Fila XII

Reiau şirul postărilor autoconfesive. Auto confesive? Hm. Mai degrabă, mult mai degrabă, bine ar fi să le spun pur şi simplu, exhibări. Pur? Ei, aici chiar că este de discutat… Simplu? Cît de simplu recurgem la clişee de genul pur şi simplu, de parcă ar şti cineva, ce înseamnă pur, sau ar şti cineva, ce înseamnă simplu. Chiar: ce este pur şi simplu pe lumea asta? Eu nu ştiu… Voi, ştiţi? Tare mi-ar plăcea să aflu ce credeţi despre aceste noţiuni: pur ŞI simplu, tare mi-ar plăcea. Pur şi simplu = un soi de adică, ferm? În fine…

Crăciunul din acest an, mi-a adus mai întîi de toate, o deziluzie. Nu insist pentru că ştiu foarte bine că atunci cînd o uşă se  închide, se deschide o fereastră. Fereastra mea, s-a deschis. Voi reveni cu amănunte, în preajma Sfintelor Sărbători de Paşte. Adică pur şi simplu, sper că voi veni pe blog la vremea potrivită, cu un soi de reportaj din ţara cantoanelor. 🙂

Dar. Uite ce dar (cumplit) am primit chiar azi: m-a sunat un prieten vechi. Un prieten pe care îl cunosc de nu mai puţin de 37 de ani. 37! Doamne Dumnezeule, unde s-au scurs aceşti 37 de ani? Cum au trecut? Prietenul meu, plîngea la telefon. Plîngea amarnic. Plîngea. Ultima oară cînd l-am văzut, a fost la ceremonia de înmormîntare a unui alt prieten comun,  prieten care a dispărut din evidenţele pămîntene, la vîrsta de numai 52 de ani. Acum, prietenul meu, mă anunţa plîngînd amarnic, că un alt prieten comun este atins de o maladie neiertătoare şi că nici el, acel alt prieten comun, nu mai are mult de trăit pe acest pămînt. Vreo cîteva luni de zile. Vreo patru.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, nu dramatizez aceste întîmplări. Ştiu relativ sigur că tot ce există pe lumea asta pămînteană are un sens; şi are o finalitate. O finalitate urmată de altceva. Îmi place să cred că dacă o lume se apropie de asfinţit, o altă lume stă să apară. A început să moară lumea unora dintre noi? Aşa şi? De ce nu putem să ne bucurăm că am vieţuit pe lumea aceasta? Oare de ce ne întristăm că această lume va fi şi după ce noi nu vom mai fi? Avem copii, nepoţi, urmaşi. Viaţa continuă şi după noi. Pur şi simplu, viaţa continuă. NU?

Read Full Post »

SHAFIQUE Keshavjee

La editura Nemira a apărut în 2011 o carte despre care nu ezit să afirm că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui, credincios sau ateu. O carte care se adresează tuturor  celor care îşi pun probleme existenţiale. Cartea se numeşte: Regele, înţeleptul şi bufonul – marele turnir al religiilor.

Autorul, Shafique Keshavjee “s-a născut în Kenia, în 1955, a locuit pentru scurt timp în Anglia, iar în 1963 s-a stabilit, împreună cu familia, în Elveţia. Licenţiat în ştiinţe sociale şi politice, el a fost vreme de trei ani secretar general al Groupes Bibliques des Ecoles et Universites, din Elveţia Romandă.  S-a specializat în istoria comparată a religiilor, iar teza sa de doctorat (Mircea Eliade et la coincidence des opposes ou L’existence en duel) a fost recompensată cu Premiul Societăţii Academice din Vaud “pentru un studiu de excelenţă dedicat gîndirii lui Eliade”. Timp de 15 ani a fost pastor la biserica reformată din cantonul Vaud.

Ca şi alte cărţi de mare valoare, şi aceasta mi-a fost recomandată, de prietenul Teofil.

Scrisă sub forma unei poveşti gen o mie şi una de nopţi, amintind vag de Turnirul Kazar – Andrei Cornea sau de altă carte oarecum asemănătoare, Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin – Abelard, (Polirom- 2008) lectura acestei cărţi ne poartă cu subtilitate în textura de asemănări şi  diferenţe dintre marile curente religioase ale lumii, respectiv iudaism, creştinism, islam, budism, hinduism. Plus dizertaţia ateului-filosof.

“Într-o ţară îndepărtată trăia un popor paşnic… problemele lumii nu ajungeau decît rareori pe frumoasele sale plaje… locuitorii săi îşi consacrau cea mai mare parte a timpului muncii şi familiei, distracţiilor şi prietenilor… de la un timp însă ceva nelămurit se schimbase…atmosfera devenise încărcată, ca stăpînită de un zgomot surd care anunţa o mare furtună… în această ţară trăia un rege… preţuit de toţi, era mîndru de înfăptuirile lui… dintre toate calităţile regelui, cea mai importantă era capacitatea de a-şi recunoaşte propriile limite… în orice împrejurare critică, nu ezita să-l consulte pe cel căruia toţi îi spuneau înţeleptul… cum regele era destul de priceput pentru a recunoaşte că şi înţelepciunea are limite, îi plăcea să-l consulte şi pe acela pe care îl numea cu afecţiune, bufonul.”

Într-o noapte, cei trei au avut un vis pe cît de asemănător, pe atît de neliniştitor. Semne divine păreau să indice că aveau să se producă schimbări mari. Înţeleptul nu avea o pregătire teologică aprofundată, deviza sa fiind:

“înţelepciunea, înseamnă să laşi să crească ceea ce se naşte, să savurezi ceea ce s-a copt şi să laşi să piară ceea ce a murit.”

Neştiind să tălmăcească acele vise dar amintindu-şi de Mircea Eliade pe care îl citise în tinereţe, i-a spus regelui:

“totul este semn, totul este hierofanie, manifestare a sacrului. Şi mai trebuie să ştii să priveşti”.

Dar şi-a amintit şi de Nietzsche, care decretase că Dumnezeu a murit.

“ Dar regele deja nu-l mai asculta. Ridicîndu-se şi apropiindu-se de fereastră, îşi privi cu atenţie ţara. – Le-am dat muncă şi dictracţii, pîine şi jocuri. Dar ceea ce lipseşte poporului meu este un SENS care să-i orienteze. Poporul meu are nevoie de o religie adevărată!”.

Acestea fiind zise, regele a hotărît să organizeze Primul Mare Turnir al Religiilor.

Minunat prilej pentru autor să descrie în spirit analitic-comparativ atît trăsăturile celor cinci curente religioase denumite mai sus, cît şi limitele raţiunii filosofice atunci cînd vine vorba despre sacru. Rînd pe rînd, invitaţii vorbesc în faţa unui juriu, apostrofaţi uneori de bufon şi atent  moderaţi de înţelept, totul sub patronajul regelui.

Minunat prilej pentru cititorul obişnuit să se familiarizeze cu principalele trăsături ale acestor religii, cu diferenţele  dintre ele dar mai ales cu apropierile dintre acestea. Nu lipseşte un uşor iz de intrigă poliţistă (cine a atacat-o Amina, adică pe fata musulmanului prezent la dezbateri?) şi nu lipseşte nici măcar o uşoară intrigă amoroasă: se poate concretiza iubirea Aminei pentru rabinul prezent la Turnir? Mai ales, se poate concretiza sub semnul creştinului care ar putea să îi unească? Să însemne această parabolă, nevoia unui Ecumenism absolut? În definitiv, aceste trei mari religii se revendică toate, de la Vechiul Testament, pe care autorul îl numeşte foarte inspirat, Primul Testament.

Vă las să descoperiţi singuri deliciile acestei minunate cărţi! Vă asigur că merită.

Read Full Post »