fenomenul nu s-ar fi limitat, în general, la lucruri de mică importanţă. Astfel, mi-au fost date vise premonitorii despre o pisică lovită mortal în timpul unui meci de baschet, despre un duş, despre portarul de noapte al blocului, care-şi tunsese mustaţa (omul a murit la scurtă vreme) despre un agent de asigurări sunînd la  uşă într-o dimineaţă plicticoasă, despre o carte oarecare pe care aveam s-o găsesc curînd în anticariatul de pe strada 57 th Street, despre un prînz deprimant cu nişte colegi care între timp au dispărut, despre o pată roşie ce s-a ivit în chip miraculos pe cravata mea, după o cină intr-un restaurant italian.

            Cred că aceste patru haruri – Harul Discreţiei, Harul Socotelii în Minus, Harul Iubirii Nemeritate, Prevestirea Evenimentelor Mărunte şi alte cîteva, cărora eu le-am dat denumirea generică de Harurile Neînsemnate – există cu adevărat. Ele nu s-au manifestat decît după ce am intrat în posesia misterioasei cutii. Trăsătura lor comună se potriveşte de minune cu ceea ce este de aşteptat din partea unui limbaj al creierului, anume modificarea percepţiei. Oamenii mă treceau cu vederea, îmi calculau greşit situaţia financiară şi se îndrăgosteau de mine, deşi nu sînt o persoană prea atrăgătoare.

            Nu am început să simt decît încetul cu încetul că toate astea, care puteau fi concepute drept o manipulare aproape monumentală a limbii Creaţiei, sunt urmarea faptului că mă aflam în posesia cutiei lui Bochart, tot aşa cum despre vechile talismane se presupunea că prind în textura lor decretele neclare ale cerului şi le domesticesc. Se mai pune întrebarea dacă cel ce ar poseda limbajul divin, ar avea cunoştinţă de asta? Şi cît de mari sînt şansele să ţi-l însuşeşti ?

            M-am întrebat de nenumărate ori dacă Bochart a avut în minte un lucru  atunci cînd şi-a conceput mecanismul evident absurd : că magicienii, oricît de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevăr decît mecaniciştii. Şi că noi suntem automate de un alt fel, ale căror minţi sunt în stare să perceapă limbajul Creatiei doar ca pe o simplă absurditate.

            Dar, în acest caz, nu era oare posibil, ca inutilul mecanism al cutiei muzicale a lui Bochart să producă cu adevărat limba primordială, de care noi să rămînem perfect neştiutori, cu excepţia unor situaţii merschine, cum ar fi Harurile Neînsemnate ? Şi astfel, oare nu era posibil că toate absurdităţile să se justifice drept semne a ceva mai puternic chiar decît capacitatea noastră de a le înţelege ?

            Dacă nu greşesc, cîţiva filosofi cunoscuţi astăzi sub denumirea de nominalişti au stăruit asupra unor asemenea nesfîrşite speculaţii. Şi ştiu că într-o bună zi mă voi alătura lor, în vremelnicia confortabilă a secolelor trecute; totuşi căutarea cutiei lui Bochart nu va înceta niciodată, iar cei ce vor cunoaşte experienţa fericită şi nu prea a găsirii ei ar putea să treacă prin transformări, cine ştie, asemănătoare cu ale mele. Deoarece, chiar dacă există numai speranţe infime ca limba Creaţiei să fie înţeleasă, goana după cutia muzicală a lui Bochart îi este deschisă oricui, cel puţin pînă în momentul cînd se trezeşte el însuşi vînat de ea.         

            Şi totuşi, îndoielile persistă. Atît în ceea ce priveşte legătura dintre harurile mele şi cutie, cît şi într-o problemă mai acută, care a apărut între timp. La un moment dat, convingerea că există o legătură ocultă între haruri şi cutie devenise atît de solidă, încît am fost ispitit să-i încerc puterile împotriva unui regim politic dezgustător. Ipoteza că s-ar putea să împărtăşesc în mod iminent soarta lui Lullus, a lui Bruno, a lui Bochart şi a moştenitorilor creaţiei lui a ajuns să mă obsedeze. Prezenţa obiectului mut şi nemişcat în viaţa mea îmi părea din ce în ce mai mult o ameninţare.

            Multă vreme am cochetat cu gîndul s-o distrug. Dar acum am hotărît s-o ascund în aşa fel încît să-i sporesc lipa de sens. I-am şters toate urmele, numărul Porţilor, ba chiar şi palidele iniţiale J.B.G.B.d.S. ; i-am furat una dintre roţile inutile dinăuntru şi am plasat-o într-un seif din Los Angeles; am depus cutia, ca din întîmplare, într-o grămadă de nimicuri numită “Talcioc”, undeva în Massachusetts (nu voi mărturisi numele localităţii) şi am plecat prefăcîndu-mă că ocolesc privirile vînzătorilor improvizaţi, aşa cum ar fi procedat oricare dintre nenumăraţii clenţi care, ispitit o clipă să cumpere un lucru, s-ar fi decis în cele din urmă să renunţe.

 IOAN PETRU CULIANU / Ultimele Povestiri / Polirom

Read Full Post »

Older Posts »