Libertatea este, se ştie desigur, unul (sau mă rog, una, că e o ea) dintre marile deziderate ale oricărui om care chiar apreciază că a apărut pe această lume şi ştie cum (ar trebui) să-şi trăiască viaţa. Mulţi cred că sănătatea este pe primul plan dar eu, am serioase îndoieli. În fine, fiecare crede ce vrea.
O vorbă mai din topor spune că un bărbat nu va şti niciodată ce caracter are, decît dacă trece prin experienţa privării de libertate. Aşa e? Probabil că da, aşa e. Nu mă refer la infractori şi nici la oamenii închişi pe nedrept (prea mulţi, din păcate). Exemple avem din literatură (Edmond Dantes, Jean Valjean, etc) şi din viaţa de zi cu zi: deţinuţii politici sau mai nou, bătrîni încarceraţi pentru delicte minore. Mă refer la cei picaţi ca musca-n lapte, printre care mă număr şi eu 🙂 .
Eram în primul an de armată şi căpătasem o permisie duminicală. Nu mai ţin minte exact ora la care puteam părăsi cazarma dar, ştiu că ora limită era apelul de seară, ora 20. Aşaaa 🙂 . Cred că era prima mea ieşire în oraş, după o lungă perioadă de „detenţie” 🙂 între zidurile cazărmii. Nu cunoşteam Mangalia deloc, iar distanţa de la poarta cazărmii pînă în oraş era destul de măricică. La plecare, nu conta dar la întoarcere, timpul trebuia drastic măsurat.
După ce-am căscat ochii pe săturate în oraş şi după ce-am mîncat bine la Callatis, (evident că am păpat şi cîteva berici), am luat-o repejor către „acasă”. Cu ochii în toate părţile ca să recunosc drumul, n-am observat decît în ultima clipă că drumul meu se intersecta cu un ofiţer de la pifani. Şi s-a produs dezastrul: l-am salutat în ultima clipă, „din mers” 🙂 . De unde şi vorba: te-am salutat din mers 🙂 .
Regula era că trebuia să te opreşti, să-i acorzi salutul şi abia apoi să-ţi urmezi calea. Ofensat (era o rîcă permanentă între marinari şi pifani, mai ales la nivel superior, de ofiţeri), respectivul ofiţer m-a oprit, m-a legitimat şi mi-a dat voie să plec, după ce i-am explicat de ce mă grăbeam.
Credeam că am scăpat dar, nuuuu 🙂 . M-am trezit cu un raport şi am fost pedepsit în faţa întregii unităţi cu nu mai ştiu cîte zile de arest. Parcă, vreo trei. De data asta, arest adevărat, la închisoarea cazărmii. Hm. Condiţii umilitoare dar, nu insist.
Nu cred că-mi treceau prin cap gînduri de evadare dar, evadarea mea, totuşi, s-a produs 🙂 . Cum? Foarte simplu: s-a dat o alarmă pe unitate şi radistul nu putea lipsi de pe navă 🙂 . Aşa că, a fost trimisă de urgenţă o maşină care să mă recupereze şi am „evadat”. Îngerul meu păzitor m-a protejat de acea umilinţă şi nici astăzi nu ştiu de ce n-a mai insistat nimeni să-mi „efectuez” restul zilelor de arest. Am petrecut totuşi o zi şi o noapte oribile, pe care nu le doresc nici măcar duşmanilor mei.
– – –
Au mai scris despre evadare, începînd cu psi:
anacondele . La Fee . Cita . incognito . tibidoi . Carmen DJ . scorpio . dor . Gabriela . mitzaa . lili3d . Vero . Carmen Pricop .
Norocosule! Te-au iubit alarmele! 😆
Alarmiştii aveau nevoie de mine, nu eu de ei 😀
Stii vorba: „cineva acolo sus ma iubeste!”, probabil ca atunci te-a iubit foarte mult.
Şi-mi pace să cred că mă iubeşte în continuare 🙂
Asa sa fie!
Frumoasa istorisire. Banuiesc ca sentimentul libertatii a fost pe deplin gustat cand a avut un model de comparatie. 🙂
Este unul dintre motivele pentru care am refuzat oferta de a mă reangaja pe navă 🙂
foarte faina istorioara, povestita acum degajat… la distanta de cativa zeci de ani (?)! interesante lecturile de acest gen, mai ales pentru noi, duduile care nu am facut armata 🙂 In Germania, a face armata nu mai este de cativa ani o obligatie, se inscriu doar voluntarii. Asa ca istorioarele din timpul armatei, vor deveni o raritate!
patru decenii 🙂 nici în Ro armata nu mai este obligatorie. acum, povestesc cu haz dar atunci, eram furios de numa numa 🙂
Daca iti amintesti, in art. meu despre baronul Epmain am amintit ca si el a spus ca nimic nu e mai rau decat captivitatea! El a fost asa de marcat incat a cerut clementa pentru rapitorii lui! Desigur, pana nu traiesti asta… nu stii!
Tu… ai avut noroc! 🙂
Sigur că-mi amintesc de bietul om Acela chiar a avut de suferit.
Am avut foarte mult noroc în viaţă dar, nici ghinionul n u m-a ocolit.
M-a pocnit rar, dar bine! 🙂
Pai e un echilibru in toate! 🙂
Cita, puţini sunt dispuşi să accepte acest echilibru.
Toţi vor (sau vrem) numai partea bună… 🙂
[…] tibi […]
Ce evadare spectaculoasa! Heheheeh!
Ma ceva ca Evadarea de pe Alcatraz 😛
[…] tibi […]
[…] scris :psi, tibi, anacondele, La Fee, cita, Dictatura […]
Frumoasa povestire. Bine ca ai scapat de arest… 🙂
Mi-era să nu fac acolo vreo boacănă de răzvrăteală pentru aş fi încurcat-o urît de tot 😀
Acolo am făcut şi eu armata. Dar chiar la pifani, în şantierul naval, eram trei plutoane de pifani si unul de marinari. Stiu relatiile caine-pisică dintre unii şi alţii. La Callatis ne matrafoxam şi noi…
Am fost în şantier o dată cu nava ca să-i dăm „barba” jos.
Ce mai chinuială… Ce mai ustureală… 🙂
Callatis. Deci ştii ce spun 😀
[…] a fost raspunsul meu la provocarea de luni propusa de psi. Au mai evadat si: tibi, anacondele, La Fee, Cita, incognito, Dictatura Justitiei, […]
Slavă Domnului ! Am făcut armata relaxat, pe noi nu ne „ aresta” nimeni.
Nici pe noi dar, erau destui recalcitranţi.
Păi și adică n-ai evadat chiar pe bune…altminteri vedeai un BD…, au au au 😛
am scăpat, sîc sîc sîc 😛
[…] mai scris pe tema evadării și : psi, tibi, anacondele, cita, incognito, scorpio, dor,dictaturajustiției, […]
[…] tibi […]
[…] tibi […]
Hmmmm, evadatule ce-mi ești! 🙂
Uite cine vorbeşte: dispare cu săptămînile, dar rîde de alţii 🙂
Oh, da….asta fac! Arestează-mă! 😉
Nu spune de două ori 🙂
nu știu cum răzpunzi dar wordpressu’ ăsta nu mă mai anunță…semn că nu mă mai vrea?!
Mă contorizezi…sau mi se pare mie???…Lasă că și eu fac asta cu tine, știi doar 😉
Nu doar WP are hachiţe, are şi BSpot. Şi da, mă bucur atunci cînd te „văd” fie pe vreun blog, fie pe FB.
din fericire nu am trăit niciodată captivitatea. cred că firea mea ar fi înghiţit cam greu aşa ceva, dar am trăit prin extensie armata fratelui meu (el a fost la aviaţie, la câmpia turzii) şi cred că a fost momentul în care puternica noastră relaţie de acum s-a sudat, deşi până atunci eram tot într-o ceartă şi o răfuială. îmi asum cu modestie faptul că am simţit cât de greu îi este (am fost amândoi educaţi ca spriite libere) deşi nu spunea, aşa cum nici eu nu o fac. am scris atunci enorm, scrisori pentru el, am muncit ceva să ne simtă aproape deşi nu eram, ori ajungeam prea puţin, iar când venea în permisie renunţam la tot numai ca să fiu cu el.
curios că toţi vă amintiţi cu plăcere de ea… armata.
nu-i curios deloc. despre absolut tot ce ni s-a întîmplat ne amintim cu precădere ceea ce ne-a plăcut, iar celor neplăcute le dăm o tentă hazlie 🙂
şi da, este cumplit de greu să nu-ţi aparţii dar, te obişnuieşti… mai bine spus, te adaptezi.
şi nu-i bucurie mai mare pentru un om despărţit de familie, decît să primească veşti. cum pe atunci se purta scrisoarea, abia aşteptam plicuri cu noutăţi.
eu scriam atât de des, de ajuseseră doamnele de la poştă să mă creadă îndrăgostită de destinatar! dar eu am simţit că el are nevoie de asta, de cuvântul meu. 🙂 între noi doi el este cel bun, cel sociabil, cel solar, eu sunt mai arici de fel, dar dacă l-ai auzi ce frumos vorbeşte despre mine! 😳
nu ştiu dacă ţi-a spus dar, cînd primeau scrisori parfumate, băieţii nu le căpătau pînă nu executau pedepse cum ar fi dec exemplu, flotări. 😀 distracţie, ce mai!
Tibi, imi plac mult povestile tale….Mai astept.
Mă mir că le mai ştiu 🙂
nu mi-a spus, dar nici nu le-am parfumat vreodată! însă trimiteam prăjituri făcute de mine pentru care erau lupte serioase… 😛
probabil că a scăpat pentru că a fost crezut că-i eşti soră. altfel, nu era nevoie de parfum. numele de fată era suficient 🙂
şi de floare, nu? m-au văzut la depunerea jurământului, un drăcuşor de fată, total diferit de fratele mai mare. (el este înalt şi şaten, auriu, eu neagră şi pitic… 😛 )
mai ales de … floare 😛
Că tot ai adus vorba despre sănătate, evadarea ta e ca o însănătoşire după gripă. Nu-ţi vine să crezi ce bine e să te simţi normal.
Nu ştiu dacă aş putea să spun care dintre cele două, libertatea sau sănătatea, e mai importantă. Cred că fără una din ele şi cealaltă se împuţinează.
Lăsând deoparte filozofia, povestirea m-a binedispus. 🙂
Ca să apreciezi binele, e musai să ştii ce este răul 🙂
Libertatea este mai importantă decît orice pe lumea asta. Liber fiind, îţi poţi trata şi suferinţele. Înlănţuit fiind, este mult mai greu, către imposibil, şi ştiu ce spun.
Tibi, zilele trecute, inainte de a citi postarea ta, ascultind niste stiri, mi-am dat seama ca noi cei nascuti in ne-libertate, chiar dupa ce evadam si ajungem intr-o lume libera nu vom sti niciodata sa gindim si mai ales sa ne exercitam libertatea ca cei nascuti liberi.
M-a surprins o stire. Se prezenta la TV o statistica a numarului de scrisori trimise de canadieni pt nu mai stiu ce problema. Oamenii telefoneaza membrului in parlament din zona lui, scriu scrisori, trimit mesaje la TV si radio.
Sunt oameni liberi care stiu sa-si foloseasca libertatea.
Odille, acolo-i posibil La noi, în urma unui referendum validat de CC, în care boborul a cerut o singură Cameră şi cel mult 300 de parlamentari, ne-am ales cu 588 de golani răspîndiţi tot în două Camere. Azi, au fost revocaţi din CSM, doi judecători care anul trecut, s-au opus loviturii de stat. Motivul revocării? Spus explicit de unul dintre conspiratorii din frăţia temniceresei: aşa vrem noi! Scor? 14-4 împotriva lui Cristi Danileţ şi 11-7 împotriva fostei preşedintă a CSM, Alina Ghika. Speranţe?
[…] cita, dagatha, gară pentru doi, dia na, dor, dictatura justiţiei, la fee, miţa, scorpio, sim, tibi, vero, virusache şi nu sunt uitaţi gabriela, max şi călin care se plimbă prin finlanda, dar […]
E draguta postarea. Probabil ca aveti dreptate. Stateam si eu, la un moment dat, pe ganduri si imi puneam intrebarea aceea, cand i se descopera unui o adevaratul caracter. Pot sa zic ca am epxerimentat cu cineva sau asupra cuiva, doar sa vad cum reactioneaza si am ramas uimita ce reactii diferite fata de momentele cand se simtea linistit sau in largul lui. Da, era un el, si era mai mult o relatie de prietenie frumoasa, si eu, mereu imiplace sa pun oameni la incercare, am placerea aceasta, unii ar numi-o sadica, de ai testa.