Evadarea

Libertatea este, se ştie desigur, unul (sau mă rog, una, că e o ea) dintre marile deziderate ale oricărui om care chiar apreciază că a apărut pe această lume şi ştie cum (ar trebui) să-şi trăiască viaţa. Mulţi cred că sănătatea este pe primul plan dar eu, am serioase îndoieli. În fine, fiecare crede ce vrea.

O vorbă mai din topor spune că un bărbat nu va şti niciodată ce caracter are, decît dacă trece prin experienţa privării de libertate. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Nu mă refer la infractori şi nici la oamenii închişi pe nedrept (prea mulţi, din păcate). Exemple avem din literatură  (Edmond Dantes, Jean Valjean, etc) şi din viaţa de zi cu zi: deţinuţii politici sau mai nou, bătrîni încarceraţi pentru delicte minore. Mă refer la cei picaţi ca musca-n lapte, printre care mă număr şi eu 🙂 .

Eram în primul an de armată şi căpătasem o permisie duminicală. Nu mai ţin minte exact ora la care puteam părăsi cazarma dar, ştiu că ora limită era apelul de seară, ora 20. Aşaaa 🙂 . Cred că era prima mea ieşire în oraş, după o lungă perioadă de „detenţie” 🙂  între zidurile cazărmii. Nu cunoşteam Mangalia deloc, iar distanţa de la poarta cazărmii pînă în oraş era destul de măricică. La plecare, nu conta dar la întoarcere, timpul trebuia drastic măsurat.

După ce-am căscat ochii pe săturate în oraş şi după ce-am mîncat bine la Callatis, (evident că am păpat şi cîteva berici), am luat-o repejor către „acasă”. Cu ochii în toate părţile ca să recunosc drumul, n-am observat decît în ultima clipă că drumul meu se intersecta cu un ofiţer de la pifani. Şi s-a produs dezastrul: l-am salutat în ultima clipă, „din mers” 🙂 . De unde şi vorba: te-am salutat din mers 🙂 .

Regula era că trebuia să te opreşti, să-i acorzi salutul şi abia apoi să-ţi urmezi calea. Ofensat (era o rîcă permanentă între marinari şi pifani, mai ales la nivel superior, de ofiţeri), respectivul ofiţer m-a oprit, m-a legitimat şi mi-a dat voie să plec, după ce i-am explicat de ce mă grăbeam.

Credeam că am scăpat dar, nuuuu 🙂 . M-am trezit cu un raport şi am fost pedepsit în faţa întregii unităţi cu nu mai ştiu cîte zile de arest. Parcă, vreo trei. De data asta, arest adevărat, la închisoarea cazărmii. Hm. Condiţii umilitoare dar, nu insist.

Nu cred că-mi treceau prin cap gînduri de evadare dar, evadarea mea, totuşi, s-a produs 🙂 . Cum? Foarte simplu: s-a dat o alarmă pe unitate şi radistul nu putea lipsi de pe navă 🙂 . Aşa că, a fost trimisă de urgenţă o maşină care să mă recupereze şi am „evadat”. Îngerul meu păzitor m-a protejat de acea umilinţă şi nici astăzi nu ştiu de ce n-a mai insistat nimeni să-mi „efectuez” restul zilelor de arest. Am petrecut totuşi o zi şi o noapte oribile, pe care nu le doresc nici măcar duşmanilor mei.

– – –

Au mai scris despre evadare, începînd cu psi:  

anacondele . La Fee . Cita . incognito . tibidoi . Carmen DJ . scorpio . dor . Gabriela . mitzaa . lili3d . Vero . Carmen Pricop .

Anunțuri