Am primit un mail de la Angela Bratsou

            Dragii mei, prietenul meu, caricaturistul ploieştean Nicolae Ioniţă, a avut – în urmă cu vreo 10 ani – ideea de a propune prietenilor şi colegilor săi graficieni de pe planeta Pămînt, să-l portretizeze pe Caragiale. I-a instrumentat prin metode numai de el ştiute, gîndindu-se la acea vreme – cînd se împlineau 150 de ani de la naşterea dramaturgului – să organizeze o expoziţie cu lucrările care-i vor parveni. Nici prin cap nu-i trecea lui la ce se înhăma.

            Lucrarile au început să curgă, în scurt timp nenea Iancu al nostru devenind unul dintre cei mai desenaţi scriitori de pe mapamond. Dacă nu cumva chiar cel mai desenat. Succesul neaşteptat al acestui demers, l-a determinat pe Ioniţă să le propună colegilor lui şi alte personalităţi ale culturii româneşti în general şi ale literaturii în special, ajungînd pînă în ziua de azi să strîngă peste 1500 de lucrări de la peste 127 de artişti din lumea largă, unii dintre aceştia nume „grele” în domeniu.

            Cu o modestie nefirească pentru aceste vremuri complet pe dos, Ioniţă a bătut pe la zeci de uşi pentru a propune mai marilor zilei înfiinţarea unui muzeu la Ploieşti. Nu i s-a deschis niciuna. C-aşa-i la noi ! Între timp, el a colecţionat şi ediţii rarisime ale operelor lui Caragiale, Eminescu dar şi a altor scriitori români din toate timpurile dar şi traduceri ale operelor acestora în te miri ce limbă omenească.

            Cu o încăpăţînare greu de închipuit, Ioniţă a colecţionat sute de volume, reviste, periodice, româneşti şi străine, toate vorbind despre noi şi, aşa cum îi place lui să zică, „neamul nostru româanesc”. Acum, inginerul Nicolae Ioniţă, ajuns la vîrsta de 59 de ani, într-o ţară devastată de incompetenţă şi jefuită la drumul mare de o şleahtă de analfabeţi, a devenit „tînăr” şomer. A rămas însă optimist, plin de un umor contagios însă, cu o mare durere în suflet: şi-a scos la vînzare o parte însemnată din aceste minunate lucruri strînse cu atîta trudă, pentru a putea trăi.

            Şi acum, avînd timp berechet la dispoziţie, a construit pe cheltuiala proprie acest muzeu virtual.  Pe care v-aş ruga, în măsura posibilităţilor voastre, să-l promovaţi. Poate s-o găsi cineva, cîndva, pe undeva, să-l sprijine efectiv pentru a realiza în carne şi oase acest muzeu sui-generis, care pe alte meleaguri ar fi devenit de mult o extrem de profitabilă galerie de artă.

            Vă spun cu mîna pe inimă, ca unul care am fost dintru început alături de el, că merită cu prisosinţă să fie sprijinit.  
Doamne ajută!
Cu mulţumiri,
Bogdan
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMANESC
S-a deschis, la Ploieşti, primul muzeu virtual din România,
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC
la adresa web   www.personality.com.ro
Muzeul, pentru care s-a strîns material în ultimii zece ani, pune în valoare lucrările a peste peste 1.500 de artişti plastici din 127 de ţări.
Pentru început muzeul va avea deschise 150 de săli de expoziţii (pagini web) urmînd ca pînă la sfîrşitul anului numărul acestora să crească la peste 1.000.
Vizitatorii vor putea admira portrete, ilustraţii, caricaturi, comentarii grafice şi tot ceea ce pentru un artist plastic străin poate înseamna ROMÂNIA prin ceea ce are ea mai semnificativ: personalităţile reprezentative ale neamului românesc.
Vor fi aduse în atenţia vizitatorilor cele mai importante 250 de personalităţi naţionale aşa cum au fost ele receptate de unii dintre cei mai importanţi artişti plastici din lume, fără prejudecăţi şi fără păreri preconcepute.
Vă invităm să nu ocoliţi  
COLECŢIA CARAGIALE, cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei personalităţi a culturii universale, pentru prima dată pusă în întregime la dispoziţia celor interesaţi la adresa web
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Muzeul oferă pentru achiziţie, în paginile ANTICARIAT, exponate rarisime, dintre care unele nu pot fi găsite în nici un alt loc din lume. În acest sens vă propunem în primul rînd anticariatele CARAGIALE şi EMINESCU (la adresele web  
http://www.personality.com.ro/car_antic_1.htm si http://www.personality.com.ro/emin_antic.htm )
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC este un web site cu mii de imagini. Dacă computerul dumneavoastră este mai vechi, cu resurse limitate, este posibil ca multe din aceste imagini să nu se deschidă.
Vizitaţi MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC: un proiect cultural proiectat, realizat şi finanţat de caricaturistul ploieştean Nicolae Ionita.
INTRAREA LIBERĂ!

Blogul zilei   http://www.romedia.gr/  Angela Bratsou, este o romîncă inimoasă care deşi trăieşte în Grecia, iubeşte România mai mult decît mulţi dintre români. Un mare BRAVO pentru această adevărată Doamnă!

Read Full Post »

Despre o carte

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

Lăsând fobiile deoparte!

Am primit un mail pe care îl public exact aşa cum l-am primit. 

Am citit cu atentie toate comentariile legate de Culianu si rezidurile care au generat postarile tale, foarte bune, legate de opera acestui mare savant român. Pentru a judeca opera unui om si calitatile speciale sau triviale ale muncii lui trebuie sa ne deconectam de niste pareri subiective si sa enumeram faptele. Din nefericire nu am reusit sa-l cunosc suficient de bine pe I.P. Culianu, intalnindu-l sporadic, de două ori,  inainte morţii lui tragice, asa ca nu voi pune in discutie Culianu-Omul. Cunoscand insa opera lui academica, in care nu voi include cartile lui de popularizare sau beletristice, pot sa-mi spun o parere, cred eu avizata, despre I.P. Culianu-Academicul, un formidabil erudit si om de stiinţa. Competenţele mele de a comenta aceasta opera academica,  in post scriptum acestui mic articol.

 Am sa incep de la sfarsit. I.P. Culianu a fost o cometa a spiritului romanesc, adoptat cu dragoste si consideratie de toti cei care l-au cunoscut ca student si academic. Culianu detinea trei doctorate. Doua din ele la institutii dintre cele mai prestigioase din lume: Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano si al doilea la Sorbona, cu una din cele mai bune teze scrise de un doctorant – “Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes”, sub coordonarea lui Michel Meslin, devenit intre anii 1989-1993 Presedintele Sorbonei.

 Puţini stiu ca inainte de a deveni profesor la Universitatea din Chicago, mostenind catedra lui Eliade, Culianu a predat Istoria Culturii Românesti la Universitatea din Groningen, universitate care face parte din exclusivul grup Coimbra.

 In afara celor 240 de articole publicate intr-o perioada extrem de scurta, opera lui Culianu se reazema pe un piedestal academic de necontestat, format din trei carti fundamentale, “Eros et magie à la Renaissance. 1484”, publicata in 1984, “The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism”, publicată postum in 1992 si  Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, publicata in 1991.

 I.P. Culianu a fost specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii. Din nefericire opera lui nu si-a gasit continuatori la nivelul lui si in mare parte a ramas  neterminată. Ca orice mare academic, Culianu si-a gasit admiratori si critici infocati. Personal sunt si una si alta, asta insa nu ma pozitionează in grupul celor care il bagatelizeaza, incercand prin tehnici murdare sa-i diminueze măretia umană si valoarea academica. Culianu a fost un mare academic si un mare român, din nefericire nu am avut unul mai bun in aceste doua decenii trecute de la oribila crima care i-a curmat viata.

 Restul nu poate fi relevant intr-o discutie serioasa. Aluzii si insinuari bazate pe “fobii” sau “filii” nici macar nu pot fi luate in considerare, pur si simplu nu sunt relevante.   Din nefericire se gasesc multe suflete mici si ignorante care si-au facut o profesiunea de credinta din denigrare, păcat pentru ei, si păcat pentru cei care-i asculta.

 P.S. despre competentele mele, puteti citi aici sau aici.

 http://politeacademics.wordpress.com/   – primul link

 http://www.religionacademy.com/book  – al doilea link

BONUS. Autorul acestui articol are NUMAI două doctorate, şi este profesor la o universitate din State.

Read Full Post »

PERGAMENTUL DIAFAN

             Sub acest titlu este reunită o celecţie de scurte povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, respectiv, Pergamentul diafan, Stăpînul sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smarald, Conspiraţia sufletelor indienilor, Ultima apariţie a Aliciei H, Intervenţia zorabilor în Jormania, Jormania liberă, Cursa de şoareci a doctorului Mayou, Tozgrec şi  Enigma discului de smarald, scrise de autor începînd cu anul 1972, adică anul în care a părăsit Jormania – România. La acestea se adugă încă patru povestiri scrise de Culianu împreună cu logodnica sa, Hilarry S. Wiesner, respectiv Ordinea secretă, Căinţa tîrzie a doctorului Horemheb, Colegiul invizibil şi Limba creaţiei – pe care am redat-o pe blog integral, în patru postări diferite în luna iunie, pe 22 şi 23. Cine vrea le poate citi de la arhive, selectînd luna respectivă.

            Povestirile, avînd un puternic accent suprarealist, atenţie NU sf, sunt clasificabile ca aparţinînd mai multor categorii. Unele sunt o reflecţie personală a unor fantasme de ale sale, altele sunt o subtilă declaraţie de dragoste pentru logodnica sa, altele încifrate sever relatează diverse etape istorice controversate în cheie contrafactuală, iar cîteva, sunt pur şi simplu premonitorii, pentru că printre altele, Culianu studia şi acest capitol, anume mitanaliza şi divinaţia. Cunoştea diverse metode de a încerca să ghicească viitorul, chiar alcătuise nişte programe de calculator pe care rula desfăşurarea evenimentelor viitoare.           

            Aici se cuvine spus musai că apartamentul i-a fost spart, iar singurele lucruri care au dispărut, au fost nişte dischete cu astfel de programe. Hoţii, nu au fost interesaţi de nimic de valoare din casă, în afara de cîteva sticle de vin foarte bun !

            Revenind la acest volum de proze aparent disparate, la o parcurgere atentă se poate observa că acestea, citite în diverse succesiuni, pot alcătui diverse bucăţi ale unui PUZZLE, cam în genul romanului Şotron al lui Julio Cortazar, despre care de asemenea, am scris în luna februarie, povestirile putînd fi raportate la mai multe lucrări de ale sale, respectiv Eros şi Magie în Renaştere, Călătorii în lumea de dincolo sau Arborele gnozei, cărţi foarte dificile pentru un cititor nefamiliarizat foarte bine cu multe probleme de istorie şi sau teologie.

            Pentru o scurtă prezentare a primei povestiri, voi reda din postfaţa redactată de Paul Cernat : “În prima povestire a cărţii, Isa (Isus) din Kashtar, membru al ordinului Căutătorilor de Adevăr, porneşte împreună cu o delegaţie de fideli, în căutarea viziunilor furate călugărilor dintr-o mănăstire siriacă. În cele din urmă, Isa descoperă că viziunile erau folosite de un cinic şi auster Bătrîn de Munte care, după ce le cumpărase de la egumenul Filip, le strînsese pe un “sul de pergament diafan” … Manipulator şi programator al Căutătorilor înşişi, bătrînul le dezvăluie scopurile în vederea cărora avea nevoie şi de viziunile locuitorilor Apusului : “ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta, să-mi nutresc Paradisul Pămîntesc, ca să-mi însufleţesc credincioşii care populează pămîntul şi încă – marea taină – ca să-l plămădesc pe acel Mahdî care va cuceri lumea”””. Opresc aici relatarea lui Paul Cernat, pentru că este clară referirea lui Culianu la secularizarea accelerată a occidentului creştin, în timp ce Mahdî – noul Mesia prevăzut de Coran, se pregăteşte să cucerească întreaga lume. Am mari dubii că Rusia şi China se vor lăsa cucerite de Mahdî vreodată dar, nu se poarte şti cu precizie acest lucru.

            Am să închei această scurtă prezentare, lăsînd un alt mare specialist să spună că :

“În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul şi Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conştiinţe care nu crede în persoana umană, adică a unei conştiinţe desăvîrşit budiste, care urmăreşte orice întîmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzaţie de inconsistenţă şi de subtilă maliţie. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezenţa lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene şi sigure aduc o armonie şi o mîngîiere durabile”. Elemire Zolla

Paul Cernat (n. 1972, Bucureşti) este un publicist, critic literar şi eseist român contemporan. Profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. Este considerat cel mai important critic literar român al generaţiei 2000, alături de Daniel Cristea-Enache.

 Elemire Zolla http://www.revista22.ro/elemire-zolla-163.html

 Citeşte şi  http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAsep5.htm

Read Full Post »

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : …” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ … 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Read Full Post »

Pendulul lui Foucault / U. ECO . Epilog

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »

LIMBA CREAŢIEI .4

            Căci, în ultima vară petrecută în oraş, ideea că mi se întîmplă ceva straniu mi-a fost confirmată, deşi într-un fel absolut imprevizibil. Am fost prins în mijlocul unui jaf armat asupra unei bănci. Hoţii au strîns lucruri de valoare de la toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. Era ca şi cum ar fi făcut abstracţie de mine, sau ca şi cum le-aş fi modificat percepţiile în aşa fel încît, din punctul lor de vedera, devenisem invizibil. Nedumerit la culme, m-am strecurat pe uşă, şi nimeni nu mi-a dat atenţie. De atunci am trecut cu regularitate prin experienţe ale Harului Discreţiei, care este şi el pomenit de Ibn Arabî printre harurile (karamat) misticilor sufiţi în prezentarea pe care o fac sufiţilor din Andaluzia, Ruh al-Quds. Acelaşi lucru s-a petrecut o dată, de exemplu, în timpul unei conferinţe la Cincinnati, cînd am încercat să iau cuvîntul şi, semnificativ, nimeni nu m-a băgat în seamă.

            Un alt har s-a manifestat la scurt timp după aceea. Nu fac cumpărături prea des, prin urmare îmi petrec cîte o întreagă după-amiază căutînd diverse lucruri. În cele mai multe cazuri, vînzătorii îmi fac socoteala în minus, iar în cîteva situaţii, m-am întors acasă cu mai mulţi bani decît aveam la plecare. O casieriţă dintr-un magazin universal mi-a deschis cassa şi mi-ar fi dat tot ce era înăuntru, dacă nu aş fi alertat imediat paza. În alt rînd, o sumă mare de bani a fost virată în contul meu de la bancă, printr-o plată de asigurări făcută greşit; nu mi-a fost uşor să descopăr pe socoteala cui îmi veniseră banii şi să corectez greşeala. Numesc asta Harul Socotelii în Minus.

            Am fost destul de des şi victima unui alt har, Harul Iubirii, cu mult mai puţin mulţumitor decît celelalte două, ba chiar, dacă stau să mă gîndesc, înspăimîntător. Un număr de persoane s-au îndrăgostit din senin de mine, fără nici o noimă. Asta mi-a pricinuit suficiente bătăi de cap atunci cînd nu eram în stare să le împărtăşesc sentimentele şi dureri infinite atunci cînd izbuteau să mă convingă totuşi că le împărtăşesc.

            Un alt har, acela al prevestirii unor evenimente viitoare prin intermediul viselor, ar fi putut fi util dacă fenomenul nu s-ar fi limitat, în general, la lucruri de mică importanţă. Astfel, mi-au fost date vise premonitorii despre o pisică lovită mortal în timpul unui meci de baschet, despre un duş, despre portarul de noapte al blocului, care-şi tunsese mustaţa (omul a murit la scurtă vreme) despre un agent de asigurări sunînd la  uşă într-o dimineaţă plicticoasă, despre o carte oarecare pe care aveam s-o găsesc curînd în anticariatul de pe strada 57 th Street, despre un prînz deprimant cu nişte colegi care între timp au dispărut, despre o pată roşie ce s-a ivit în chip miraculos pe cravata mea, după o cină intr-un restaurant italian.

            Cred că aceste patru haruri – Harul Discreţiei, Harul Socotelii în Minus, Harul Iubirii Nemeritate, Prevestirea Evenimentelor Mărunte şi alte cîteva, cărora eu le-am dat denumirea generică de Harurile Neînsemnate – există cu adevărat. Ele nu s-au manifestat decît după ce am intrat în posesia misterioasei cutii. Trăsătura lor comună se potriveşte de minune cu ceea ce este de aşteptat din partea unui limbaj al creierului, anume modificarea percepţiei. Oamenii mă treceau cu vederea, îmi calculau greşit situaţia financiară şi se îndrăgosteau de mine, deşi nu sînt o persoană prea atrăgătoare.

            Nu am început să simt decît încetul cu încetul că toate astea, care puteau fi concepute drept o manipulare aproape monumentală a limbii Creaţiei, sunt urmarea faptului că mă aflam în posesia cutiei lui Bochart, tot aşa cum despre vechile talismane se presupunea că prind în textura lor decretele neclare ale cerului şi le domesticesc. Se mai pune întrebarea dacă cel ce ar poseda limbajul divin, ar avea cunoştinţă de asta? Şi cît de mari sînt şansele să ţi-l însuşeşti ?

            M-am întrebat de nenumărate ori dacă Bochart a avut în minte un lucru  atunci cînd şi-a conceput mecanismul evident absurd : că magicienii, oricît de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevăr decît mecaniciştii. Şi că noi suntem automate de un alt fel, ale căror minţi sunt în stare să perceapă limbajul Creatiei doar ca pe o simplă absurditate.

            Dar, în acest caz, nu era oare posibil, ca inutilul mecanism al cutiei muzicale a lui Bochart să producă cu adevărat limba primordială, de care noi să rămînem perfect neştiutori, cu excepţia unor situaţii merschine, cum ar fi Harurile Neînsemnate ? Şi astfel, oare nu era posibil că toate absurdităţile să se justifice drept semne a ceva mai puternic chiar decît capacitatea noastră de a le înţelege ?

            Dacă nu greşesc, cîţiva filosofi cunoscuţi astăzi sub denumirea de nominalişti au stăruit asupra unor asemenea nesfîrşite speculaţii. Şi ştiu că într-o bună zi mă voi alătura lor, în vremelnicia confortabilă a secolelor trecute; totuşi căutarea cutiei lui Bochart nu va înceta niciodată, iar cei ce vor cunoaşte experienţa fericită şi nu prea a găsirii ei ar putea să treacă prin transformări, cine ştie, asemănătoare cu ale mele. Deoarece, chiar dacă există numai speranţe infime ca limba Creaţiei să fie înţeleasă, goana după cutia muzicală a lui Bochart îi este deschisă oricui, cel puţin pînă în momentul cînd se trezeşte el însuşi vînat de ea.         

            Şi totuşi, îndoielile persistă. Atît în ceea ce priveşte legătura dintre harurile mele şi cutie, cît şi într-o problemă mai acută, care a apărut între timp. La un moment dat, convingerea că există o legătură ocultă între haruri şi cutie devenise atît de solidă, încît am fost ispitit să-i încerc puterile împotriva unui regim politic dezgustător. Ipoteza că s-ar putea să împărtăşesc în mod iminent soarta lui Lullus, a lui Bruno, a lui Bochart şi a moştenitorilor creaţiei lui a ajuns să mă obsedeze. Prezenţa obiectului mut şi nemişcat în viaţa mea îmi părea din ce în ce mai mult o ameninţare.

            Multă vreme am cochetat cu gîndul s-o distrug. Dar acum am hotărît s-o ascund în aşa fel încît să-i sporesc lipa de sens. I-am şters toate urmele, numărul Porţilor, ba chiar şi palidele iniţiale J.B.G.B.d.S. ; i-am furat una dintre roţile inutile dinăuntru şi am plasat-o într-un seif din Los Angeles; am depus cutia, ca din întîmplare, într-o grămadă de nimicuri numită “Talcioc”, undeva în Massachusetts (nu voi mărturisi numele localităţii) şi am plecat prefăcîndu-mă că ocolesc privirile vînzătorilor improvizaţi, aşa cum ar fi procedat oricare dintre nenumăraţii clenţi care, ispitit o clipă să cumpere un lucru, s-ar fi decis în cele din urmă să renunţe.

 IOAN PETRU CULIANU / Ultimele Povestiri / Polirom

Read Full Post »

LIMBA CREAŢIEI .3. Ioan Petru Culianu

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

LIMBA CREAŢIEI .2. I.P.Culianu

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »

Pendulul .11. lui Foucault – Umberto Eco

            “Mă trezisem pe la două după-amiază, confuz şi catatonic. Îmi aminteam exact  totul, dar nu aveam nici o garanţie că ceea ce-mi aminteam era adevărat. Mai întîi mă gîndisem să dau o fugă pîna jos să cumpar ziarele, apoi îmi spusesem că, în orice caz, chiar dacă o companie de cipai * ar fi pătruns în Conservatoire imediat după eveniment, ştirea tot n-ar fi avut timp să apară în ziarele de dimineaţă”- povesteşte Casaubon.  Face un drum pînă la Conservatoire, intră şi vede că “fiecare lucru era ca în după-amiaza trecută  … Căutam urmele a ceea ce se petrecuse, dar, dacă se pretrecuse ceva, cineva făcuse o foarte conştiincioasă curăţenie. Dacă se petrecuse”.

            Contrariat şi flămînd, Casaubon intră într-un restaurant să mănînce, şi rememorează : a intrat în Conservatoire, s-a ascuns,  aşteptat să plece toată lumea inclusiv paznicii, a asistat la ceremonia aceea fantastică daca nu chiar fantasmagorică, apoi fugise prin reţeaua de canale a Parisului şi nesigur pe mintea sa, căutase să-l găsească pe doctorul Wagner – psihologul. Sigur că acesta n-ar fi răspuns la ora aceea ultra matinală, mersese la hotel. Apoi dormise, iar acum, se hotărăşte iar să meargă la acel medic. Era mai mult decît necesar. După ce plăteşte o sumă astronomică, pătrunde în cabinet. – Et alors ? a zis acesta. “ Am vorbit ca o cascadă, am scos din mine tot, de la început pînă la sfîrşit, ce gîndeam acum doi ani, ce gîndeam acum un an, ce gîndeam că gîndeau Belbo şi Diotallevi şi mai ales, ce s-a petrecut în noaptea de Sfîntul Ioan” (noaptea trecută). Doctorul îl ascultă atent, cu răbdare, nici nu aprobă nici nu dezaprobă nici măcar gestic, nu pune nici-o întrebare. Cînd Casaubon tace, se ridică, şi se duce la fereastră unde priveşte îndelung. După o tăcere apăsătoare, “tot cu spatele la mine, cu o voce incoloră, calmă, liniştitoare : Monsieur vous etes fou”.

            Se spune că singurul mod de a-l pune pe diavol în încurcătură, e să-l faci să creadă că nu crezi în el. Doctorul nu crezuse  o iotă, dar el, Casaubon ŞTIA că ceea ce văzuse era adevărat.

            Ascuns bine într-o maşinărie din Conservatoire, un periscop vechi, Casaubon asistă ţinîndu-şi respiraţia la întrunirea prevăzută în Plan. Rînd pe rînd, Casaubon recunoaşte toate personajele ciudate întîlnite atît în Brazilia, cît şi la Milano. Pendulul era mutat din locul său obişnuit, “fusese atîrnat mai sus, la cheia de boltă, în centrul corului”.

            Bramanti brazilianul, oficiază : “ – Fraţilor, ne-am adunat aici în numele Ordinului Unic, al Ordinului Necunoscut, din care … faceţi parte dintotdeauna! Să jurăm. Anatema să cadă asupra profanatorilor secretului. – Anatema să cadă !” După un lung ceremonial în care enumeră toate ordinele adevărate sau apocrife, Bramanti îi convoacă pe “demnitarii celor treizeci şi şase de grade ultime şi ultrasecrete”. Printre ei,  este chiar şi vecinul său, un taxidermist (altă temă predilectă a lui Eco),  şi bineînţeles, Garamond în persoană.

            La urmă de tot, rosteşte cam în silă :” Şi Imponderabilul între Imponderabilii Arhonţi, Sclavul Sclavilor, Preaumilul Secretar al Oedipului Egiptean, Mesager Infim al Stăpînilor Lumii şi Portar al Agartthei, Ultim Paracliser al Pendulului, Claude – Louis, conte de Saint-Germain, prinţ Racotzki, conte de Saint-Martin şi marchiz de Aglie” etc. Acesta este însoţit de Lorenza Pellegrini, ori în transă, ori drogată. – Fraţiolor, cavaleri. Ne aflăm aici pentru că în aceste zile Misticii Legaţi v-au informat … că după şase sute de ani de preadureroasă rătăcire l-am găsit pe unul care ştie. Cum a aflat – şi a aflat mai mult decît noi – e un mister ce ne pune pe gînduri”. Apare şi Ardenti, colonelul excroc.

            –  De la tine ştie Belbo ceea ce ştie şi ai tăcut, spune răstit, Aglie.  – Prizonierul minte. Jur că nu ştiu nimic. Este adus şi Belbo, care o vede pe Lorenza şi brusc, capătă certitudinea că biata femeie fusese manipulată, ca să poată fi el controlat. Urmează scene funambuleşti. Asistenţa este împărţită în două tabere. Lupta pentru putere se manifestă bineînţeles, şi aici. Convinşi că Belbo nu vrea să le destăinuie secretul, îl condamnă la moarte. “Pendulul începea o oscilare rapidă şi violentă, smulgîndu-şi victima odată cu sine. Funia se întinsese sub greutatea sferei şi se înfăşurase, de data aceasta strînsă ca un laţ, în jurul gîtului bietului meu prieten, proiectat în aer, atîrnînd de-a lungul firului Pendulului şi, zburînd deodată către extremitatea de răsărit a corului, acum se întorcea îndărăt, lipsit de viaţă (sper), în direcţia mea”. Pentru că el, Casaubon ar fi urmat să aibă aceeaşi soartă. Aglie spusese cît se poate de limpede : – Mai este unul care ştie, dar, deocamdată a reuşit să scape. Va reuşi Casaubon să se facă nevăzut ?

 *cipai = soldaţi ai Armatei Indiei Britanice, recrutaţi din rîndul populaţiei băştinaşe (din cuvîntul urdu “sipaahi” = soldat ).

Read Full Post »